Arte / Animale

Imagini cu impact emoțional

de Anastasia Gavrilovici, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 28 decembrie 2022

În ultimul episod al seriei „Scriitori și animale”, Anastasia Gavrilovici, autoarea volumului de poezii Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher), trece în revistă pisicile, câinii, hamsterii sau aricii care i-au trecut prin viață.

Cu „Scriitori și animale” ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.


Îmi amintesc de animalele cu care am împărțit o vreme timpul și spațiul ca de niște foști iubiți: de unele cu groază, de altele cu regret, de altele cu milă sau duioșie, în general răsuflând ușurată că am lăsat în trecut prezențele astea. Făcând parte dintr-o familie cu 6 copii, în casa noastră s-au perindat fel și fel de vietăți, în funcție de slăbiciunile și sensibilitățile fiecăruia dintre noi, sub privirile uneori disperate, alteori resemnate ale părinților, dar și sub vorbele tăioase ale bunicii de la țară, pentru care animalele stau afară, iar oamenii stau în casă. Stratan, Negruța, Papucel, Beethoven, Othello, Aterra, Kara, Musette, Augustus, Rodriguez 1, 2, 3, 4, Ciurli Burli și toți cei dimpreună cu dânșii sunt câteva dintre personajele care cu care am trăit momente de tihnă, bucurie, dar și panică, frică, neputință. Mi-am petrecut o parte din copilărie la Iași, unde stăteam la curte, iar primul animal adus acasă de noi, copiii, a fost Stratan, un câine maidanez pe care l-am adoptat rapid și l-am botezat așa pentru că la vremea aia ne amuza teribil melodia „Eu beu” a lui Pavel Stratan. Am fost somați de părinți să îl ducem totuși la țară, la bunica, pentru că făcea prea multe stricăciuni, iar bunica l-a pus în lanț și în cușcă, așa fiind cutuma la țară, deci atașamentul s-a erodat ușor, ușor, pentru că atunci când ești mic, ochii și codița care nu se văd, se uită. Eram mici și cruzi și i-am răpit unui câine libertatea și încă nu știu dacă mi-am iertat asta, insuportabila ușurătate cu care luam decizii legate de viața celor care „nu cuvântă”. Atunci a fost pentru prima dată când mi-am pus întrebări despre relația cu animalele, despre schimbul de energii și emoții dintre noi, despre nevoi și libertăți și ideea de „stăpân”.

Ani mai târziu, eram la Suceava, iar fratele meu, Ioan, a adus de la gunoi un pui de pisică, pe care l-am numit Papucel, l-am îmbăiat și hrănit și luat în pat. Era un motănel bleg, genul pe seama căruia ne distram acoperindu-l în întregime cu coji de portocală și punându-l pe instagram în ipostaze compromițătoare. De un tratament similar a „beneficiat” și Beethoven, un alt motan pe care l-am avut și pe care sora mea, care avea 5 ani la vremea când lucrurile astea se întâmplau, îi punea clămițe în blană și îl plimba cu căruciorul de păpuși. După ce pe ambii i-am găsit morți pe lângă casă (ieșeau afară din curte și presupunerea a fost că au mâncat otrava pe care vecinii o puneau pentru așa-zișii „dăunători”), am hotărât cu toții să luăm o pauză de la adoptat pisici. Așa că într-o zi, după o incursiune la Pet shop-ul din mall-ul sucevean, fraților mei mai mici le-au picat cu tronc niște hamsteri și, cum am fost sfătuiți să îi luăm în pereche, ca să nu se plictisească și să nu moară de singurătate, am venit acasă cu doi. Viața curgea lin, timpul avea răbdare, vorba aia, până când, în urma insistențelor lui Ioan, ai mei au luat o cățelușă cu pedigree, pe Aterra, un fox terrier energic, câine de talie mică, cu blana sârmoasă, nebunatic și jucăuș, dar care, având apucături de câine de vânătoare, avea magnet la cușca hamsterilor până când, într-o zi, Nicolae și Irina au găsit cușca pe jos. Rodriguez 1 lipsea cu desăvârșire, în mod mai mult sau mai puțin misterios, iar Rodriguez 2, celălalt hamster, era pe jumătate mort, călduț încă. Așa că frații mei mai mici au încercat să-l resusciteze...i-am găsit în camera mea, încălzind cu feonul un ciorap, pe care îl masau din când în când. Degeaba au încercat să-i pună sângele în mișcare lui Rodriquez, îl frământaseră deja prea mult ca pe carnea de mici. Rodriquez nu mai era cu noi.

Totul e o chestiune de textură, de temperatură, de tactilitate, mi-am spus într-o zi când tata ne-a trimis poze din curtea spitalului cu niște arici absolut adorabili și l-am implorat să ne aducă unul acasă, măcar preț de o noapte, cât să-i ating puțin irezistibila burtică gâdilicioasă. Și tata, ca un tată bun și visând probabil și el la promisiunea burticii pufoase, chiar ne-a adus. L-am botezat Ciurli Burli fiindcă suna haios, l-am cazat într-un lighean verde și l-am hrănit cu varză, morcov și ierburi de prin curte, sperând că se va mulțumi cu ele și că nu va trebui să ieșim să vânăm coropișnițe și limacși pentru el. Numai că noaptea a făcut el ce-a făcut și a evadat, iar a doua zi l-am căutat de am înnebunit, îmi era groază să nu mă certe ai mei că nu am avut grijă de el. Până la urmă l-am găsit, își făcuse culcuș în pantalonii scurți de piele ai surorii mele, pantalonii ăia fatali, de luat la concerte rock. Ei bine, fix în pantalonii ăștia a hotărât Ciurli Burli să își facă nevoile, așa că a fost exilat rapid, fără drept de veto. Au mai fost și câțiva pești, care nici măcar nu au primit un nume și care au avut o funcție pur estetică – un capriciu al surorii mele. Și care erau atât de discreți încât uneori nimeni nu-și amintea să le dea de mâncare sau să le schimbe apa. Au mai fost și o broască țestoasă, apoi alți doi hamsteri, dar dintre animalele cu care am interacționat până să plec la facultate, cel mai tare m-am atașat de Aterra, deși nu îmi plăcea să o scot la plimbare în lesă, mă obosea energia ei, mă enerva când profita de ușa deschisă ca să intre în casă și implora din priviri să îi dai ceva interzis, o ciocolățică, o caisă, un pufulete, o măslină, o atenție. M-am atașat de ea o dată cu prima ei sarcină, când a născut pe terasă în toiul nopții, când nu mai avea putere să împingă și al patrulea pui și l-a născut mort, când îl jelea, când era absolut devastată și mult prea extenuată să mai plângă sau să se ridice. M-a traumatizat episodul ăsta, deși a fost cu veterinar, cu multă grijă, cu ecografii și analize ca la oameni, cu bani investiți în controale și tot tacâmul. Am îndrăgit-o pentru grija ei maternă și pentru dovada imensă de empatie și probabil nu o să uit niciodată cum, pe la vreo 19 ani, când treceam printr-o depresie nasoală, am ieșit în curte, m-am așezat pe o treapă, mi-am luat capul în mâini și am început să plâng în hohote, iar ea a venit și mi-a lins lacrimile și se împingea în mine agitată, sprințară, parcă nelăsându-mă să plâng.

Am mai iubit-o mult și pe Musette, pisica iubitului meu, care era de-o vârstă cu mine când am făcut cunoștință cu ea. Avea 20 de ani atunci și, până la 23, când a murit, am avut grijă de ea. Era deja bătrâioară, dar o birmaneză cochetă, gracilă, discretă, poate uneori prea discretă (te trezeai că a fost în cameră cu tine în tot timpul ăla cât ai făcut dragoste), căreia îi plăceau ficățeii. Se cuibărea pe pieptul meu și torcea, iar mie îmi plăcea să o pieptăn și să îi admir lăbuțele, ascultam multă muzică împreună, îi cumpăram castronașe și farfurioare cu Star Wars și o alintam ca pe un copil. Mă îngrijoram când nu o găseam, mă duceam uneori să verific dacă respiră, îmi făceam griji pentru ea când lipseam. Și deși am multe amintiri frumoase cu ea, nu pot să-mi scot din minte ultimele cadre din viața ei, agonia, cum nu se mai putea urca pe pat, cum se izbea de pereți fiindcă vederea îi slăbise rău de tot și era și bolnavă. Mă gândesc de multe ori la egoismul pe care îl presupune să ai un animal, că le luăm în casele noastre pentru că sunt simpatice și pufoase și ne fac să ne simțim mai puțin singuri, apoi le expunem la tot ce suntem noi, ne vărsăm nervii pe ele și ne supărăm că ne-au distrus canapeaua.

Cumva, am fost tot timpul înconjurată de animale mai mult fără voia mea, fiindcă așa s-a nimerit, erau ale altora sau și le-au dorit alții și eram și eu pe-acolo. Am avut grijă prea mult, prea des de animalele altora, am îngrijit sau îngropat prea multe animăluțe moarte, am asistat la prea multe scene sfâșietoare ca să mai pot trece prin asta. Acum îmi place să le admir de la distanță, să citesc despre ele, să mă uit la documentare, să le descopăr ritmurile și ritualurile fără să interferez cu ele, fără să strivesc corola de minuni a lumii lor. Acum vreo doi ani am tradus pentru Editura Cartier două cărți pentru copii absolut fenomenale, un mic atlas ilustrat de curiozități despre lumea animalelor. Am aflat de acolo despre specii la care incubarea ouălor este treaba tatălui, a masculului, despre cum ursoaicele pot întârzia nașterea puilor dacă nu se simt în siguranță, despre cum vacile pot dormi în picioare, dar nu pot visa decât dacă stau culcate, despre inima crevetelui, care e localizată în cap. Toate detaliile astea despre cum în natură există cupluri de animale gay, tați care rămân însărcinați și care au grijă de pui, strategii de supraviețuire și forme bulversante de dragoste și grijă maternă, concurență și seducție te fac, sau ar trebui să te facă, să înțelegi altfel și lumea noastră, a omenilor.

În ultimul an mă regăsesc tot mai tare în păianjenii de casă, banalii păianjeni cu picioroange mari și subțiri. În mersul lor haotic, poticnit, grăbit, de parcă au uitat ceva pe foc sau trebuie să rezolve o mie de chestii. În mersul lor săltăreț, dar nu de bucurie, ci mai degrabă de disperare, de groază, din dorința de a se face nevăzuți și de a se pune la adăpost. În felul în care se clatină când aleargă de-a lungul unei plinte, părând gata-gata să cadă. Îi observ mai ales noaptea, când, după ce adorm copiii, rămân în sufragerie să mai lucrez, sau în baie, la duș, cum întemeiază familii în colțul de deasupra căzii. Nu ne deranjăm reciproc, fiecare își vede de ale lui, nu îmi taie calea, nu le distrug așezările. Dimpotrivă, mă fascinează munca lor neobosită, tenacitatea, atenția la detalii, dimensiunile, migala. Când mai stau la laptop, încercând să lucrez la câte un poem, mi se pare că inclusiv munca noastră se aseamănă, mă gândesc la cât de mult mă strofoc eu pentru un text, sau alteori mă uit la pânzele astea pe care le țes pe ici pe colo și mă întreb dacă nu cumva și poemele mele nu sunt de fapt, la fel ca pânzele lor, ceva bine lucrat, însă recognoscibil, care repetă un pattern și, deci, variațiuni pe aceeași temă?

Îmi place să citesc despre păianjeni și să văd reprezentări pozitive ale lor, nu doar pe cele frisonante, cum e lucrarea Maman a lui Louise Bourgeois, pe care o să mi-o tatuez într-o bună zi. Maman este o sculptură-instalație înaltă de 9 metri reprezentând un păianjen, ale cărui picioare adăpostesc un sac cu ouă. În aparență amenințător, păianjenul ăsta e o metaforă a maternității, o asociere între fragilitate și forță, un simbol al protecției materne, menit să aducă aminte că păianjenii sunt apanajul binelui, sunt prezențe pozitive, pentru că mănâncă muștele, care împrăștie tot felul de viruși și boli și sunt un exemplu al răbdării, fiindcă atunci când cineva le distruge pânza, nu atacă, nu pedepsesc, ci o repară, o iau de la capăt, o țes la loc. Cam asta mi se pare că fac și eu, încerc să „repar” în jurul meu, să reconstruiesc, să salvez. Vreau să cred că familiaritatea asta a lor, plimbările degajate pe care le fac în preajma mea, înseamnă că mă văd ca pe una de-a lor. Și că putem oricând să bem o bere împreună, ca-ntre ființe vulnerabile și neobosite.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK