Să citești poemele din Tot mai multă splendoare înseamnă să te întâlnești cu rușinea femeilor și a fetelor de la orele de sport, frica de a merge singure noaptea pe stradă, neputința și vinovăția din spatele încercărilor de a fi sustenabile. Dar Alina Purcaru, autoarea volumului apărut anul trecut la editura Cartier, reușește să aprofundeze emoțiile cu blândețe, ca mai apoi să ofere speranța că în orice situație putem găsi o urmă de control. Andrada Yusunoglu scria că volumul „reprezintă un act de rezistență, un manifest soft, care militează pentru distrugerea patriarhatului, centrând grija, apartenența și crearea unor spații sigure de-a lungul întregului proces”.
Alina Purcaru e scriitoare, jurnalistă și traducătoare. Împreună cu prietena ei scriitoare și jurnalistă, Paula Erizanu, au recuperat o bună parte din creația poetelor din România din 1945 până în 2019 și au integrat-o în trei volume cu titlul Un secol de poezie română scrisă de femei. Am considerat volumele necesare în biblioteca mea, ca un manifest feminist, o recunoaștere a literaturii scrisă de femei și un act de iubire făcut acestei moșteniri.
A scris trei volume de poezie – rezistență (Editura Cartea Românească,2016), Indigo (Editura Tracus Arte, 2018) și Tot mai multă splendoare (Editura Cartier, 2022). Cea mai recentă carte a ei a câștigat premiul „Observator Universitas”, a fost desemnată Cartea de poezie a anului 2022, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori și a luat Premiul Z9 pentru poezie în cadrul Festivalului Zona Nouă din Sibiu.
Am povestit cu ea la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT), care a avut loc luna aceasta. Când ne-am întâlnit, Alina purta inele colorate și sclipici pe pleoape, iar când vorbea, mă privea direct în ochi. A vorbit încet și m-a rugat să am răbdare cu ea, pentru că în sală era gălăgie. A folosit în special genul feminin, nuanță pe care mi-am dorit să o păstrez în text, nu ca o excludere a genului masculin, ci ca o accentuare și afirmare a vocii feministe.
Scena9: Despre Tot mai multe splendoare, cea mai recentă carte a ta, se spune că este un volum manifest. Cum îți vezi tu propria literatură? O consideri feministă?
Alina Purcaru: Eu așa o simt și așa am simțit impulsul când am scris primul poem din carte. Asta a fost energia care m-a condus pe mine. Cred că descrie niște situații în care corpuri de femei sau corpuri neconforme sunt excluse, trec prin situații vătămătoare, au de suferit sau nu au acces în anumite spații. Descrie asta, dar nu se oprește doar aici, din împotrivă – e și o viziune critică legată de situație. Și, pe de altă parte, în carte există căldură, empatie, speranță și un soi de energie înnoitoare. Asta mi-am dorit să transmit și asta mi-aș dori foarte mult să pot să transmit în continuare în scrisul meu – o formă de încredere că putem cu toții să trăim în armonie așa cum suntem.
Aș vrea să fiu un grup de acrobați
care se susțin unii pe alții
în aer
să fiu teama și siguranța
și tot ce între ele
între ei
asta și aplauzele de după
(Fragment din „Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă”, primul poem din Tot mai multă splendoare)
Care a fost procesul de formare al vocii tale feministe?
Unul foarte îndelungat, de fapt. Relația mea cu feminismul, chiar dacă nu a fost extrem de explicită în poezia mea, e lungă. Am încercat să trec în scrisul meu câte ceva din convingerile mele, dar cred că am fost puțin intimidată de ochiul critic din mediul literar românesc, de care cred că ești conștientă și care nu are o relație bună cu feminismul. În volumele anterioare, fără să-mi doresc asta, am integrat mult prea puternic vocea asta critică, voce care normează foarte mult poezia pe care o scrii și am încercat să diluez ideile feministe, să le abstractizezi cumva, să le strecor, să nu fie foarte evidente. Or, în Tot mai multe splendoare, dimpotrivă.
Pentru mine, să scriu cartea asta a fost ceva foarte eliberator și, efectiv, nu mi-a mai păsat cum o să fie receptată. Și în procesul scrierii ei a fost foarte importantă comunicarea cu poete care scriu poezie feministă și de la care am învățat foarte mult. Există o secțiune de mulțumiri la sfârșit, la care am ținut foarte mult și sper foarte mult ca acest tip de explorare să continue.
Te referi la explorarea din literatura feministă sau explorarea ta personală?
Ambele, pentru că eu nu cred că sunt separate. Cred că poezia pe care o scriem e impregnată de experiențele noastre și de procesul de căutare în care ne găsim fiecare dintre noi, de o anumită cunoaștere la care ajungem într-un moment sau altul. Așa că poezia și viața sunt contagiate una de alta.
Scriu tot,
strâng tot și folosesc tot,
scriu așa cum mi-am dorit dintotdeauna:
primesc și anticipez bucurie și extaz.
Scriu ca și cum ne-am ține de mână.
(Fragment din „Zece”, poem din Tot mai multă splendoare)
Poți să-mi descrii procesul tău identitar și cum l-a influențat poezia, cum l-a contagiat?
Mi-am dorit foarte mult să fiu în preajma cărților. Ele au reprezentat o formă de alinare și confort pentru mine, încă de când eram foarte mică. Sunt o ființă destul de retrasă și comunic mai greu cu lumea din jur. Am găsit în cărți un refugiu și o formă de ajutor. Și cred că mi-am dorit ca această lume să rămână în viața mea mereu. Și în tot ce am făcut, studiind, împrietenindu-mă, citind, încercând să scriu, a fost ideea asta de a păstra lumea cărților în viața mea.
Îmi plac foarte mult poveștile altora și cred că sunt, într-o mult mai mare măsură, o cititoare decât o scriitoare. Asta e poate o banalitate, pentru că prin comparație cu cât am citit, am scris foarte puțin. Și citesc mult mai mult decât scriu. Am nevoie de povești și mi-aș dori să fiu o ascultătoare tot mai bună. Mi se pare atât de important să ne ascultăm unele pe altele.
Cum simți că a influențat faptul că ai devenit mamă poezia ta și scrisul?
Nu m-am gândit foarte conștient la asta, dar eu am publicat după ce am devenit mamă. Poate că s-a instalat un soi de urgență în viața mea, pentru că mi-am dat seama atunci că acest timp pe care contam e un timp pe care îl împart și că trebuie să-l drămuiesc cu mult mai multă atenție. Și cred că, prin prisma asta, energia mea s-a canalizat către ceea ce mi-am dorit legat de scris într-o formă mult mai eficientă decât înainte. Până atunci, am trăit cu senzația că dacă îmi doresc să scriu, cu siguranță se va întâmpla, de ce atâta grabă? Credeam că, da, pot să aștept. Și apoi, după ce am avut-o pe fetița mea și toată viața mea a intrat într-un alt tip de organizare, am resimțit mai puternic că, dacă vreau să scriu, trebuie să o fac cu mult mai multă dedicare, grijă și concentrare. Și, într-un fel, asta m-a ajutat.
La un alt nivel, la nivel de expresie, cred că mi-am dorit mult ca ea să găsească ceva hrănitor, ceva bun, sprijin în vocea mea din cărți sau în prezența mea, chiar în prezența mea din cărți. Aici e și o teamă, pentru că nu știi niciodată dacă ce ai tu de oferit chiar e sprijin, chiar va fi îmbrățișat sau, dimpotrivă, va fi respins. Dar e parte din libertatea ei și din libertatea pe care îmi doresc să o aibă.
Mă gândeam la eseul manifest al Virginiei Woolf O cameră doar a ei și mă întrebam dacă tu simți că ai această cameră doar a ta și că beneficiezi de intimitatea necesară pentru a scrie?
Acum, da. Nu am o cameră fizică doar a mea, dar probabil că m-am obișnuit să-mi găsesc cotloane, chiar dacă sunt în spațiu public sau acasă. E un fel de cameră doar a mea și la nivel mental și la nivel de confort inclusiv material, prin comparație cu foarte multe alte cazuri și situații de viață în care nu poți să scrii pentru că trebuie să plătești chiria lună de lună, pentru că trebuie să te lupți să găsești joburi. În sensul de confort de bază am o cameră doar a mea, chiar dacă nu am un spațiu fizic doar al meu. Și am observat că, din cauza faptului că am scris mereu pe unde s-a putut, acum, că am un birou în casă, nu-l folosesc. Scriu exact cum am obișnuit să scriu, pe canapea, pe genunchi, în bucătărie, în folderul de notițe pe telefon și tot așa. Nu simt neapărat nevoia acestui spațiu foarte organizat în care să mă desfășor eu. Simt mai degrabă nevoia unei clarității mentale și a împăcării cu mine și cu situația din jur așa încât să mă pot concentra.
Femeile au stat în casă milioane de ani, așa că până acum chiar și pereții sunt îmbibați de forța lor creatoare care a supraîncărcat cărămizile și mortarul, încât trebuie să se valorifice în scris, pictură, afaceri și politică.
(Fragment preluat din cartea „O cameră doar a ei”, de Virginia Woolf, traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu la editura Black Button Books)
Cum scriai în momente de neacceptare, în momente în care nu erai atât de împăcată cu tine?
Destul de smucit și de discontinuu. Atunci când există foarte multe incongruențe în tine sau prea mult conflict interior, scrisul se poticnește. Cel puțin în cazul meu, așa am simțit. Încerc să scriu, dar mă îndoiesc. Se instalează un soi de perfecționism paralizant. Nu prea curge. Curge atunci când amuțești vocea critică și lași să iasă la suprafață ceea ce uneori nici tu nu știi că e acolo. Și cred că ăsta este un câștig al ultimilor ani, că am reușit, într-o anumită măsură, să las să iasă la suprafață niște lucruri importante, să mă împac cu imperfecțiunea și să îmi spun mie că mă pot întoarce la textul meu oricând și că este ceva ce nu o să ia nimeni cu forța de la mine.
Dacă apeși butonul controlului de la prima literă pe care o pui pe hârtie, se instalează o crispare. Probabil că nu poți să termini o propoziție pentru că niciodată nu e perfect, niciodată nu e cum trebuie, și obsesia asta pentru control se acutizează atunci pe un fond de neliniște psihică sau pe un fond de conflict interior. Și cred că pentru a putea să scrii din nou e important să-ți limpezești puțin mintea, să-ți clarifici alegerile și să fii, atât cât se poate, împăcată cu tine și cu propriile alegeri. Și apoi există un soi de liniște care îți permite să creezi.
Cred că e nevoie de această auto-chestionare periodică pentru a vedea cum stai, ce crezi despre anumite situații, cum abordezi anumite contexte, ce crezi despre scris, despre relația cu scrisul, cu lumea, pentru că scrisul nu are cum să fie deconectat de valorile tale, de modul în care tu privești lumea, de o esență politică până la urmă.
Am observat că în Tot mai multă splendoare ai folosit de două ori acest pasaj: „Întinsă pe masa de consultație,/ poți să alegi doar unde să te uiți/ sau dacă să-ți ții ochii deschiși”. Ce îmi poți spune despre el? Poate fi o metaforă pentru ceea ce simți când ești văzută de vocea critică sau de ceilalți oameni?
Da, el poate fi privit ca o metaforă și de fapt am și vrut să aduc observația asta, să o extind la nivel metaforic, dar a pornit de la o experiență extrem de concretă, de la un consult medical când nu ai control, când corpurile noastre intră într-un un soi de abandon total sau lipsă de putere. N-am vrut să rămân însă acolo. Se referă la situații în care depinde de tine către ce decizi să-ți îndrepți atenția, când simți că foarte mult din ce ești tu în acel moment e limitat de alte forțe. Poate fi translatat la nivel personal, la nivelul privirii. Poate să conțină inclusiv o referință la modul în care reușim să ne extragem din situații negre pur și simplu concentrându-ne atenția și privirea către ceea ce ne hrănește oricât de puțin. Deci este și o metodă de salvare, de ieșire dintr-o situație: „Ținem ochii deschiși/ anticipăm intervalele de liniște./ Încă putem alege/ încotro ne mișcăm privirea”. Mi-am dorit să existe în absolut orice fel de context și această deschidere către un scenariu mai bun de atât.
Ce situații îți oferă acest soi de optimism?
Întâlnirea cu oamenii care consideră că speranța e fundamentală și că este chiar un instrument revoluționar. Și că putem desena contexte cu mult mai bune, la nivel de imaginație, dar nu un nivel rupt de acțiune și de viață. Îmi pare că este esențial să păstrăm încrederea asta că ceva poate fi reparat, că de anumite lucruri ne putem dezvăța, că putem fi mai empatici, că putem fi solidari, că putem să avem mai multă compasiune, că putem să trăim împreună. Expunerea la tipul ăsta de expresie sau de mesaje cred că îmi ridică și mie nivelul de optimism. Plus timpul petrecut cu prietenii mei, cu familia. Sunt locuri și medii în care mă simt susținută și sprijinită și cred că e foarte important să ni le găsim fiecare și să avem grijă de ele.
Care sunt planurile tale de viitor?
Îmi doresc foarte mult să scriu. Îmi doresc extraordinar de mult să pot să scriu o nouă carte de poezie, poate și proză. Mi-ar plăcea foarte mult să mai scriu ceva pentru copii, dar e o voce pe care nu o găsesc atât de ușor acum, deși mi-ar plăcea. Îmi plac foarte mult cărțile pentru copii, îmi oferă bucurie, și gândul la perspectiva asta mă motivează. Mi-ar plăcea să scriu cărțile mele și asta o să și fac. Da, nu-mi doresc puțin. Și sper să găsesc și energia și spațiile în care să fac asta. Sunt curioasă. Legat de viața mea profesională, cam astea-s planurile.
Ai putea să-mi dai exemple de scriitori care ți-au influențat scrierea și identitatea, la un moment dat?
Printre ultimele lecturi care mi-au spus foarte mult au fost cele ale scriitoarei Bernardine Evaristo și chiar recomand ultima ei carte, Manifest, împreună cu romanul Fata, Femeia, Alta. Asta este o lectură foarte recentă, care sigur că mă impactează și acum. Vorbind din urmă, Audre Lorde, bell hooks, Mary Oliver, ca să numesc numai câteva. Îmi place foarte mult felul în care Mary Oliver reușește să scrie despre natură și despre spiritualitate într-o manieră mundană și de îmbrățișare cu compasiune a vieții, a viului. M-au influențat și au contribuit mult la formarea mea, colegele mele de generație, poetele care au construit poezie feministă în România. Este foarte important să ai în jur nu doar voci din alte țări, dar și poete care scriu în maniera asta. Iar poetele din România au o energie care traversează cărțile lor. E foarte hrănitoare energia asta și se creează un spațiu în care se poate crește și în care e mult de învățat.
Care ar fi mesajul pe care ai vrea să-l dai mai departe tinerelor scriitoare?
Un mesaj de încredere în legăturile dintre ele, în ceea ce putem să construim împreună, în faptul că există variante mai bune pentru femei, pentru persoane queer, pentru corpuri neconforme cu standardele astea limitative. Dacă vor să scrie, să persevereze și să nu se lase descurajate de voci care vin cu propriile prescripții și care nu se potrivesc cu ceea ce ele au de exprimat.
Fotografie principală de Gabriela Cuzepan
