Istorie / Fotbal

De la frondă la Revoluție: Obrăzniciile fotbalului optzecist

de Alexandru Binescu, Andrei Mihail

Publicat pe 21 decembrie 2018

Ole, ole, Ceaușescu nu mai e, cânta Piața Palatului pe 22 decembrie 1989 după celebra fugă aeriană a dictatorului. Era printre puținele scandări care sugerau bucurie și speranță. În rest, ca și la protestele mai recente, multe dintre lozincile Revoluției erau destul de lipsite de cadență și sugerau mai degrabă tristețea ultimilor ani ai dictaturii decât să provoace energiile oamenilor. Cântecul ăsta, însă, făcea notă discordantă în peisajul acelor zile, pentru că semăna cu unele care se auziseră mai întâi pe stadioane. În realitate, foarte probabil, de acolo și provenea, povestește Alexandru, co-autor al acestui articol și unul dintre organizatorii Turului Revoluției, un traseu ghidat care îi plimbă pe bucureșteni pe la cele mai importante locuri ale perioadei 21-25 decembrie 1989.

Nu au fost singurele momente de insubordonare civică din fotbalul nostru. Le-am adunat mai jos pe cele mai importante, gesturi sau scandări care merită păstrate în memorie pentru că, deși izolate, fac parte din peisajul local al opoziției față de problemele dictaturii ceaușiste.

Rapid, la Revoluție!

Pe 21 decembrie 1989, când izbucnește Revoluția în București, TVR transmite în direct discursul lui Nicolae Ceaușescu de la mitingul din fața Comitetului Central al PCR, în care acesta condamnă „ungurii” și „fasciștii” de la Timișoara; dar adunarea se agită, și o țară întreagă e martora celebrelor imagini unde regimul se clatină la propriu și la figurat. Emisia se taie la un moment dat, dar prea târziu. Pentru toți bucureștenii nemulțumiți de lipsa drepturilor și bunurilor de tot felul, pentru toți cei care fuseseră bătuți de milițieni sau anchetați de securiști, lucrurile sunt clare: a început!

De la Piața Unirii la Romană și de la Kogălniceanu la Rosetti, mii de oameni fac pasul de pe trotuar în stradă. Rockeri, punkiști, poeți dizidenți, familiști agitați, muncitori, bișnițari și alte „elemente dușmănoase” creează un haos pe care autoritățile se chinuie să îl limiteze între câteva intersecții importante, pentru ca apoi să încerce fără succes să îl elimine. Spre lăsarea serii, galeria Rapidului își face intrarea  în piață cu trompete, fredonând Ole, ole, ole, veche melodie de stadion. Niciun alt slogan nu prinde publicul, așa cum avea să o facă a doua zi melodia transformată a feroviarilor.

Până atunci, urmează o noapte în care lunetiștii trag țintit în oameni, iar tancurile intră în Baricada de la Intercontinental. Sunt zeci de morți și peste 500 de răniți. Până la sfârșitul evenimentelor vor fi uciși alte sute de oameni, printre care și trei rapidiști.

Imagini via Digi24

Zeci de mii de bucureșteni revoltați ies în stradă pe 22 decembrie 1989 și ocupă piața unde Nicolae Ceaușescu își ținuse ultimul discurs. Giuleștenii sunt din nou prezenți, pe fază. În timp ce se răspândește zvonul că dictatorul ar fugi cu elicopterul, galeria dă tonul la ceea ce avea să devină cea mai scandată rimă a Revoluției: Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e! Se aude o dată și încă o dată, până când mulțimea imensă prinde ritmul și cântă. Stadionul se mutase în stradă. Este ultima obrăznicie a suporterilor la adresa regimului comunist, obrăznicia supremă, căci dictatura care i-a chinuit aproape 45 de ani se prăbușește sub ochii lor. Prin transmisia la TVR devenită liberă, o țară întreagă ajunge să fredoneze ceea ce cu 24 de ore înainte era doar în mintea rapidiștilor: Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e!

De altfel, cântecele rapidiste de la Revoluție nu au fost singurele momente de frondă ale fotbalului românesc față de dictatură. Nu vorbim despre mari acte de dizidență, ci mai degrabă despre răzvrătiri de moment ale fotbaliștilor sau suporterilor care au fentat structuri reprezentative ale statului. Nu e puțin, dacă ținem cont de faptul că fotbalul era, înainte de 1989, unul dintre „copiii de aur” ai sistemului.

Fotbalul de casă al Apărării și Internelor

În anii '80, puterea în fotbalul românesc era concentrată masiv în câteva cluburi ale instituțiilor preferate de conducerea statului. Campionatele și Cupele României erau acaparate de Steaua și Dinamo, echipele armatei, respectiv Internelor, care, cu rare excepții, câștigă totul din 1980 până în 1990. Este și perioada lor de glorie europeană. Steaua câștigă Cupa Campionilor Europeni în 1986, după ce, în 1984, Dinamo fusese foarte aproape să ajungă în finala aceleiași competiții. În acest context, rivalitatea celor două atingea câteodată cote alarmante pentru liniștea regimului.

La finala Cupei României din 1988, militarii conduc la un gol distanță până în minutul 88, când se produce egalarea. Bucuria revenirii e de scurtă durată pentru Dinamo: un minut mai târziu stelistul Gabi Balint marchează un gol valabil. Reușita e anulată pe motiv de ofsaid, iar echipa Stelei sare pe arbitrii bănuiți că trag cu ceilalți. Tușierul e îmbrâncit, i se rupe fanionul și doi jucători își aruncă tricourile. Sub privirile lui Valentin Ceaușescu, fiul mai mare al dictatorului și protectorul echipei, Steaua București se retrage de pe teren, pentru a primi Cupa, a doua zi, la masa verde. După Revoluție, clubul a oferit trofeul rivalilor, dar aceștia au refuzat, iar prezentul nu consemnează oficial nicio câștigătoare pe 1988.

În anul următor, echipa Armatei reîntâlnește echipa Miliției în campionat. Meciul din Ghencea începe la fel ca precedentul. Gazdele marchează prin tânărul stelist Gică Hagi și scorul se păstrează până în ultimul sfert de oră, când Ioan Andone egalează. Cu doi adversari eliminați de arbitru, Balint aduce pe final victoria militarilor.

Este rândul dinamoviștilor să protesteze față de arbitru, dar cum rezultatul nu putea fi întors, aceștia se îndreaptă spre tribuna oficială unde se află oficialii Stelei, aplaudând și strigând ironic Bravo, Bravo. Ioan Andone îngenunchează pe teren într-un gest similar bucuriei golului, cu diferența că degetul din mijloc e ridicat spre tribuna oficială. Pentru a fi sigur că e bine înțeles, revine în picioare, aplaudă sarcastic și repetă gestul către scaunele unde se găsește Valentin Ceaușescu, în continuare protector al clubului din Ghencea. Măscările îi aduc suspendarea pentru restul campionatului, dar sprijinul Ministerului de Interne îl scapă de excluderea definitivă din fotbal, așa cum ceruseră puternicii generali care susțineau Steaua.

Fotbaliștii, bibelouri ale regimului

Lupta dintre cei doi granzi se baza în bună măsură pe stoarcerea resurselor de la celelalte echipe. În unele cazuri, competiția era acerbă. Jucătorul devenea un obiect de luptă între grupurile care își revendicau puterea, un supus a cărui autonomie devenea irelevantă în astfel de situații. Jucătorii riscau să fie victimele unor răpiri sau urmăriri ca în filme fără să aibă întotdeauna un cuvânt de spus în ceea ce le privește viitorul. Meciul dintre cele mai mari echipe ale regimului se ducea și pe sechestrări, amenințări sau forme similare de umflat mușchii instituționali ai căror victime erau, câteodată, fotbaliștii.

Istoricul Mihai Burcea consemnează povestea transferului lui Ștefan Iovan de la CSM Reșița la Steaua, prezentată în cartea generalului Constantin Olteanu, ministru al apărării în prima jumătate a anilor '80.

„A fost ceva ca în filme. După ce clubul militar s-a pus de acord cu clubul reșițean în privința transferului, au stabilit ca tânărul fotbalist să vină la București, neînsoțit, cu un anumit tren, urmând să fie așteptat de reprezentanții Clubului Steaua în Gara de Nord. Dar reprezentanții Clubului Dinamo, fiind la curent cu modul neglijent în care procedaseră cei de la Steaua (menționez că ofițerii de contrainformații din toate unitățile MApN aparțineau MI, după model sovietic-n.a.), la sosirea trenului au urcat în vagon, l-au luat pe Ștefan Iovan, coborând cu el pe partea opusă peronului, în timp ce «deștepții» de la Steaua îl așteptau pe peron. Cei de la Dinamo l-au urcat pe tânărul fotbalist într-un autoturism, de culoare neagră, cum povestea Ștefan Iovan, ducându-l la Clubul lor, împotriva protestelor jucătorului. Acolo, au căutat să-l determine să semneze un angajament cu Clubul Dinamo.

Până la urmă influența Stelei se face simțită, iar dinamoviștii sunt obligați să-l elibereze pe Iovan după răpire.

În arest era să ajungă și Gică Popescu, care și-a dorit să rămână la Universitatea Craiova în primii ani ai carierei. Adus cu forța la București pe perioada stadiului militar, Popescu a încercat să se întoarcă la Universitatea după terminarea armatei. Antrenorul de atunci al oltenilor, Țică Zamfir, își amintește că decizia i-a înfuriat rău pe pe oficialii steliști care l-au arestat în stadionul Ghencea. Ajutat de antrenor, Popescu se refugiază câteva zile în Bulgaria, în așteptarea rezolvării situației de către conducerea partidului comunist din Craiova. Reușește să scape punându-și urmăritorii în fața faptului împlinit, adică reapare subit în tricoul Craiovei la un meci de campionat.

„La primul meci al Universităţii, în deplasare la FC Bihor, am pus la cale un plan. L-am trecut pe Gică pe foaia de joc şi l-am convins pe crainicul stadionului să nu îi pronunţe numele. Pe el nici nu l-am scos la încălzire. L-am trimis cu un băiat de încredere de al nostru în tribune. Acolo Gică avea echipamentul pe el, o pălărie în cap, iar pe deasupra avea un palton. Cu 5 minute înainte să înceapă jocul Gică a sărit gardul şi a intrat pe teren. Toţi înnebuniseră când l-au văzut pe Gică Popescu în echipamentul Universităţii Craiova. Adversarii au cerut imediat să vadă foaia de joc şi legitimaţia lui, dar noi aveam toate actele în regulă”, povestește antrenorul.

Chiar dacă nici gestul său nu a avut vreo intenție de dizidență, nerespectarea ierarhiilor vremii putea să îi creeze probleme serioase fără un „spate” care, cel mai probabil, l-a și salvat până în 1989. Fără astfel de plase de siguranță, consecințele riscau să fie mult mai drastice.

Când un întreg oraș nu a umplut un stadion

Singurele cluburi care au reușit să destabilizeze relativ aceste monopoluri în toată perioada sunt Universitatea Craiova și Politehnica Timișoara, susținute puternic, la rândul lor, de aparatul regional de partid. Altminteri, printre cele patru s-au mai strecurat câteodată pe podiumuri alte formații județene care aveau în spate instituții cu o oarecare putere locală, dar și Victoria București și Oltul Scornicești, probabil cele mai detestate echipe ale perioadei împinse puternic în față de unii actori ai regimului. Oficial, prima figura ca o altă echipă a Miliției, deși microbiștii erau în general de acord că în spate se afla, de fapt, Securitatea Statului.

Oltul Scornicești, echipa din satul (devenit oraș) de baștină al lui Nicolae Ceaușescu, a fost fondată în 1973 și a promovat în prima divizie în 1979, unde a fost ținută mai mult cu forța, prin infuzii de jucători, antrenori și blaturi. Butaforia succesului fotbalului scornicean era întreținută cu mari sacrificiii, dacă ne gândim că umplerea stadionului de 18.000 de locuri din Scornicești de către cei 14.000 de locuitori ai orașului putea deveni dificilă, atunci când ficțiunea trebuia construită pentru Conducător. Un fost jucător își amintește cum puținii spectatori care reușiseră inițial să se aciuieze la umbra tribunei 1 au văzut, totuși, un meci întreg în soare, la a 2-a. Cineva își dăduse seama că telespectatorului Ceaușescu s-ar putea să nu-i placă tribunele, de obicei goale, ale stadionului.

FC Olt – FCM Brașov 3-1 / 21 iunie 1981. Fotografie via fotbalolt.wordpress.com

Victoria și Oltul au fost, de altfel, simbolurile perfecte ale unei Revoluții care a distrus vechile instituții, pentru a le recicla conducătorii în noii oameni de succes ai post-comunismului. Ambele echipe au fost conduse în anii '80 de Dumitru Dragomir, pe vremea aceea viitor președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal din anii '90/2000. Băiat deștept încă din tinerețe, Dragomir a știut să le ducă sus prin meciuri aranjate câștigate la scoruri sigure, de genul 18-0 pentru Scornicești contra Electrodului Slatina, sau prin controlul arbitrilor, așa cum s-a întâmplat când a anulat din tribună un gol perfect valabil al Metalului București. La acel meci, dându-și seama că  nu se juca pe goluri, ci pe conducători, jucătorii bucureșteni s-au oprit, portarul s-a întors cu spatele, iar Scorniceștiul a mai reușit un gol „în gol”. Mărturiile unor participanți spun că arbitrul, speriat de potențialul scandal, a oprit meciul prin minutul 83. A doua zi, presa locală s-a făcut că plouă, iar Oltul a mers liniștit mai departe.

Dumitru Dragomir pe vremea când controla de la Scornicești mersul fotbalului românesc. Sursa: GSP.ro

Un gest asemănător făcuse în trecut și Mihai Bulancea, portarul Progresului care, în 1979, la un meci contra Rapidului din turul diviziei B, s-a întors cu spatele la teren și la jucătorul advers care se pregătea să bată o lovitură de la 11 metri. Deși comentatorul meciului s-a făcut că nu înțelege gestul și -al acuzat pe portar de lipsă de fair-play, se pare că arbitrajul favorizase excesiv echipa giuleșteană, care trebuia neapărat să promoveze în acel an. Evident, presa de a doua a zi nu menționează nimic despre eveniment, deși Bulancea nu a scăpat la fel de ușor ca portarul Metalului fiind chemat ulterior la Miliție pentru justificări.

Ura față de echipele-avatar ale sistemului s-a materializat cel mai curajos la rapidiști, care au provocat cel mai mult dictatura. Povestea curajului lor poate începe tot cu Scorniceștiul, după cum își amintește unul dintre jucătorii Oltului. La un meci direct pe Giulești, galeria rapidistă l-a înjurat pe Ceaușescu și și-a bătut joc de urbanitatea umflată cu pompa a localității cântând: Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp.

Cămătaru, hai pe noi, să ne dai și golul doi!

Frustrarea suporterilor rapidiști față de ajutorul disproporționat primit de rivalele bucureștene, dublată de puternica lor identitate ceferistă, au făcut ca în Giulești să se audă de mai multe ori scandări de neimaginat pentru perioada respectivă. Cea mai cunoscută este Galeria lui Rapid nu e membră de partid. Vorbim, totuși, de cea mai susținută echipă a orașului, care la momentul respectiv nu mai câștigase campionatul de 20 de ani, plimbându-se între diviziile A și B până în anii '90. Însă, popularitatea feroviarilor în rândul maselor era imensă.

Ei reușesc să stabilească recordul de asistență pe stadionul Steaua. În 1982, la un meci din Divizia B contra Petrolului, 33.000 de rapidiști invadează tribunele din Ghencea pentru a-și susține echipa. La club exista o atmosferă mai tolerantă față de astfel de manifestări, în contextul în care aveau și reputația că se împiedică de echipele mici, dar luptă cu cele mari indiferent de condiții.

De exemplu, înaintea unui meci din 1986 cu Dinamo, mai mulți jucători sunt luați pe secție pentru a fi întrebați fel și fel de prostii, își amintește căpitanul Ioan Goanță. Rezultatul? Rapidiștii câștigă cu 1-0, în ciuda valorii jucătorilor din Ștefan cel Mare antrenați de Mircea Lucescu.

Suporteri rapidiști în anii 80. Fotografie obținută prin amabilitatea autorilor.

Cea mai cunoscută confruntare cu Dinamo, însă, vine un an mai târziu. Golgheterul dinamoviștilor, Rodion Cămătaru, se lupta pentru Gheata de Aur, trofeul continental acordat autorului celor mai multe goluri în campionatele naționale. Ordinul pe unitate era ca acesta să dea trei goluri, iar clubul din Giulești să primească la schimb victoria. Vestea e adusă în vestiar chiar de Rică Răducanu, legendarul rapidist câștigător al Campionatului din 1967. Portarii echipei refuză rând pe rând să intre în teren, dar, în cele din urmă, se supun. Adi Matei, debutant la 19 ani, are misiunea imposibilă de a-l marca pe agilul atacant dinamovist și scorul final este 4-3, conform planului.

Meciul avea să rămână în memoria nostalgicilor pentru reacția tribunelor. Încă de la primul gol al vedetei, spectatorii încep să cânte: Cămătaru, hai pe noi, să ne dai şi golul doi! Vine a doua reușită, iar fanii încep colindul improvizat: Ța, ța, ța, căpriță ța, Cămătaru ia gheata! Când în sfârșit pică golul trei, tribuna a doua se descalță și, agitând pantofii de calitate proastă ai acelor vremuri, scandează Cămătaru Rodion, nu iei gheată, iei șoșon și îi aruncă în teren.

Fluierul final consemnează victoria aranjată în favoarea Rapidului, dar fanii taxează dur spectacolul scandând către rivalul european al românului: Toni Polster, unde eşti, să vezi circul din Giuleşti?! Prestația din acel an a atacantului dinamovist îi aduce până la urmă râvnita Gheată de Aur, însă trofeul se desființează câțiva ani mai târziu, chiar din cauza acestui gen de practici, după cum spune legenda.

Dacă relația Rapidului cu Dinamo pendula între bășcălie și critică, sentimentele giuleștenilor față de Steaua sunt mult mai acute. Pe 3 mai 1989, militarii le administrează un 2-8, cea mai cruntă înfrângere din istoria clubului. Echipa Armatei se îndrepta spre a doua finală de Cupa Campionilor Europeni, dar suporterii giuleșteni nu pun rezultatul pe seama diferenței de valoare. Cum favoriții erau în pragul retrogradării, stadionul nu prea avea chef de subtilități.  

După prima repriză, tribuna a doua întreabă: Cine ne bagă în B, iar câțiva spectatori, chipurile cetățeni model, înalță o pancartă cu două cuvinte omniprezente în România acelor vremuri: Ceaușescu, PCR. Jocul se repetă de mai multe ori. Spre finalul meciului, Giuleștiul dă în clocot. Galeria care obișnuia să fluture steaguri cu capete de mort, tipice piraților, scandează minute în șir fără să se mai ascundă: Cine ne-a băgat în B, Ceaușescu PCR!

Ultrași rapidiști în anii 80, cu celebrul steag de pirați. Fotografie obținută prin amabilitatea autorilor.

Căderea spre liga inferioară se produce, însă echipa feroviară o reîntâlnește pe Steaua în Cupa României o lună mai târziu. Este ultimul lor meci înaintea viitoarei Revoluții. Fideli reputației că se împiedică de cei mici, dar crează probleme giganților, rapidiștii conduc Steaua cu 2-1 prin reușitele lui Sandu Damaschin. Suporterii huiduie fiecare încercare de egalare. Meciul este televizat, iar simulările militarilor, lucru de altfel practicat de ambele echipe, primesc replica tribunei: Asta este Steaua, asta este Steaua.

Deciziile arbitrului împotriva favoriților din Giulești sunt întâmpinate în direct cu Hoții, hoții, cuvinte nemaiîntâlnite pe postul unic, TVR. Încheierea celor 90 de minute de joc consemnează tot 2-1 pentru Rapid, doar că... acesta nu e finalul meciului. El este prelungit până în minutul 100, timp în care Steaua București marchează și câștigă cu 3-2. Cu Valentin Ceaușescu prezent, galeria îi dedică un cuplet ajuns mai cunoscut decât jucătorul erou din el: De ni-l dați pe Valentin, nu vi-l dăm pe Damaschin! Forțele de ordine încearcă să intervină, însă preferă să se retragă în fața celor peste 10.000 de oameni revoltați.

Lupta cu cei mari nu se dădea doar în teren, ci și în programul tipărit de la meciuri. Rapidul a oferit spațiu de exprimare unora cenzurați de sistem precum Dan Petrescu, eseist dizident trecut pe linie moartă de Uniunea Scriitorilor. Acesta primește propunerea de a apărea în pliantul care se distribuia spectatorilor la intrarea pe stadion. Articolul său, Rapid, oricum s-ar sfârși, noi mereu te vom iubi, avea să declanșeze o polemică cu Mircea Radu Iacobanu în Contemporanul, unde eseistul nu avea voie să publice.

Toate aceste momente au contribuit, după 1990, la construirea unei aure de dizidență pe care rapidiștii au încorporat-o cu plăcere. Totuși, deși ei au produs unele dintre cele mai puternice declarații anti-sistem ale fotbalului românesc, acestea sunt departe de actele de nesupunere ale altor sportivi din lume.


Sportul mondial a cunoscut momente de dizidență asumată față de variate regimuri politice și economice. Cei mai celebri sunt, probabil Tommie Smith și John Carlos care, în 1968, au ridicat pumnii în aer de pe podiumul olimpic pentru a se solidariza cu mișcarea Black Power și, implicit, cu victimele rasismului din S.U.A. În fotbal, în 1974, chilianul Carlos Caszely refuză, în semn de protest, să strângă mâna dictatorului Pinochet după un meci cu URSS care nu s-a mai jucat din cauza boicotului sovietic.

Fotbalul românesc nu a trăit astfel de evenimente. Toate micro-rezistențele sale au rămas izolate mai degrabă în memoria celor care le-au trăit, fără să se coaguleze în gesturi asumate. Ironiile, criticile sau huiduielile au fost aruncate exclusiv cluburilor sau persoanelor din spatele lor, fără să atingă direct problemele mai profunde ale dictaturii ceaușiste. Privind retrospectiv, rămâne legenda obraznicilor stadioanelor, pentru care libertatea de a fi ei înșiși a primat în fața disciplinei impuse de un regim care nu i-a reprezentat.


Fotografie principală: POLI TIMIȘOARA - U Cluj divizia B, 1984. Fotografie obținută prin amabilitatea autorilor.

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK