„Oriunde veți merge, această dragoste vă va fi alături. Sunteți fiecare jumătatea celeilalte.” Așa sună binecuvântarea pe care Diane Fisher, reverend, o dă unui cuplu de fete. Suntem în București, în dimineața zilei de 7 iunie – este ziua Pride-ului, marșul de celebrare a minorităților sexuale și de protest față de discriminarea la care încă sunt supuse. Fisher, femeie reverend și episcop în vârstă de 72 de ani, pensionară, de la biserica Comunității Metropolitane, ține o ceremonie de binecuvântare a cuplurilor de același sex.
E o ceremonie simbolică, pentru că în România căsătoriile între persoane de același sex nu sunt legale. La sfârșitul ceremoniei, oamenii binecuvântați de Diane nu pot să facă împrumuturi la bancă împreună, să fie acolo unul pentru celălalt în caz de urgențe medicale sau să se moștenească. Dar, pentru câteva minute în căldura de iunie, și-au sărbătorit public iubirea cu buchete de flori, pahare de șampanie, felcitări, lacrimi de emoție și zâmbete.
Fisher a binecuvântat peste 10 cupluri de vârste diferite. Fiecărora le-a vorbit despre dragoste, acceptare, compasiune. Sub tunica albastră i se întrezăreau tatuajele care-i acoperă brațele. Reprezintă momentul biblic în care Miriam și alte femei dansează după ce au trecut Marea Roșie, scăpând astfel din sclavie. Povestea lor reunește multe teme importante pentru Diane: rolul important al femeilor în credințele abrahamice, eliberarea prin dans și bucuria victoriei împotriva opresiunii. „Primul marș al libertății. Primul Pride”, spune ea când am întrebat-o despre asta.
Diane este o figură importantă pentru drepturile minorităților sexuale. A fost episcop pentru Europa de Est și Asia Centrală și, din această poziție, a militat pentru drepturile persoanelor LGBTQA+. Lesbiană asumată, Diane a sprijinit și a participat la primului marș Pride din România, care a avut loc în 2005. Am vorbit cu ea despre acest prim Pride, empatie, curaj și Biserica Ortodoxă Română.
Scena9: Cum ați devenit reverend? Ați simțit întotdeauna o chemare pentru preoție sau este ceva ce a venit mai târziu în viață?
Rev. Diane Fisher: Întotdeauna am iubit biserica. Am crescut în biserică. Acolo era comunitatea mea, prietenii mei, totul. Când eram mică, îmi doream să fiu pastor, dar mi s-a spus că pot fi doar soție de pastor, pentru că nu existau femei pastor. Atunci am renunțat la acel vis. Pe măsură ce am crescut, am început să lucrez în sectorul nonprofit. Am lucrat cu femei abuzate, cu femei aflate în închisoare, în criză. Lucram cu mame adolescente care aveau credință, iar ele voiau să vorbească cu mine despre Dumnezeu și făceam asta, dar simțeam că nu aveam suficientă pregătire. Așa că m-am întors la seminarul teologic cu intenția inițială de a deveni consilier pastoral în cadrul Bisericii Comunității Metropolitane (Metropolitan Community Church - MCC). Dar, în timp ce eram acolo, am avut ceea ce aș numi o experiență spirituală și am înțeles că sunt chemată către slujirea preoțească.
Metropolitan Community Church (MCC) este o biserică fondată în California în 1968 de către Troy Perry, un fost pastor penticostal. Perry a trebuit să renunțe la cariera sa de pastor după ce membrii bisericii din care făcea parte au aflat că este homosexual. MCC a fost fondată de la început ca o biserică care acceptă minoritățile sexuale și care are o misiune socială pronunțată luptând pentru drepturile acestora, dar și a altor categorii sociale defavorizate.
De-a lungul timpului, Biserica și membrii ei au fost atacați de mai multe ori. O clădire i-a fost incendiată și mai mulți enoriași au murit în incendiu. În prezent, MCC are biserici în peste 20 de țări.
S-a întâmplat în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Conduceam și m-am oprit pe marginea drumului. Și am simțit de parcă Dumnezeu îmi vorbea și îmi spunea: „Nu asta am plănuit pentru tine”. Așa că am stat acolo și am plâns. Încă mai plâng când îmi amintesc, pentru că a fost copleșitor. În acel moment am știut că Dumnezeu mă iubea exact așa cum sunt. Nu trebuia să îmi cer scuze pentru nimic. Puteam să fiu deschisă despre ceea ce sunt, pentru că era chemarea lui Dumnezeu. Nu a oamenilor. Și atunci am răspuns cu adevărat acestei chemări și mi-am pus toată inima și sufletul în ea.
Când am terminat seminarul, aveam deja o fiică. Tații ei sunt doi bărbați gay, iar acum este adultă – are 41 de ani. Acest drum nu a fost doar pentru mine, ci și pentru ea. A crescut în biserică. A făcut mereu parte din MCC, și a fost un loc foarte sănătos și bun pentru ea. Oamenii o iubeau.
Era mereu într-un loc sigur. La primul marș pentru drepturile LGBTQ+ la care am participat era și ea cu mine. Niște oameni din dreapta creștină radicală au venit și au tras-o de lângă mine, spunând că nu aveam dreptul să fiu părinte. Niște drag queens au sărit dintr-un car alegoric, au fugit după ea și au adus-o înapoi. Le iubesc pe drag queens. Ele îi protejează pe oameni și le oferă siguranță. Așa că mă simt cu adevărat binecuvântată.
Sentimentul pe care l-am avut când am ajuns la MCC a fost: „Acesta este un loc unde nu trebuie să mă explic. Doar exist.” Când mergeam la biserici tradiționale, întotdeauna vedeau eticheta de lesbiană, nu femeia. Dar când am venit la această biserică, au văzut doar femeia. A fost perfect.
Înainte, pentru alte biserici, eram lesbiană și păcătoasă. Pentru că asta era convingerea teologică la acea vreme. Și era ceva destul de universal în toate cultele. Acum nu mai este așa în Canada, în anumite părți din SUA, în mare parte din Europa de Vest. Oamenii înțeleg că nu e nimic greșit în asta, că poți fi hirotonit și poți predica. Chiar predic acum într-o biserică prezbiteriană și într-una unitariană. Nu mai lucrez la fel de mult acum, pentru că sunt pensionară, dar încă fac această muncă și colaborez ca și consultantă pe drepturile omului.
Cum vedeți această schimbare de-a lungul anilor – de la a fi dată afară din biserică pentru că sunteți lesbiană, până la a fi invitată să predicați într-o biserică prezbiteriană?
Odată cu apariția Pride-ului, am devenit mult mai vizibili. Până atunci, totul era subteran. Obișnuiam să folosim bătăi secrete în ușă și existau lumini care clipeau dacă venea poliția. Am trecut de la un mod de viață ascuns și secret la Pride, la a aduce totul în public și a spune: „Asta suntem. E timpul să recunoașteți că 9–10% din populație iubește persoane de același gen și că nu este nimic greșit în asta.”
Au fost oameni care au citat Scriptura împotriva noastră, dar și eu am citat Scriptura. Isus a spus că cea mai mare poruncă este să-l iubești pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea ta și să-ți iubești aproapele ca pe tine însăți. Nu există excepții. Nu ai o scuză să chinui unii oameni, să-i ucizi sau să-i bați. Și în Mica 6:8 scrie: „Să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.” Nu spune „doar cu cei care sunt exact ca tine”.
Scriptura este plină de iubire. Există șapte pasaje care, se spune, vorbesc despre homosexualitate. (...) Am scris multe lucrări despre asta. Pentru mine, nu asta este important. Dacă cineva chiar crede acel lucru, atunci asta este credința lui. Eu nu cred asta. Eu cred într-un Dumnezeu iubitor, care ne-a creat pe toți după chipul Său. Asta a devenit pentru mine temelia credinței mele.
Am lucrat cu persoane LGBTQ+ din întreaga lume – mereu invitată de ele, niciodată n-am apărut pur și simplu la ușa lor –, pentru că fuseseră date afară din biserici și nu erau primite nicăieri. Asta te macină. Dacă ești o persoană credincioasă și ți se spune că ceea ce ești, în esența ta, este ceva oribil, o abominație, asta te distruge pe dinăuntru. Am văzut prea mulți oameni care s-au sinucis din cauza asta. Asta nu e ceea ce și-ar dori Dumnezeu. Suntem iubiți, iar iubirea ar trebui să stea la baza credinței noastre.
Când oamenii încep să-i judece pe alții, eu cred că o fac din propria frică. Dar nu suntem chemați să-i judecăm pe ceilalți. Asta este treaba lui Dumnezeu, nu a noastră. Și totuși, există întregi culte religioase care ne judecă – care judecă pe toată lumea.
În timpul vieții mele, am trecut de la a fi „ilegală” la a fi privită ca o persoană completă și valoroasă în societate. A fost un drum lung și continuă și astăzi. Și atât timp cât există oameni, nu doar persoane LGBTQ+, ci oricine care este exclus sau marginalizat doar pentru că este cine este, trebuie să continuăm să fim vizibili. Trebuie să continuăm să spunem: „Ești iubit. Nu contează ce spun ceilalți despre tine. Să știi că Dumnezeu te iubește. Aceasta este puterea ta.” Eu voi continua să fac această muncă până când nu voi mai putea vorbi. Sunt mulți oameni noi care vin din urmă și vor duce această lucrare mai departe.
În România, și nu numai, nu există spații religioase unde să fii acceptat dacă faci parte dintr-o minoritate sexuală. Ce le-ați spune celor care vor să-și păstreze identitatea religioasă și simt nevoia de a merge la biserică, dar biserica nu îi acceptă așa cum sunt?
Le-aș spune că credința ta nu este în biserică. Credința ta este în Dumnezeu. Biserica este formată din oameni, care sunt failibili, care greșesc, care nu au toate răspunsurile. Dar în centrul credinței noastre se află Dumnezeu și iubirea, nu judecata celorlalți. Credința este despre a fi acolo unii pentru ceilalți, despre compasiune, bunătate, iubire. Acesta este mesajul lui Isus.
Isus a stat alături de cei respinși. Isus nu s-a dus să stea cu liderii religioși și să devină doar un alt lider religios. Isus a stat alături de cei alungați din biserică. Și eu fac același lucru, sunt una dintre acele persoane care au fost excluse din biserică. Noi am creat un loc în care ne putem trăi credința în mod autentic.
De ce credeți că ritualurile religioase, cum sunt și binecuvântările pentru cupluri, sunt atât de importante?
Cred că parte din ceea ce înseamnă Biserica și toate ritualurile religioase este să te aducă într-un loc în care poți simți iubirea lui Dumnezeu, unde poți fi cu adevărat în pace, unde te poți simți întreg și îmbrățișat. Cred că este foarte important că, chiar dacă statul nu te binecuvântează sau nu te consideră demn, Dumnezeu o face. Așa că noi putem oferi binecuvântarea lui Dumnezeu. Sunt sigură că asta ar face Isus pentru oamenii care se iubesc. Și iubirea este mult mai bună decât ura. Nu-i așa că ai prefera să iubești decât să urăști? Pentru mine, e simplu: toată iubirea este prețioasă. Toată. Fără excepții.
Îmi place să fiu acolo pentru cuplurile care, deocamdată, nu se pot căsători legal. Într-o zi vor putea. Biserica noastră are o tradiție lungă de a binecuvânta relații. Noi o numim uniune sfântă, pentru că nu e o căsătorie recunoscută de stat. Asta înseamnă că poți simți că faci parte din familia lui Dumnezeu. Că poți simți că ești întreg, că viața ta contează, că nu e nimic greșit cu tine. Dumnezeu te-a creat așa cum ești.
Da, uneori se întâmplă lucruri grele. Dar dacă intri în acele momente cu bunătate și compasiune, întotdeauna le poți depăși. Știu că mulți oameni sunt marginalizați din motive foarte diverse. Nu e vorba de ceea ce au în inimă. Sunt judecați pentru felul în care arată, pentru vârstă, pentru meserie, pentru câți bani au. Există atât de multe tipuri de judecată — dar asta nu despre asta este credința. Credința e despre iubire, despre Dumnezeu. Dacă putem păstra asta în centrul nostru, vom fi mult mai puternici oriunde ne-am afla. Iar ritualurile ne ajută să facem exact asta — să lăsăm deoparte tot ce auzim în jur, să respirăm, și să ne simțim întregi. E atât de important.
Cum a început relația ta cu România?
În MCC primeam apeluri din atât de multe țări din întreaga lume, încât devenise copleșitor. Așa că, la un moment dat, câțiva dintre noi am fost aleși ca episcopi care să înceapă să facă muncă internațională. Europa de Est, Rusia și țările din Asia Centrală („-stan”-urile) făceau parte din zona mea de responsabilitate.
Îl cunoșteam deja pe Florin [n.r. Buhuceanu, activist pentru drepturile minorităților sexuale în România] și el m-a invitat să vin aici. Așa că am venit. De-a lungul anilor, am lucrat foarte bine împreună. M-am îndrăgostit de România. Nu știu dacă România a fost mereu îndrăgostită de mine, dar eu m-am îndrăgostit profund de ea. Unele dintre experiențele mele aici au fost dificile, dar în mare parte, inimile oamenilor de aici au fost minunate. Ați trecut prin atât de multe. Ați trecut prin dictatură – și nu aveți nevoie de o altă dictatură. Nu trebuie să vi se spună că nu sunteți demni, că nu aveți culoarea „potrivită” sau că veniți dintr-un trecut care nu e bun sau că sunteți gay sau lesbiene și că asta înseamnă că nu sunteți suficienți. Aveți nevoie să fiți acceptați. Și nu mă refer doar la credința mea. Cred că oamenii care vin din toate tradițiile religioase au propriile ritualuri cu Dumnezeu, cu sacralitatea — și acestea trebuie respectate. Toate tradițiile religioase ar trebui acceptate. Oamenii nu ar trebui judecați. Dacă te uiți cu atenție la toate credințele, vei vedea că la baza lor stă: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” Și dacă nu poți face asta… lucrează cu tine. Nu-i răni pe cei pe care nu reușești să-i iubești. Lucrează cu tine.
Cum ar arăta, concret, această muncă despre care vorbești?
O parte din ea înseamnă lucruri precum Pride — să te faci vizibil. O parte înseamnă să te așezi și să vorbești cu oamenii, față în față. Oamenii spun adesea: „Eu n-am cunoscut niciodată pe cineva gay.” Apoi întâlnesc pe cineva și reacționează: „Ce? Tu ești?”. Realizează că… ești la fel ca ei.
Eu sunt mamă. Îmi iubesc fiica din toată inima. Viața mea s-a schimbat într-o clipă, în momentul în care ea a inspirat prima gură de aer. Și voi fi mereu mamă. Sunt și femeie. Și iubesc faptul că sunt femeie. Este cine sunt, esența mea. Dacă nu aș iubi faptul că sunt femeie, asta ar însemna poate că e ceva nerezolvat în mine. Și dacă aș simți că sunt altcineva decât cine sunt, aș încerca să fac ceva în privința asta. Asta poate fi adevărat pentru o persoană este non-binară, o persoană trans, sau o persoană care își găsește iubirea în sine și nu își dorește o relație intimă. Nu contează — dacă iubirea este cea care te călăuzește, atunci ea vine de la Dumnezeu.
Ai putea să ne povestești puțin despre situații de-a lungul anilor, poate și în România, în care te-ai simțit speriată?
Atunci când aruncau cocktailuri Molotov la un Pride înspre participanți. Asta fost acum mulți ani, dar nu în primul an. În primul an erau oameni foarte supărați pe noi, cu pancarte și amenințări. Cu asta mă descurc. Au fost și amenințări cu moartea, bineînțeles, s-a întâmplat peste tot. Și unii oameni veneau și se băgau în față. Confruntările față în față, când ești într-un loc fără alte persoane în jur pot fi mai dificile. E un joc. Trebuie să treci peste frică.
Lucruri dificile s-au întâmplat și în Canada. Nu este ceva neobișnuit. Sunt oameni care se tem de cei diferiți și le atribuie tot felul de lucruri neadevărate. Așa că o parte din ce trebuie să facem este să ajungem la adevăr, adevărul despre oameni, despre persoane care au grijă unele de altele, care se iubesc.
Nu trebuie să căutăm să judecăm. E înfricoșător? Sigur că da. Dar eu sunt aici pentru că cred că Dumnezeu m-a chemat să fiu aici. Așa că treci prin frică. Trebuie să faci ce poți ca să ajungi mai departe.
Am și un sistem de sprijin: am o soție iubitoare, care este și ea pastoră, fiica mea, tații fiicei mele, o comunitate, o rețea de prieteni în toată lumea. Știu că sunt oameni care se roagă pentru mine când sunt în situații dificile și asta face o mare diferență.
Nu ești singur. Poți să te simți singur pe moment, dar Dumnezeu este cu tine. Eu am simțit mereu prezența lui Dumnezeu lângă mine. Sunt foarte norocoasă în privința asta. Știu că nu toată lumea este chemată să facă acest gen de muncă și știu că mulți oameni nu ar face-o. Dar am exemple grozave de oameni care au lucrat cu persoane marginalizate: Martin Luther King, Gandhi și mulți alții care au făcut asemenea lucrări. Eu nu sunt ca ei. Sunt doar o clipă în timp. Simt frica, dar nu o las să mă controleze.
Înainte să pot începe această muncă, a trebuit să învăț să mă iubesc și să mă apreciez așa cum eram, știind că nu eram gunoi, nu eram o oribilitate. Eram o femeie cu credință, o femeie puternică. Eram o femeie care iubea o altă femeie. Atât. Nu eu ieșeam pe stradă să bat oameni sau să îi jignesc, nu loveam, nu omoram, nu închideam pe nimeni — iubeam.
Diferența este că, dacă dragostea este la bază, nu faci acele lucruri oribile. Nu judeci pe alții. Dacă dragostea este la bază, acționezi dintr-un loc al iubirii și al înțelegerii. Și dacă nu înțelegi, stai cu persoana respectivă și încerci să înțelegi.
Am lucrat cu femei încarcerate în Canada. Majoritatea erau închise pentru că nu puteau plăti amenzile pe care le primiseră, pentru că nu aveau bani și nici nu puteau face muncă în folosul comunității, deoarece aveau copii, iar dacă mergeau să facă muncă comunitară, nu avea cine să le supravegheze copiii.
Când stai față în față cu o astfel de femeie, afli adevărul. Trebuie să stai de vorbă cu oamenii, nu dintr-un loc în care îi de judeci, ci unul din care-i asculți. Și nu să asculți doar ca să te pregătești cu un răspuns, ci să asculți cu inima. Și dacă poți să asculți cu inima, poți să găsești umanitatea din acea persoană. Pot face asta chiar și cu cei care mă urăsc.
Pot să ascult și să înțeleg oamenii din credințele tradiționale. Biserica Ortodoxă este o credință tradițională minunată, cu ritualuri frumoase și activități importante în biserică. Nu e asta problema. Problema sunt oamenii care urăsc, cei care judecă, în loc să pună dragostea la bază.
Ai avut și momente pozitive cu preoți ortodocși? Chiar dacă poate nu oficiale?
Am fost cu preoți dați afară din Biserica Ortodoxă, care acum predică în alte biserici. Oricum, nu consider întâlnirile cu preoții ca fiind definitive, ci mai degrabă un proces de învățare. Unii ascultă și apoi răspund, iar alții răspund fără să asculte. Mulți preoți ortodocși sunt ferm convinși că homosexualitatea este un păcat și cred că au dreptul să creadă ce vor. Și eu îmi doresc același lucru pentru credința mea: respect. Eu cred în Dumnezeu și cred că Dumnezeu m-a chemat, așa cum cred și ei. Nu vreau să mă cert cu tine despre credințele tale. Crede ce vrei, dar nu mă condamna.
Poți să povestești puțin despre cum a fost primul Pride aici?
Mi-a plăcut foarte mult. Florin a vrut să vin, planificasem deja și inițial totul părea în regulă, marșul era aprobat. Dar până am ajuns aici, primarul Bucureștiului [n.r. Adrian Videanu] a retras aprobarea. Așa că am mers să ne întâlnim cu el. Nu dorea să se întâmple. A fost descurajator, mai ales pentru Florin, care făcea această muncă de ceva vreme. E devastator pentru comunitatea ta când un politician decide să spună că nu valorezi nimic.
Pentru Accept era foarte important să continuăm. Florin și cu mine ne-am întrebat ce să facem. Am spus: „Mergem și vorbim cu consiliul vostru și vedem ce vor să facă. Avem opțiuni”. Pentru mine, a fost un moment istoric. Consiliul putea să intre în istorie ca cei care au luptat cu tărie sau putea să renunțe. Au fost foarte curajoși și ne-au spus că vom mărșălui.
Așa că ne-am adunat și știam că avem nevoie de protecție. Nu-mi pasă dacă mi se întâmplă mie, dar nu vreau să fie răniți tinerii. De ce simțim nevoia să pedepsim cu violență? Nu înțeleg. Violența nu a fost niciodată acceptabilă. Niciodată. Și totuși oamenii credincioși pedepsesc cu violență. Nu e corect.
Așa că am trimis un apel prin MCC cerând scrisori de susținere. Au început să vină răspunsuri din toată lumea, în valuri, și au fost trimise direct în căsuța de email a primarului. Așa că și-a închis email-ul. Am spus oamenilor să trimită scrisori la mine și le vom trimite prin fax. Și am copleșit faxul. Voluntarii de la Accept trimiteau scrisori prin fax încontinuu.
Președintele și Ministrul Justiției [nr. Traian Băsescu și Monica Macovei] au ieșit public și au spus: „Lăsați-i să mărșăluiască. Protejați-i.” Primarul, în cele din urmă, a acceptat să avem poliție care să ne protejeze. Noi nu am fost niciodată violenți. Am folosit o abordare non-violentă pentru a face schimbarea să se întâmple. Și am reușit, iar asta a făcut posibilă desfășurarea marșului.
Nu ne așteptam să vină mulți oameni. Dar am ajuns acolo și ne pregăteam, când am privit peste parc și am văzut drag queens care veneau. Istoria mișcării drag este că au luptat pentru drepturile noastre încă de la început. Au fost mereu alături de noi, au vorbit cu noi, și adesea ele atrag atenția, pentru ca ceilalți să poată mărșălui în siguranță. Așa că le-am îmbrățișat și le-am mulțumit.
În primii ani am avut presa internațională cu noi tot timpul, așteptând să vadă ce se va întâmpla. Aceasta ne-a oferit un anumit grad de siguranță, pe care alte marșuri nu-l au. Au venit 250 de persoane. Mulți se temeau să participe, de frică că o să-și piardă locul de muncă, pentru că nu aveam încă protecție legală. Așa că am spus: „Cei care nu pot mărșălui liber pot purta măști.” Am adus măști de la biserici din întreaga lume și oamenii le-au decorat. Asta a făcut posibilă participarea unora care se temeau. Și mă bucur mult că am făcut asta. Nu era vorba de rușinea lor, ci de reacția societății și de responsabilitățile lor față de familie.
Pe stradă erau oameni care ne încurajau – puțini, dar erau. Ceilalți se uitau la noi ca la spectacol. Majoritatea nu erau deloc violenți. Erau surprinși? Da. Ne susțineau? Nu știu. Iar cei care au venit să protesteze împotriva noastră au fost josnici.
Ultimul oară am fost la Pride aici în 2010 și a fost minunat. Poliția era amabilă, nu mai era atâta presă, protestele anti erau mai mici și marșul mai mare. Și el continuă să crească, ceea ce e fabulos.
În Canada, avem marșul de peste 50 de ani. Oamenii spun: „Păi, aveți toate drepturile.” Da, dar nu toți au toate drepturile. Nu toată lumea știe. Un adolescent poate nu știe că există o comunitate care îl iubește. Aș fi putut să mă opresc când Canada a obținut toate drepturile – dar restul lumii nu le are. Există oameni uciși, bătuți, cărora li se spune că sunt abominații, deși nu sunt. Așa că noi continuăm această muncă importantă. Și este important ca oamenii să vadă, pentru că altfel uită. Vrem ca oamenii să știe că această lume este și pentru ei. Așa că nu cred că ar trebui să mă opresc. Cred că Dumnezeu vrea să continui. Cât timp există măcar o persoană oprimată, nu am terminat.
Trebuie să fi fost o călătorie destul de grea. Ați avut vreodată momente în care v-ați îndoit de credința în Dumnezeu?
Când am fost dată afară prima oară din biserică am fost devastată. Era căminul meu, făcusem parte din acea comunitate toată viața. Și, dintr-o dată, pentru că iubeam diferit față de ei, au fost dispuși să mă arunce afară. Eram furioasă. Aveam 15 ani, eram tânără și mi-a fost foarte greu. Dar eram furioasă pe oameni, nu am fost niciodată furioasă pe Dumnezeu.
Au aflat ei că sunteți lesbiană sau le-ați spus?
Unii oameni își asumă orientarea foarte discret. Unii nu spun niciodată deschis. Eu nu am fost niciodată genul care să nu spună lumii când mi se întâmplă ceva minunat. Când în sfârșit am realizat ce era tot ce simțeam, m-am gândit: „O, ce norocoasă sunt! E minunat!” Mama m-a susținut foarte mult, ea cunoscuse persoane gay când fusese internată în spital. Și tata mi-a zis: „Ție cât ți-a luat să te simți bine cu asta, Diane?” I-am spus, iar el a zis: „Dă-mi și mie atât timp.” Și s-a ținut de cuvânt. Când le-am spus celor de la Biserică „Așa sunt eu. Și e minunat. Dumnezeu m-a făcut așa, să iubesc o persoană de același sex”, nu au fost impresionați. Au zis: „Ești o păcătoasă și un monstru. Aici e ușa. Să nu te mai întoarce niciodată.” M-au condus la ușă și au încuiat-o după mine. Literalmente.
Am fost rănită. Am fost confuză. Și nu vreau ca oamenii să se simtă vreodată așa. Nu vreau ca vreo biserică care îl reprezintă pe Dumnezeu și pe Isus, sau orice tradiție spirituală, să încuie o ușă în urma unui copil și să-i spună: „Ești o abominație.” Voi munci toată viața pentru a-i face pe oameni să-și amintească că chemarea noastră, ca credincioși și creștini, e iubirea. Chemarea noastră este grija. Chemarea noastră e să fim buni și să avem compasiune.
Cum credeți că s-a ajuns aici? O religie care a început cu o idee atât de radicală, să-ți iubești aproapele indiferent cine este, să te sacrifici pentru ceilalți, a devenit o instituție atât de plină de judecată?
E uimitor că Isus a putut să dea un mesaj care încă ni se pare atât de emoționant și profund, după 2000 de ani. Dar, în acești 2000 de ani, unii oameni au făcut tot felul de mișcări pentru a-și asigura puterea. Cred că asta a fost mereu o problemă pentru oameni, nevoia de mai multă putere, pentru că se tem că li se poate întâmpla ceva rău lor sau li s-a întâmplat deja. acea dorință de a avea mai mult, mai mult, mai mult, nu a ajutat niciodată. Cred că dacă ne-am concentra mai mult pe a fi cei mai frumoși oameni care putem fi, cei mai grijuli și iubitori, ar fi cu totul altceva.
Azi vedem curente de gândire diferite în creștinism. În State o avem pe Mariann Budde, femeia episcop care a ținut un discurs extrem de emoționant la inaugurarea lui Donald Trump, în care a făcut apel la compasiune, dar și pe Joe Rigney, un teolog care spune că empatia este un păcat. Mi s-a părut foarte bizară ideea asta și v-aș întreba cum o vedeți dvs.?
[Râde] Empatia este un păcat. Nicidecum! Nu e tocmai contrariul lui Isus? Isus i-a iubit pe cei marginalizați și oprimați. Empatia nu este un păcat, este un dar. Nu pot să înțeleg cum o persoană credincioasă poate spune asta. Trăim vremuri dificile? Da, cu siguranță. Îmi plac toate lucrurile din jurul meu? Doamne ferește! Dar aș face rău cuiva pentru că nu-mi place? Teoriile astea nu sunt importante. Sunt trecătoare, vin și pleacă în valuri. Învățăturile lui Isus nu trec. Ele sunt constante și minunate. Și dacă omenirea le-ar folosi drept ghid am trăi într-o cu totul altfel de lume.
Cum facem să avem empatie când ne e greu, pentru oameni care nu doar că au păreri diferite de ale noastre, dar ale căror păreri ne afectează viața? Cum să avem empatie pentru fasciști și homofobi, de exemplu?
Ceva anume i-a făcut să fie așa. Și doar pentru că cred altceva nu înseamnă că nu sunt oameni, că nu sunt parte din comunitate, că viețile lor nu contează. Dacă începem să distrugem oamenii diferiți de noi sau care ne urăsc, devenim ca ei. Lăsăm asta să ne controleze credința și viața. Eu nu vreau să investesc energie în așa ceva. Așa că încerc să găsesc un punct de legătură. Nu urăsc oamenii diferiți de mine. Nu urăsc politicienii cu care nu sunt de acord. Ei nici nu știu de mine. Eu sunt o femeie în vârstă care vorbește mult și nu are putere. Eu am credință. Și compasiune. Și iubesc o femeie. Așa o să fie până mor. O să iubesc oamenii.
Cred că aici, în România, aveți forță și reziliență. Aveți o organizație ca Accept, care muncește pentru oameni și se pune uneori în pericol pentru comunitatea sa. Ei înțeleg și lucrează pentru schimbare. Am credința că astfel de lucruri pot să se întâmple în locuri care par atât de improbabile. Și apoi se întâmplă, și e miraculos. Cred că această țară a trecut prin multe furtuni în istoria ei. Și totuși rezistați, continuați și sunteți minunați. Agățați-vă de asta. Păstrați speranța și munciți dintr-un loc al iubirii și compasiunii, nu dintr-un loc al urii. Ura nu schimbă nimic, doar aduce frică. Iubirea aduce mângâiere și speranță.
Azi suntem departe de o realitate în care toată lumea poate să-și exercite drepturile. Vedem ce se întâmplă cu războiul în Ucraina sau Gaza, cu refugiații în pădurile din Polonia – asta doar ca să dăm câteva exemple. În contextul ăsta cum arată o formă de rezistență creștinească?
Cred că cel mai important lucru în legătură cu ce se întâmplă pe lume este să vedem. Când vedem oameni răniți, când vedem violență – niciodată nu e corect. Continuăm să lucrăm pentru a schimba lucrurile. Vedem oameni care protestează pașnic, care încearcă să facă o diferență, avocați care își oferă timpul gratuit și politicieni care încearcă să schimbe direcția, să facă lumea un loc mai bun. Asta aduce speranță. Rezistența creștină poate fi atât de simplă precum o rugăciune. Dacă nu poți face nimic altceva, te rog, roagă-te.
Dar lucruri precum Pride-ul, unde poți să ieși în față și să te aperi pe tine însuți, sunt cel mai puternic mesaj pe care îl putem da: suntem aici. Nu vom dispărea. Vom continua să iubim. Când ne gândim la refugiați, spunem: „Înțelegem că încerci să scapi de ceva cumplit. Ești binevenit. Ești iubit. Suntem aici.” Când te gândești la oamenii care au fost răniți în feluri nenumărate spunem: „Te iubim. Suntem aici. Te vom ajuta. Vom face tot ce putem. Nu vom tăcea. Nu vom fi invizibili. Și nu te vom lăsa să fii invizibil.” Isus a fost alături de cei marginalizați și de cei oprimați, iar noi suntem oameni ai marginilor. Și cred că Isus este un model minunat pentru noi, chiar și astăzi.
Dvs. pentru ce vă rugați?
Mă rog pentru pace. În primul rând, mă rog ca oamenii să poată fi liberi și să trăiască fără frică. Mă rog ca oamenii să-și poată deschide inimile pentru a înțelege diferențele, fără teamă.
Mai e ceva ce vreți să adăugați?
Mai presus de toate, continuați să fiți voi înșivă. Nu renunțați la nicio parte din voi. Știți că nu contează ce spun alții, voi sunteți iubiți. Și dacă puteți veni la Pride, veniți. Dacă puteți fi prezenți, fiți prezenți.
