Recent, m-am bucurat de spectacolul Berenice, în regia lui Romeo Castellucci, cu Isabelle Huppert în rolul omonim, la Fundația Onassis din Atena. Am intrat la spectacol cu o informație la a doua mână, dar cu sursă din interior, că actrița septuagenară ar fi fost „uptight și ar fi vrut să nu i se vadă vârsta”.
Romeo Castellucci este un important nume al teatrului de avangardă high budget, care se exprimă prin imagini viscerale și onirice (cu un vibe uneori lynchian), care devin „principalul personaj” – de multe ori chiar personajul principal. (Ca mostră, găsiți pe YouTube cele 11 părți din Tragedia Endogonidia). În Berenice, o tragedie de Jean Racine, protagonista omonimă, regina-client a Iudeei, este iubita împăratului roman Titus și potențiala lui consoartă. Totodată, ea e iubită pe ascuns de un alt aliat al împăratului, Antioh. Totuși, Roma nu agreează ideea unei împărătese străine, așa că Titus renunță la Berenice ca urmare a presiunilor Senatului. Aceasta e anunțată de Antioh că nu mai e agreată și-l respinge pe cel din urmă, părăsind Roma pe vecie. În montarea lui Castellucci, piesa o are în rol prinicipal pe Isabelle Huppert, o actriță care, de vreo cinci decenii încoace, se menține în roluri relevante, care continuă să joace femei reci, ambigue moral sau alienate – într-un stil de obicei glacial, cu accente pe gesturi mici și privire. Observația asta nu se aplică neapărat în cazul lui Berenice, unde, în cea mai mare parte a piesei, protagonista e încărcată de patetism.
Spectacolul a fost, după cum era de așteptat, plin de efecte scenice compuse din asocieri despre care nu știai că ar fi posibile. Îmi vine în minte prezența unor butaforii, sculpturi în formă de flori gigantice, care se ofilesc treptat și cărora le cad petalele. Abia după ce m-am uitat la spectacol și online am putut fi sigur că erau hologramele unei randări. Totuși, deși toate efectele scenografice, sonore și coregrafice au atins multe puncte sensibile, întrucât Castellucci caută să stimuleze publicul într-un mod aproape somatic și de multe ori „pișcă” subconștientul, jocul lui Huppert, care e printre actrițele mele favorite – dacă nu chiar favorita –, nu mă atingea. Între public și scenă se afla o cortină translucidă, care amplifica anumite efecte, dar care crea pe undeva și un blocaj. Însă, către final, acea cortină s-a îndepărtat, iar actrița a urlat repetat, în moduri tot mai deconstruite: Ne me regarde pas! Brusc, prezența ei a început să devină tot mai reală. Ba mai mult, am resimțit magnetismul expresiilor ei faciale, care mereu m-a ținut acolo, cu ea, abia în momentul aplauzelor.
Sufăr de derealizare cronică, așa că cel mai adesea văd lucrurile după o „pâclă”, care le face să nu pară reale și care îmi dă un sentiment de izolare față de cine și ce este în jurul meu. Momentul în care cortina translucidă s-a îndepărtat a fost precum clipele în care ies din perioadele de derealizare și pot să obțin sentimentul pe care îl vreau de la ce e în jur, poate chiar să ajung în situațiile pe care mi le doresc și în conexiune cu ceilalți. (Cum ar fi să mă bucur de mimica lui Isabelle Huppert, un motiv important pentru care m-am dus la spectacol.)
Revenind la bârfa din primul paragraf – mă face să speculez că acea cortină în plus ar fi existat tocmai pentru a ascunde vârsta actriței și prezența ei poate fi legată și de strigătul lui Huppert/Berenice de la final. În cazul în care un element scenografic, care influențează modul de receptare a muncii unei întregi echipe, a apărut doar pentru a „proteja” imaginea divei, acesta e un power move narcisic din partea ei, dar și unul savuros de constatat. Cu atât mai mult cu cât veșnica tinerețe huppertiană e unul din atributele cel mai des asociate cu artista – cam de fiecare dată când îi menționez numele de față cu vreun cunoscut, urmează o remarcă la adresa felului în care a îmbătrânit aceasta. Prin gestul final de devoalare, piesa deraiază de la sensurile inițiale și devine o ocazie de trolling a artistei, care își conștientizează și ironizează calitățile aduse în discuție mai sus.
La ieșire, puteai să-ți cumperi niște tricouri la suprapreț inscripționate „ISABELLE HUPPERT”, cu un design super basic și chiar odios. E greu de crezut că designul unui asemenea tricou nu a fost făcut și cu consultarea actriței, ceea ce ar putea fi o altă mișcare sadică de-ale ei, consecventă cu propriile-i roluri. Poate că e o revanșă pentru pierderea absolută prin care trece protagonista din textul lui Racine.
Firește, toate astea sunt doar presupuneri, pe care putem să nu le luăm în serios. Sau, cum se spune, restul e cancan.
