Carte / Umor

Am făcut un umorist să râdă

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 8 iulie 2016

David Sedaris scrie povești la care râzi. Dacă le-ai citit deja, știi o grămadă de chestii despre viața lui.

  • A publicat nouă cărți, toate autobiografice, best-sellere, antologii de eseuri și nuvele umoristice - printre care și o colecție de fabule, Squirrel Seeks Chipmunk: A Modest Bestiary, cu „animale surprinse în situații straniu adulte”. Cel mai recent titlu de pe listă e Let’s Explore Diabetes with Owls. La noi s-au tradus Naked (În pielea goală) și Me Talk Pretty One Day (Eu o să vorbește drăguț cândva).

  • Are 59 de ani, e american de origine greacă și vine dintr-o familie cu șase copii.

  • E gay și a crescut într-un stat conservator: Carolina de Nord. Imaginează-ți domni mustăcioși care fumează trabuc și sunt latifundiari. Acum imaginează-ți un puști gay care crește în atmosfera asta.

  • Vorbește peltic.

  • Mama lui a murit și una dintre surorile lui, Tiffany, s-a sinucis acum trei ani. Are un singur frate, care-i rebelul familiei, complet diferit de toți ceilalți.

  • Are un iubit, Hugh, cu care călătorește peste tot. Lui David îi place să călătorească și să se mute.

  • S-a mutat cu Hugh în Franța, în Normandia, unde Hugh avea o casă. Acum locuiesc în Sussex, Marea Britanie, un „la țară” aproape exclusiv de snobi și bogătani.

  • În Anglia, Sedaris își petrece timpul adunând gunoaie din zonă, pentru că așa s-a obișnuit: mai întâi face muncă fizică, apoi scrie – ca o formă de recompensă. A fost decorat de regina Elisabeta a II-a pentru că a strâns atât de multe gunoaie. O lună pe an stă în Japonia.

  • A avut o grămadă de jobulețe dubioase în tinerețe, de la cărăuș de mutări la artist de performance-uri post-moderne.

  • A fost grafician.

  • A băgat ceva droguri la viața lui.

  • S-a lăsat de fumat.

  • A scris pentru Esquire și a publicat vreo 40 de eseuri în The New Yorker.

  • Ține jurnal de 39 de ani. Anul ăsta, vrea să publice fragmente din el.

  • Face turnee lungi, interminabile, prin toată lumea, unde citește din eseurile lui și lumea râde. Cel mai mult îi plac oamenii care râd – mai ales ăia care râd în hohote, zgomotos. După lecturi, întotdeauna stă ore în șir să dea autografe. Asta a făcut și la București, unde a venit pentru evenimentul An Evening with David Sedaris, prezentat de The Power of Storytelling, pe 20 iunie, și pentru lansarea cărții Eu o să vorbește drăguț cândva, pe 21 iunie.

Lui David Sedaris îi plac ciudățeniile mici și sticlele românești de apă plată, pătrățoase, de jumătate de litru, pentru că au cea mai largă gură pe care a văzut-o vreodată. Are o voce foarte ușor de recunoscut – și în scris și când vorbește, pe un ton înalt, dar cu un strop de miere sudistă în accent – și îi plac înjurăturile românești. Mai ales alea cu mame.

Îl întreb dacă a învățat vreuna nouă de data asta – e a doua oară în România. Nu, din păcate a uitat să întrebe. A, dar știe una. „Of, sigur nu pronunț corect... «sæ mæ kak in guru mutii!»” Lucrăm un pic la pronunție, cu A/Ă în loc de U și-mi aduc aminte cum ne distram în liceu, învățându-ne profii vorbitori nativi de engleză să comande apă plată cu læmuie. Trec rapid prin panoplia de înjurături românești cu mame și obiecte religioase (cuminecătură, paște, grijanie). Râde. Am făcut un umorist să râdă. Improvizează corect, în engleză, o înjurătură cu mama și presupusa ei colivă (în engleză: „memorial cake”).

Sedaris la ARCUB, Hanul Gabroveni, pe 20 iunie.

Dacă nu-l citești deja pe Sedaris, încearcă-l mai jos. A râs mult în ora în care-am pălăvrăgit la o limonadă, la 36 de grade Celsius. Am râs și eu. Am și transpirat amândoi din plin. Și a ieșit asta. Vocea lui Sedaris, așa cum am auzit-o eu: cu o siguranță de sine pe care pesemne o deprinzi în 30+ ani de scris, râs și citit despre tine pe scenă; cu o colecție de anecdote și bancuri culese de peste tot pe unde-a umblat; cu ochi pentru tot ce e un pic șui sau zgândărește.

Cum să nu scrii prost

„Când m-am mutat la Paris, m-am apucat de un curs de franceză și am scris câteva povești despre profa de franceză [una apare și în Eu o să vorbește drăguț cândva, n.m.]. Ce n-am menționat niciodată e că trebuie să fii destul de special ca să ai răbdare să te conversezi cu cineva care-ți vorbește limba de doar două săptămâni. (...) Multe dintre cursante erau bone. În Franța există o lege care spune că n-ai voie să lucrezi peste un anumit număr de ore – doar că majoritatea femeilor ăstora erau din Europa de est, habar n-aveau. Erau sclave. Iar profa le suna angajatorii și le spunea «Habar n-am cine te crezi, dar nu-ți permit să te porți așa cu fata asta!» Ar fi trebuit să spun toate astea în poveste. Ar fi fost o poveste mai bună, mai puțin alb-negru, mai puțin pe «mamă, ce a dracu’ e!» Poveștile sunt întotdeauna mai bune cu un personaj care e-un amestec de bun și al dracu’. Oscilezi odată cu el, îți oscilează și emoțiile. Simt pur și simplu că am fost leneș cu poveștile alea și că am rănit pe cineva cu lenea aia. E cel mai nasol lucru, să rănești pe cineva pentru c-ai fost mult prea fucking leneș! Dacă ar ieși mâine cartea asta... Au reeditat-o de curând în Marea Britanie și m-au rugat să-i scriu prefața. Mi-am dorit să pot s-o fi rescris cu totul.”

„Nu mă bag în chestii de genul: «Te duci în România – și te plătim să scrii despre asta!» Bun, poate peste zece ani o să mă uit în urmă la experiența asta și-o să zic «A, stai! Asta se leagă de cealaltă. Asta se-ntâmpla fix înainte să mi se destrame viața!». Sau fix înainte să moară Hugh de-un atac de cord. Dar nu-mi place genul ăsta de presiune: «Ai până săptămâna viitoare să-mi trimiți un text despre asta!» În cazul meu, asta ar însemna să vânez ce e amuzant. Să scriu ca pentru rubrici din alea, cum are toată lumea mai nou - «Care-i treaba cu frunzele? De ce zac ele pe masă?»”

Uneori, te-apuci să scrii o poveste prea devreme. Trebuia să mai stai, să aștepți, să înțelegi despre ce e.

„Uneori, te-apuci să scrii o poveste prea devreme. Trebuia să mai stai, să aștepți, să înțelegi despre ce e povestea. Așa simt despre povestea aia, Ashes [despre moartea mamei lui, n.m.]. Pe bune, ce știam noi despre tata și sentimentele lui? Ar fi cu totul altă poveste dac-aș scrie-o azi. Dar, na, asta e, nu poți să rescrii totul. (...) Nu știu, poate peste zece ani o să simt la fel și despre povestea asta, cu soră-mea, Tiffany: «Să-mi bag picioarele, am scris-o prea devreme!» Dar am simțit că e mai mult despre familia mea și cum au făcut ei față situației, decât despre Tiffany.”

„Mereu am fost disciplinat. Înainte să mă apuc de scris, am fost artist vizual. Și mă țineam de asta absolut în fiecare zi. Sunt destul de bun la a face exact același lucru la exact aceeași oră, în fiecare zi. Dar e plictisitor să scrii despre scris. Știi, pe vremea când băgam multe droguri, mi-am dat eu seama că nu prea poți să muncești când ești spart. Așa că mi-am făcut un obicei să fumez după ce terminam de muncit. Toți am trecut prin perioada aia, în care pur și simplu te trezești dimineața și vrei să te spargi. Și-apoi ești «Fuck... Tot ce mai pot să fac azi e să mă sparg din nou...»”

„Am scris odată o poveste despre vizita mea la Casa Anne Frank de la Paris. Pe vremea aia căutam un apartament de cumpărat. Când îți cauți la Paris, vezi numai case de vânzare, oriunde intri. Intri într-un magazin, te uiți și zici: «Ah, acolo aș găuri peretele și-aș pune o fereastră, aici ar fi dormitorul, aici baia...» În culmea chestiei ăsteia, am fost la Casa Anne Frank. E minunată. Are trei etaje, e într-un cartier superb – m-aș muta pe loc în Casa Anne Frank. Și am scris despre cum m-a apucat febra imobiliarelor la Casa Anne Frank. (...) Am citit-o la Londra și-au venit la final doi oameni la mine și-au zis «Suntem foarte jigniți. Cu cine trebuie să stăm de vorbă?» Și-am zis, «Păi, puteți să vorbiți cu mine, puteți să vorbiți cu oricine, dar nu-i pasă nimănui că sunteți jigniți. Pe bune, povestea a fost publicată în The New Yorker. Dacă era anti-semită, vă garantez că n-ar fi apărut!» Și-apoi, fac și-un pic de introspecție și mă-ntreb: am vrut să jignesc? Nu, n-a fost ăsta scopul niciodată.

Sigur că cititorul își aduce toate experiențele personale în poveste. Sigur că dacă ești un artist necopt, care face performance-uri, poți să zici «E treaba publicului să dea un sens chestiei ăsteia!» Dar, ca scriitor matur, e treaba mea să te ghidez și să-ți fac cât se poate de clar că nu fac mișto de Anne Frank, ci de starea în care intri, când ajungi să vezi totul drept proprietate imobiliară bună de cumpărat. Dar observ la-nceputul lecturii că publicul e într-o stare de ușor disconfort: «Aoleu, unde se duce cu povestea asta?» Asta mi se pare ok, n-am o problemă cu asta.”

„Mi-a povestit cineva că a râs la ceva ce-am citit din jurnalul meu și, după ce a râs, s-a speriat: «O, doamne, tocmai am râs la așa ceva?» Îmi place la nebunie chestia asta! Mor! Instinctul îți spune să râzi, dar apoi intervine partea conștientă, care zice: «O, doamne, ce fel de om sunt, dacă râd la așa ceva?»”

Cum să supraviețuiești într-o familie mare

„Am o soră care s-a sinucis și acum trec prin toate jurnalele mele vechi, pentru o carte. E ciudat, pentru că trăiam cu impresia că în ultimii zece ani din viață o cam luase razna. Adevărul e, văd acum în jurnale, că era razna demult. Dar chiar dacă moartă, nu vreau să public tot ce-i acolo despre ea. Deși unele sunt bune. Unele sunt foarte, foarte bune.” Râde.

„Soră-mea, Tiffany, era extrem de dificilă, dar și genul de om de care-și amintește toată lumea. N-a uitat-o nimeni niciodată, nu i-a zis nimeni: «A, ne-am mai cunoscut?». Hugh, prietenul meu, pățește asta. I se prezintă cineva și el zice: «Da, știu. Ne-am mai cunoscut de 5 ori.» (...) Dar Tiffany nu asculta niciodată. Vorbea și vorbea și vorbea prin tine. După primele 5 minute te gândeai: «Uau, ce haioasă e tipa asta!» După încă 5 minute erai, gen: «Doamne, n-o să se oprească niciodată din vorbit!» Și-apoi se instala panica. Și ea te lua cu: «Care-i faza, de ce te-ai panicat? Ce te sperii așa? Vrei să fugi, mm? Vrei să-mi spui că vorbesc prea mult? Ei, na, i-auzi la tine.... micuțul șoricel tăcut!»”

„Toată lumea are secrete. Și, da, unele chestii sunt mai greu de zis. Dacă spui «Uite, cutare a făcut asta», poate să vină un cititor și să zică, «stai așa, n-are niciun sens». Dacă, însă, îi explici că omul despre care vorbești e bipolar, se lămurește cititorul. Dar nu vrei întotdeauna să faci asta, ca să nu violezi intimitatea omului. Oricum, de fiecare dată când scriu despre cineva din familie, îi dau textul mai întâi persoanei respective, ca să citească. Fratele meu are o fiică, care are acum 13 ani. Frate-miu nu mai vrea să scriu anumite chestii despre el, pentru că nu vrea să știe fi-sa tot ce-a făcut. Eh, o să-i treacă lui.” Râde.

Cum să ții un jurnal (fucked-up)

„Am început să țin jurnal când aveam 20 de ani și l-am ținut doar pentru mine primii 8 ani. Și era cam execrabil scris. Apoi m-am întors la facultate și am făcut niște cursuri de scris, pentru că voiam să scriu și altceva decât jurnal.”

„Un jurnal îți arată ce te interesează cu-adevărat. Poți să te prefaci o vreme, gen: «Oh, dacă-mi citește cineva jurnalul, vreau să creadă că mă interesează foarte tare politica!» Dar asta se duce. Și apoi începe să se vadă ce te interesează cu adevărat. Ce mă interesează pe mine cu adevărat sunt comportamentele fucked-up.”

Poți să mă editezi în orice fel: să par cel mai mare nenorocit, sau cea mai generoasă persoană din lume, sau un bârfitor.

„E complicat cu cartea asta de selecții din jurnal, pentru că – de ce te-ar interesa pe tine viața mea? Mă îngrijorează un pic ideea că poate dau prea mult material din ce-am strâns, dar apoi mă gândesc că o zi de jurnal are o pagină. Până la urmă, dacă vreau să folosesc aceeași anecdotă într-o poveste, peste 10 ani, cred că tot poate să funcționeze. În plus, mă mai gândesc: dacă mor săptămâna viitoare și se hotărăște altcineva să-mi publice jurnalul? Poți să mă editezi în orice fel: să par cel mai mare nenorocit, sau cea mai generoasă persoană din lume, sau un bârfitor. Asta pur și simplu o să fie varianta mea de editare.”

„E, într-adevăr, un efort de a păstra controlul – dar, de fapt, de fiecare dată când te gândești că ai controlul, te minți îngrozitor. Trăiesc cu impresia că o să mă editez ca să par un om cu ochii larg deschiși către lume: «O, doamne, ia uite la asta! O, uite și aia! O, ia uite și aia!» Un critic ar putea să spună că încerc să fac pe deșteptul. Habar n-am. Eu nu mă văd. Ai zice că, la cât am scris, aș avea o idee despre ce gen de om sunt. Dar chiar nu am!” Râde.

Cum să vezi lumea

„Îmi place enorm tot ce ține de mutat. Îmi place să fac bagaje, îmi place să-mi schimb adresa, îmi place să mă mut într-o casă nouă, îmi place să mă duc la primul curs de limbă străină, îmi place să simt că se ridică vălul – îmi place momentul ăla de film, când te uiți la un panou publicitar și, pentru prima oară, citești și înțelegi ce zice. Sau când auzi din greșeală ce zic oamenii de la masa alăturată și îi înțelegi. E senzațional.”

„Clar, am și o perspectivă aparte, pentru că nu sunt forțat să mă descurc fără bani. Nu trebuie să-mi găsesc job. Și-n plus, orice chestie rea mi s-ar ntâmpla ar fi mană cerească, pentru că pot să scriu despre asta. Deci clar sunt norocos. Știi cum sunt? Locuiesc o vreme undeva și, la un moment dat mă gândesc: «Mamă, dacă mai prind o dată semaforul ăsta, urlu!» Îmi place noutatea, provocarea. Îmi place să mă rătăcesc. Îmi place enorm să mă rătăcesc.”

Sedaris înainte să intre pe scenă la ARCUB.

„În America suntem obsedați de probleme rasiale. Acum, că public cartea asta bazată pe jurnale, ar fi fals să scot tot ce ține de etnie. Așa că o să bag în ea tot felul de chestii cu care lumea o să aibă probleme, dar pentru mine asta e ceea ce face cartea să fie relevantă. Sunt 40 de ani. Am locuit în sud. Apoi am locuit în Chicago, care-i, pe bune, cel mai segregat oraș din Statele Unite. Apoi la New York, apoi am călătorit, ca adult, prin toate statele cu turneele. Vezi multe așa. Sigur că ar fi cu totul altă carte dacă aș fi de culoare, dar asta nu înseamnă că o persoană de culoare nu poate s-o citească. Atât, doar, că asta e cartea mea, cu ce-am văzut și am observat eu.”

«Oare, dacă râd, o să fiu considerat rasist? Am voie? Pe cine să-ntreb?»

„În America, dacă scrii o poveste cu un personaj de culoare, care e altfel decât Morgan Freeman în toate rolurile pe care le-a jucat vreodată, oamenii încep automat să se-ntrebe: «Oare, dacă râd, o să fiu considerat rasist? Am voie? Pe cine să-ntreb?» Oamenii se stresează atât de mult, încât nu merge să le citești o poveste de genul ăsta cu voce tare. Publicul pur și simplu nu poate să se ducă după poveste, sunt blocați în propriile marote.”

„E cu totul altceva dacă citesc singuri. Acolo nu-i vede nimeni. Am scris odată o poveste despre un chiriaș de culoare de-al alor mei, care avea o soție albă. I-au dat în judecată pe ai mei, au profitat de ei – erau niște oameni îngrozitori. La o lectură, a venit cineva la mine la final, la autografe, și mi-a zis: «Oamenii de lângă mine erau niște rasiști siniștri. Râdeau numai când nu trebuie!» M-am gândit atunci că nu există «când nu trebuie». Dar dacă citești o poveste pe hârtie nimeni nu știe ce citești, așa că ai voie să râzi, să ai orice reacție vrei. Într-o sală simți că ești privit, monitorizat.”

„Mulți albi cred că pentru că Barrack Obama a fost ales președinte, acum trăim într-o societate post-rasială. Dar, pe de altă parte, dădeam autografe pe cărți într-o seară și-a venit la mine o femeie care lucrează pentru ComCast, o companie de cablu – cea mai detestată companie din America. Și zice: «Știi, stau toată ziua la birou și-mi zice lumea la telefon: fucking nigger, mi-ai tăiat cablul!» Ea e albă. N-are nici voce de persoană de culoare. Dar oamenii furioși care sună vor să-i spună ceva s-o doară cât mai tare. Altei femei, care lucrează pentru altă companie, îi zice lumea «Fucking faggot, mi-ai tăiat cablul!» Nu prea văd cum poți să-i spui unei femei «faggot». «Dyke», da, poate! (râde) Dar oamenii vor să jignească și la asta apelează. Și-atunci, da, mi se pare necesar și educativ să vorbesc despre asta, pentru un anumit tip de albi, care cred «Vai, dar am depășit etapa, pentru că e Obama președinte acum». Clar, persoanele de culoare știu toate asta, n-au nevoie să le mai zic eu. Dar poate oamenii nu aud ce zic persoanele de culoare. De multe ori se-ntâmplă ca albii să-i asculte și să se simtă atât de copleșiți de vinovăție, încât să nu mai audă mesajul.”

N-am cont de Twitter, am o pagină de Facebook pe care n-am intrat niciodată... Mi-e groază să văd ce zice lumea despre mine pe-acolo.

„Ne purtăm mai frumos cu aborigenii, cu persoanele de culoare, dar pe țigani pur și simplu toată lumea vrea să-i urască. Nici nu ți-ar veni să crezi cum se poartă cu ei în Franța. În Marea Britanie, în Sussex, unde locuiesc eu, și-au cumpărat niște țigani o parcelă de pământ să stea acolo. Acum, Sussex-ul e... [face gestul care indică oameni cu nasul pe sus] Pe bune, dacă-ți pui o clanță ieftină, ce-o să-ți audă urechile… Ei, și țiganii ăștia s-au dus să se prezinte vecinilor și a ieșit o femeie, care le-a zis «Țigani împuțiți, marș de pe proprietatea mea!» Una peste alta, jumătate din lume s-a purtat așa, cealaltă jumătate a venit la ei cu discursul: «Hei, bună, v-am adus o sticlă de vin și vrem să vă spunem că îmbrățișăm diversitatea!» În plus, pe parcela aia era un hambar, care stătea să cadă. L-au dărâmat și și-au pus rulota. Și-au venit autoritățile și le-au zis: «A, nu... N-aveți voie să țineți rulota aici mai mult de 30 de zile. Vedeți voi, tot ce puteți să faceți cu pământul ăsta e să refaceți hambarul, dar nici așa n-ați avea voie să locuiți în el.» Deci, practic, au fost jecmăniți. Mie mi se pare cu-atât mai interesant ce se întâmplă cu ei, pentru că am crescut în America, unde pur și simplu nu există țigani. Ți-i imaginezi ca pe niște personaje exotice de poveste. Dup-aia, când m-am mutat în Franța, i-am văzut cum își făceau tabere în Normandia și apoi se ducea lumea peste ei cu torțe să-i gonească.”

Ce facem cu critica, etica, tehnologia?

„În zilele noastre, mai ales în State, dacă publici o carte – nici nu contează ce fel de carte e – se vorbește aproape numai despre etică. La Fresh Air, cu Terry Gross [emisiune a postului de radio NPR și una dintre cele mai ascultate din SUA, n.m.], l-au întrebat Jonathan Franzen: «E corect din punct de vedere etic că două personaje din roman se bazează pe părinții tăi morți?» E un roman, pe bune! Știi din ce cred că vin întrebările astea? N-au citit cartea și trebuie să umple spațiul de emisie. Plus setea de controversă.”

„Nu citesc nimic din ce se scrie despre mine: cronici, articole... Mereu mi-am gândit că nu e absolut deloc treaba mea. Și-n plus, pentru un jurnalist cum ești tu, îmi doresc să te simți complet în largul tău. Să scrii fix ce vrei tu despre mine. Să nu te temi că o să te sun și-o să mă vait: «Nu, nu arăt ca și cum am 60 de ani!» Am 59, apropo, deci bănuiesc că chiar arăt de 60 de ani (râde). Nu vreau ca vreunul dintre oamenii care scriu despre mine să aibă povara asta în plus – că trebuie să mă facă pe mine să mă simt bine. Simt că și-așa că muncesc o groază, să editez ce scriu eu. Să mai editez și ce scriu alții? Nu, ar fi prea mult de muncă.”

„Mi-a făcut Hugh cadou un laptop. Și-am început să mă obișnuiesc cu el. Oricum, începuse lumea să se plângă: călătoresc mult și-mi luam mereu mașina de scris după mine și se plângeau ceilalți oaspeți ai hotelurilor că fac prea mult zgomot! În plus, simt că mi s-a îmbunătățit mult scrisul de când folosesc laptopul. Scriu cu un singur deget, e drept. Dar când ai o coală de hârtie în față și vezi că ai patru propoziții la rând care încep cu „el”, ești, gen, «fuck!» Dar nu-mi pasă atât de mult să fiu în rândul lumii cu tehnologia. N-am cont de Twitter, am o pagină de Facebook pe care n-am intrat niciodată... Mi-e groază să văd ce zice lumea despre mine pe-acolo.”

Sincer acum: ca bărbat gay, chiar crezi că mi-aș bate joc de cineva care face sex oral?

„La lecturile cu public nu prea mă huiduie lumea. Îmi mai scriu scrisori supărate. De exemplu, am spus odată o glumă cu Monica Lewinski și Nancy Reagan, amândouă renumite pentru cât erau de bune la sex oral. Și mi-a scris o femeie să mă certe, că săraca Monica Lewinski e o victimă, că toată viața ei a ajuns să se reducă doar la asta – cum pot să scriu așa ceva, mai ales acum când Hillary candidează la președinție? Și m-am gândit «Totuși, gluma cu Nancy Reagan și sexul oral nu te-a deranjat? Cu aia n-ai avut o problemă?» Dar nu răspund niciodată la scrisorile supărate. Nu vrei niciodată să fii de căcat în scris. Și n-am nici chef să le scriu, «Ei, atunci o să cădem de acord că nu suntem de acord.» Dar mă gândesc mult la chestiile astea. Zile întregi mă gândesc că lumea mă urăște, că nu-s bun de nimic... Apoi îmi dau seama că, totuși, toți oamenii din sală au râs la gluma aia și o singură persoană are o problemă cu ea. Și-n plus, sincer acum: ca bărbat gay, chiar crezi că mi-aș bate joc de cineva care face sex oral?”

Sedaris la autografe.

„Recordul meu la dat autografe pe cărți e de 10 ore și jumătate. Și mă-ntreabă lumea: «Mamă, nu e îngrozitor? N-ai obosit?» Și eu sunt, gen: «Nu, nici vorbă! Glumești? Ăsta e visul meu, așa am sperat întotdeauna că o să ajung!» Stă lumea la coadă câte 10 ore, să-mi spună cât de mult mă iubește. Și într-o zi n-o să mai vină. Și cred c-o să fie ok când o să vină ziua aia – cât a ținut, a fost bine. Nu cred că poate cineva vreodată să spună că a primit o carte cu autograful meu și că am fost neatent, apatic, nepoliticos, sau orice altceva decât recunoscător și mulțumit. Pentru că e tot. Ce. Mi-am. Dorit. Vreodată.”

„Mai sunt ăștia care zic: «A, eu nu fac turnee, nu dau autografe. E vorba doar despre scris.» Foarte tare. Dar nu-i de mine. Pentru mine, turneele sunt o răsplată pentru toate orele alea când stau singur, închis într-o cameră și scriu. Și când scriu, mă gândesc: «Mamă, o să citesc asta pe scenă și-o să facă lumea așa mult zgomot! O să râdă atât de tare!» Și la final o să stea la coadă, să-mi spună că le-a plăcut. E vulnerabilitate. Și e și cumva penibil – să-ți dorești atât de mult să te placă lumea. Dar n-o să neg: îmi place să fiu plăcut. Și am învățat demult că e bine să te porți frumos cu oamenii care te plac.”

Fotografii de Cătălin Georgescu, via The Power of Storytelling.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK