Coregraful și dansatorul Arcadie Rusu vorbește despre punerea în scenă a unui spectacol despre condiția artistului-geniu, care semnalează revenirea în scenă a lui Răzvan Mazilu după un deceniu de absență de pe scenă.
Din întunericul beznă se aude o indicație tehnică și scena e deodată inundată de lumină. Proiecția unui apus monumental se reflectă, împreună cu siluetele actorilor, în covorul-oglindă de pe podeaua scenei, care dublează imaginea într-un efect spectaculos. Performerii, care se pregătesc să repete una dintre scenele spectacolului Nijinski – agonie și extaz, pare că stau pe muchia unui lac neclintit. Coregraful Arcadie Rusu se ridică din primul rând și li se alătură pe scenă, unde le oferă explicații și corecturi.
Totul a pornit de la dorința lui Răzvan Mazilu, dansator, coregraf și regizor de teatru și unul dintre cele mai mari nume ale lumii dansului în România, de a reveni pe scenă după 10 ani. El a venit cu ideea de a propune un spectacol inspirat din viața și creația lui Vaslav Nijinski, balerin și coregraf rus, unul dintre cei mai importanți artiști din prima jumătate a secolului XX. Mazilu a venit mai întâi către Arcadie Rusu cu această propunere, iar apoi și către Teatrul Odeon, unde este coregraf angajat – ambele părți au apreciat-o. „E clar că [Răzvan Mazilu] este un ambasador al dansului contemporan, împreună cu acel spațiu magnific, pentru că ce a adus Răzvan pe scenă în cariera sa a frapat, a fascinat și a creat mult public pentru dans”, spune Arcadie Rusu. Răzvan Mazilu a îmbrăcat astfel cu entuziasm rolul lui Nijinski la vârsta de 50 de ani, „la o vârstă la care alți dansatori s-au retras demult din lumina reflectoarelor”, după cum spune chiar el. Pentru Arcadie a fost o provocare, în special pentru că atât Răzvan cât și Nijinski sunt doi artiști complecși.
Arcadie Rusu este coregraf, dansator, și, din 2016, fondator și manager al Linotip Centru Independent Coregrafic, unde pune în scenă spectacole și ține, împreună cu coregrafi colaboratori, cursuri de dans contemporan, atât pentru profesioniști, cât și pentru amatori. Acesta nu e primul spectacol despre o personalitate monolit semnat de Arcadie, care în 2023 a prezentat la Battery Dance Festival în New York, și apoi în numeroase reprezentații la Linotip, spectacolul Omen – despre relația dintre Constantin Brâncuși și Maria Tănase ca o întâlnire tumultoasă între doi titani.
„Nu vreau să zic că încerc să mă specializez pe personaje monumentale, dar cred că e ceva special și important ce mă împinge să creez spectacole inspirate din prezența și puterea unui trecut influențat de tot felul de caractere. Vaslav Nijinski e un personaj emblematic în lume, iar de la retragerea și apoi moartea lui s-au creat multe spectacole biografice sau documentare”. Dar, dincolo de grandoare, Arcadie este mai degrabă în căutarea unor emoții universale prin explorarea acestui personaj. „Ce ne macină pe noi l-a măcinat și pe el. Nijinski este un om care a ars și s-a sacrificat enorm pentru artă”, spune Arcadie, iar asta îl face să rămână relevant și în zilele noastre.
La începutul secolului XX, Vaslav Nijinski era cel mai renumit personaj a lumii dansului – genial, dramatic și expresiv, atât ca interpret, cât și în rolul de coregraf. Între 22 și 27 de ani a coregrafiat pentru compania lui Serghei Diaghilev, Ballet Russes, baletele L’apres-midi d’un Faune pe muzica lui Debussy și Ritualul primăverii de Stravinski, iar în jurul vârstei de 29 de ani a fost diagnosticat cu schizofrenie. Numele său a fost mereu încărcat cu o notă de controversă – înaintea primului război mondial, Nijinski se afișa deschis ca iubit al lui Diaghilev, iar rolurile coregrafiate pentru el în Ballet Russes erau exotice, scandalos de androgine și senzuale pentru acea perioadă.
Când și-a făcut debutul coregrafic, a introdus elemente moderne și experimentale, care sfidau estetica și regulile bine stabilite ale baletului clasic: premiera Ritualului primăverii în Paris a iscat o revoltă în teatrul Champs-Elysees pentru care a fost nevoie de intervenția poliției. Dar deși meritul i-a fost recunoscut abia după moarte, Nijinski este cel care a adus baletul în epoca sa modernistă. Ruperea relației cu Diaghilev și concedierea sa din Ballet Russes, urmate de căsnicia sa cu o femeie, au fost principalele cauze ale primului său episod psihotic, care i-a atras ulterior diagnosticul de tulburare schizofrenică. Conform criticului de dans Joan Acocella, Jurnalul lui Nijinski, o colecție de patru caiete în care artistul și-a notat frenetic viața, este singurul material care arată în timp real, nu retrospectiv, declinul psihologic al unui personaj fenomenal.
Din loja mea cu pereți catifelați de la Odeonul bucureștean, văd cum se ridică leneș cortina și cum apare o siluetă din întunericul scenei, în sunet ritmic de ploaie. Își ridică brațele acoperite de mănuși lungi, albe, către cer. Răzvan Mazilu e precis și ascuțit ca o pasăre de pradă în mișcarea sa, care începe lent, apoi crește abrupt odată cu muzica – un fulger uriaș se sparge în spatele său, iar el își dă capul pe spate, inundat de lumină albă. Mazilu este un dansator incredibil, cu forța și înțelepciunea de a înțelege un rol, atât tehnic, cât și la nivel de interpretare, într-o mare profunzime. Nijinski-ul lui e dramatic, solemn și fascinant.
Povestea uriașului personaj a fost creată de Arcadie Rusu, care își descrie propriul stil coregrafic ca pe un fel de poezie vizuală, de la mișcare până la imagine și tot ce se întâmplă pe scenă. „Stilul meu de dans l-aș descrie ca și liquid. Nu mă gândesc niciodată la influențele stilului meu, ci mă concentrez pe a conștientiza foarte clar cine sunt oamenii din fața mea, cu cine lucrez, ce background au, ce și-ar dori publicul să simtă și să vadă, și intru într-un flow pe care îl verific cu experiența mea de spectator”.
Munca la spectacol, alături de interpreți și echipa de la Linotip (Alexandra Zavelea ca asistent coregraf, Yasmin Asan pe scenografie, costume și videoproiecții și Alexandru Suciu pe muzică și sound design) a durat două luni intense. A implicat foarte multe ore de muncă în partea de laborator de mișcare și explorare, în care s-a definit universului vizual al spectacolului, și zile întregi de repetiții la scenă. Laboratorul de lucru face parte din procesul lui Arcadie de concepere a spectacolului. „Eu nu vin cu mișcările și zic interpreților: «Uitați, dansați-le cât mai bine»”, spune coregraful. „Vin cu niște forme de mișcare, văd cum funcționează pe ei, după care intervin, scot, tai, revin, aduc lucruri noi. Laboratorul de mișcare e ceva dinamic și organic – e ca un fel de schiță a spectacolului în permanentă ajustare la și pentru dansatorii și performerii cu care lucrez.” Despre munca cu un dansator în rolul principal care are și experiența de regizor și coregraf, Arcadie spune că Răzvan înțelege și percepe foarte distinct rolul de regizor de cel de dansator, și are o disciplină formidabilă de a fi fidel și deschis coregrafului care îl conduce. „Răzvan s-a lăsat total purtat de mine în rolul de dansator. Ne-am înțeles foarte bine.”
În fața proiecției unei luni pline uriașe pe un cer verzui, siluetele celor patru performeri, Vlad Crudu, Meda Victor, Vlad Bîrzanu și Niko Becker – care reprezintă vocile și gândurile lui Nijinski –, mișcă corpul lui Răzvan Mazilu prin poziții de balet ca pe o păpușă mecanică. Cu fiecare mișcare trec microfonul de la unul la celălalt printr-o serie de propoziții repetitive, cu o cadență hipnotică: „Eu pot să te iubesc pe tine. Eu te iubesc mereu. Eu te vreau pe tine, eu sunt Dumnezeu”. Textul e extras din Jurnalul lui Nijinski, în care pagini întregi marchează momentele de psihoză ale artistului, cu propoziții scurte și intense, în care se adresează alternativ lui Dumnezeu, sieși ca și Dumnezeu, dar și soției sale.
Arcadie a făcut o traducere personală a Jurnalului din rusă, iar fragmentele folosite în spectacol sunt ajustate și adaptate la ideile scenice. Deși Nijinski nu și-a propus să scrie poezie, pe Arcadie l-au interesat cel mai tare părțile scrise sub formă de poem. Din materialele extrase au continuat să selecteze ce se potrivea cel mai bine, pe măsură ce se contura scenariul, concentrat pe condiția artistului și pe tema arderii acestuia în numele emoției trăitei pe scenă.
„A fost bine, încercați să păstrați tonul mai incisiv către el, mai declarativ”, spune Arcadie din primul rând. Fiecare indicație generează un efect de undă de microschimbări – un corp se află mai la stânga, lumina cade la un unghi diferit, momentele de voce vor fi interpretate mai puternic, iar în fața mea crește scheletul spectacolului. Un spectacol e făcut din sute de decizii de-a lungul lunilor de construcție și repetiții. Se stabilesc tranziții și repere pentru muzică și lumini, intrări și ieșiri din scenă, punctele în care și din care fiecare interpret traversează scena. Arcadie este în continuă conversație, un dans în sine cu echipa sa, făcând ajustări la momentul când începe muzica într-o scenă, sau felul în care se schimbă lumina și proiecțiile pe corpurile dansatorilor, multe poate aproape imperceptibile pentru ochiul unui amator, care va vedea din public numai perfecțiunea întregului final.
Scenografia lui Yasmin Asan formează compoziții baroce între proiecțiile întinderilor masive de nori sculpturali de furtună, apusurilor și corpurilor celeste reflectate în covorul-oglindă. Interpreții apar de multe ori luminați dramatic, în clar-obscur puternic, sau în siluete care par decupate. Întreaga mizanscenă, muzica clasică – fragmente din baletele lui Nijinski –, juxtapusă cu muzică electronică compusă de Alexandru Suciu, crează tabloul unui personaj care a marcat ca un fenomen incontrolabil al naturii lumea dansului din secolul XX.
Mazilu își șterge mâinile de haine, se ridică pe o pereche de poante și pășește spre o bară de balet, unde începe o secvență de exerciții. Face podul sub bară, cade la pământ și tot corpul i se chircește. Se ridică, se prăbușește iar și se rostogolește până la muchia scenei. Se ridică înapoi în picioare și își arcuiește spatele pe bară, făcând mișcări largi din brațe, ca o pasăre în zbor, fixând publicul cu privirea, hipnotic în precizia mișcării sale. E un moment puternic, marele final al dansatorului-geniu, care arată apogeul colaborării dintre Răzvan Mazilu și Arcadie Rusu. Acesta este Nijinski.
Spectacolul „Nijinski – Agonie și extaz” are reprezentații programate la Teatrul Odeon până la finalul lunii mai.
Fotografie principală de Victor Oancea.
