Un tur prin trecuturile actualei capitale, în căutarea oamenilor care au locuit-o și a urmelor care le-au supraviețuit.
Bucureștiul a avut numeroși locatari în istoria lui de 562 de ani. Majoritatea s-au pierdut, dar alții, mai ambițioși (sau mai norocoși) au lăsat urme care să ne amintească de ei. Rămășițe de boieri, gospodine, preoți sau sfinți, domnitori sau soldați apar în cale când te aștepți mai puțin; într-un cotlon întunecos de biserică la Piața Sfântul Gheorghe își doarme somnul Constantin Brâncoveanu, iar pe o alee a Cimitirului Bellu statuia unei frumoase doamne în alb aduce aminte de povestea guvernantei Katalina Boschott, amanta unui om bogat la începutul secolului 20, moartă prematur. Alți foști locatari răsar pe șantierele de care este plin orașul, pentru parcări sau blocuri pentru tinerele familii ale postsocialismului. Acest lucru nu este de mirare, pentru că în fond un oraș este „construit pe oseminte”, în cuvintele antropologei Brenna Hasset. Straturi succesive de vieți își depun urmele unele peste altele și, asemenea unui recif de corali, noul își face loc printre ruinele generațiilor trecute.
De altfel, traiul împreună cu alți oameni a marcat decisiv istoria umanității. Primele așezări ocupate pentru durate mai îndelungate apar abia acum 12.000 ani în zona Levantului (cultura Natufiană), deși și acestea erau locuiri sezoniere sau de scurtă durată. Pe baza descoperirilor din situri precum Star Carr din Marea Britanie (9000 î.e.n.), ne imaginăm cum arăta viața unui asemenea mic grup tocmai ieșit din Era Glaciară: o viață simplă pe malul unui lac plin cu stuf și nuferi și înconjurați de păduri de foioase, unde natura oferea cele necesare, de la hrana culeasă sau vânată, la piei de animale, scoarță de copac sau stuf pentru a construi adăposturile în care locuiau; oasele și colții animalelor vânate, precum cerbi, lupi sau mistreți, deveneau apoi unelte sau podoabe. Când erau norocoși, găseau chiar și chihlimbar pe plajă, adus de ape din zona Baltică. Viața micii comunității nu era însă ușoară, fiind amenințați la tot pasul de cele văzute și nevăzute, și aici intrau în scenă poveștile sau șamanii care puteau îmbuna spiritele animalelor, apei sau pădurii.
Cu timpul, oamenii devin mai atașați de loc (și probabil și de semeni), numărul așezărilor crește și la fel și timpul petrecut acolo. Treptat, apare „un complex social și ecologic”, după cum îl numește antropologul James Scott - oamenii ajung să trăiască împreună cu animalele domesticite și plantele pe care le cresc pentru mâncare, modelând și îmblânzind mediul din jur. O dată cu apariția orașelor, viața oamenilor ajunge să fie ea însăși modelată de traiul la comun. Pe lângă efecte culturale și sociale, orașul își lasă amprenta și în corpul lor: prin bolile încurajate de traiul aglomerat, de sărăcie și condițiile precare de igienă sau prin afecțiunile apărute din cauza ocupațiilor pe care oamenii le desfășurau la oraș - lucrul în fabrici, în industria de chibrituri sau muncă fizică grea.
Toate acestea le regăsim și în istoria Bucureștiului. Imaginea cea mai frecventă despre oraș se împarte între o nostalgie pentru perioada interbelică și deplângerea destinului pe care orașul l-a avut în comunism, însă, dacă privim cu atenție, găsim semne lăsate de locuitorii mult mai vechi ai orașului. Cândva, niște vânători paleolitici (deși bineînțeles că ei nu știau că sunt în paleolitic) au poposit să curețe carnea și pieile de la vânatul pe care îl prinseseră de curând – poate niște cerbi sau elefanți. După cum scrie arheologul Vasile Boroneanț, uneltele lor de silex, bulgări sau vârfuri de piatră cioplită, și ale altor grupuri cu îndeletniciri similare au fost purtate de apă și au ajuns pe malul drept al Colentinei și pe malul lacului Herăstrău. Aici, ochii pregătiți ai arheologilor le-au descoperit întâmplător în interbelic, de unde au ajuns în depozitele muzeelor și institutelor din oraș.
În multe zone se ascund sub picioarele noastre urme dintre cele mai vechi. Spre exemplu, în actualul cartier Militari, în zona Câmpul lui Boja și imediat la sud de Lacul Morii (în apropierea satului Roșu), încă din anii ‘60 ai secolului trecut s-au găsit urme care ne ajută să ne facem o idee despre cum locuiau și trăiau oamenii în agitatele secole 5-6 e.n., când prin zonă au trecut slavi, avari, bizantini: în bordeie simple, încălzite cu vetre de lut și gătind sau păstrând mâncarea în vase de culoare cenuşie, lucrate de mână sau la roată- unele fine și sobre, altele zgrunțuroase și mai grosolane (cimec.ro).
Cu trecerea secolelor, urmele care se păstrează devin tot mai diverse: de la obiecte personale, fotografii sau chiar oseminte, fragmente din viețile celor care au muncit, iubit și murit în oraș. Însă cine erau aceștia? Dacă oseminte ale locuitorilor orașului se păstrează în cimitirele bisericilor vechi, precum Radu Vodă, la Piața Unirii, sau Biserica Răzvan de pe Str. Băniei, probabil din a doua jumătate a sec. 15-16, în lipsa unor analize detaliate ale acestora, rămâne să ne bazăm pe primele recensăminte ale Bucureștiului pentru informații. Dintre ele se evidențiază recensământul din 1831, când apar pentru prima dată date despre sexul și ocupațiile locuitorilor, împărțiți pe mahalale. Sunt menționați aproximativ 60.000 de locuitori, majoritatea meșteșugari și negustori, dar și locuitori care trăiau din agricultură, servitori – aproape 20%- și un mic procent de boieri sau reprezentanți ai clerului (Emanuela Constantini).
Împărțirea aceasta reflecta istoria urbanistică locală. Din secolul al 15-lea, de când avem prima atestare documentară certă a Bucureștiului, și pentru următoarele patru secole, trebuie să ne imaginăm că orașul arăta complet diferit de ceea ce știm astăzi, neavând un centru, cât locuințe și ateliere grupate în mahalele în jurul bisericilor, după modelul otoman: „Nu era nici o diferență între cocioabele de lemn și chirpici din sate și cele din oraș, unde erau aceleași străduțe mâloase și întortocheate. Pretutindeni casele erau joase, adăposteau o singură familie, erau înconjurate de spații verzi cultivate,” povestește Emanuela Constantini în Capitala imaginată. La final de secol 19, numărul bucureștenilor va ajunge la 276178, conform recensământului lui Leonida Colescu.
Tabloul se întregește cu mărturiile rămășițelor găsite cu prilejul unor lucrări de construcții sau renovări de biserici, care spun povestea unui oraș dinamic, cu o componență demografică și etnică pestriță. Fiind la confluența Orientului cu Occidentul, prin oraș s-au perindat de-a lungul secolelor trupe militare, însoțite de prostituate sau negustori, care au adus atât inovații, cât și boli. Dacă inițial avea doar statut de târg, după jumătatea secolului 17, unii domnitori ai Țării Românești aleg Bucureștiul ca loc de reședință domnească, treptat devenind capitala. Frământările externe ale Țării Românești, aflată sub influență otomană, se reflectă și în viața Bucureștiului: în 1659 orașul a fost prădat de tătari, a fost ocupat de armatele ruse între 1769-1770 și 1829-1834 sau de austrieci între 1789-1791.
Urme ale acestor peripluri s-au păstrat în cimitirul Mănăstirii Sfântul Sava (secolele 16-19), una dintre cele mai vechi mănăstiri a orașului și loc al Academiei domnești. Ea se afla pe locul actual al esplanadei cu statui de la Piața Universității și a fost dărâmată între 1848-1877. În 2010, în contextul unui proiect al primăriei de construire a unei parcări subterane în Piața Universității, trecutul a ieșit la lumină. După ce situl a fost cercetat de arheologii de la Muzeul Municipiului București, scheletele descoperite au ajuns la Institutul de Antropologie Francisc I. Rainer. Patru, dacă nu chiar șapte dintre cei 688 de indivizi au avut cel mai probabil sifilis (analiză semnată de C. Radu, L. Andreica, M. Constantinescu și A. Soficaru). Despre alții din același cimitir, antropologii Luminiţa Andreica-Szilagy și Andrei Soficaru scriu că antebrațele, coastele sau picioarele fracturate identificate la 10% dintre adulți poartă memoria muncilor grele, a accidentelor, a durerilor de spate de la căratul greutăților sau a alunecărilor pe gheață. Din fericire, cel puțin în cazul acestui cimitir, se pare că urmele de violență interpersonale care să le fi adus moartea (și care au fost atât de grave încât să fi lăsat urme permanente pe oase) sunt limitate la câțiva bărbați și nicio femeie.
Însă despre violență ne povestesc osemintele a 10 ofițeri ruși și a trei posibili ieniceri găsiți în același cimitir. În cazul celor din urmă, o echipă de antropologi condusă de Mihai Constantinescu semnează un articol în International Journal of Osteoarchaeology, în care propun ipoteza că, după tipurile de răni de pe corp, unele dintre ele vindecate, aceștia erau indivizi cu trecut militar. Faptul că au avut o moarte violentă, coroborat cu aruncarea corpurilor într-o groapă comună pe aleea care ducea la cimitir, ar sugera că cel mai probabil cei trei erau necreștini, posibil veniți din Imperiul Otoman, refuzându-li-se tratamentul postmortem cuvenit.
În Evul Mediu și apoi epocă modernă, locuitorii Bucureștiului nu aveau doar grija războaielor și a vieții grele, dar trăiau și cu teama de boli și epidemii. Acum câțiva ani au fost găsite urmele unui cimitir din secolul al 18-lea în cartierul Pantelimon, Colţul Pădurii (în apropierea Complexului Lebăda). Dintre cei opt indivizi pe care i-am analizat cu colega mea, antropologa Mihaela Culea, patru erau în morminte duble, iar cu toții erau în majoritate adolescenţi sau adulţi tineri. Fără a fi statistic semnificativ, deoarece nu știm cât se întindea cimitirul, pe baza vârstelor și a lipsei unor traume aparente, am sugerat atunci că este posibil ca moartea lor să fie legată de situaţii excepţionale precum calamităţi sau molime. Această ipoteză este susținută și de informații istorice: în aceeași zonă știm că prințul Grigore Ghica a întemeiat în 1734 un spital pentru săraci și ciumați: pe lângă partea «dinlăuntru», unde vor fi cei atinşi «de alte boale», va avea şi o parte «denafară», cu case izolate pentru ciumaţi, «ca un lazaret», aşa încât «să nu se smreduiască», adică să se contamineze – nici ceilalţi bolnavi, nici «posluşnicii», adică îngrijitorii acestora.” (Viorica Petrescu, Bucureștii Vechi și Noi).
Un astfel de lazaret era și în Dudești, înființat la 1 iulie 1796 de către domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. Timpul a trecut și acum zona este în sectorul 3, la adresa Bulevardul Pallady 50, în incinta fostei uzine Chimopar. În contextul unor lucrări de construire ale unor blocuri și printre gunoaiele adunate la această adresă, urmele cimitirului și ale foștilor pacienți au ieșit acum câțiva ani la lumină (cimec.ro). Tot aici se găsește și cimitirul unde au fost înmormântați 150 de soldați români, morți în 1916 într-o explozie la fabrica de armament care era în acel moment în funcțiune. Astfel de situații spun ceva și despre memoria scurtă a orășenilor, cei dispăruți fiind uitați de mult. În același timp, după cum au sesizat articolele din presă la acel moment, situația punctează și problemele Bucureștiului legate de gestionarea patrimoniului și a osemintelor trecute, în acest caz abandonate printre moloz, cazul fiind departe de a fi unic.
Însă nu trebuie să ne imaginăm că viața în oraș arăta doar ca desprinsă dintr-o schiță de Francisco Goya. Găsim și multe urme care spun o altă poveste: cea a legăturilor de familie, a iubirii dintre soți sau a cochetăriei feminine. Trei siluete fantomatice ne privesc dintr-un dagherotip datat „maiu 1855”, cel mai vechi portret fotografic păstrat din București. După cum povestește Laboratorul de Memorie urbană, trei tinere surori, fetele paharnicului Barbu Slătineanu, au pozat într-o lună de primăvară de acum 166 ani dagherotipistului itinerant Friedrich Binder. Într-una dintre prăvăliile paharnicului, pe unde ar fi astăzi Piața George Enescu, Elena, Profira și Ana, îmbrăcate în rochii de stofă cadrilată, au așteptat cu răbdare ca imaginea lor să fie capturată. De mult au dispărut prăvăliile paharnicului și întreaga lume a unui București care abia își începea modernizarea, însă un fragment a ajuns până la noi.
O altă tânără doamnă a fost găsită cu prilejul cercetărilor arheologice din cimitirul Bisericii Sf. Nicolae Udricani de lângă Piața Sfânta Vineri. Ea încă își pǎstra coafura, cu pǎrul „împletit în mai multe codiţe, capul fiind sprijinit pe o pernuţǎ”, iar o altă doamnă avea o gentuţǎ, după cum povestește Mirela-Camelia Vintilă de la Muzeul Municipiului București. Apoi, cei care intră în Muzeul „George Severeanu” de pe strada Henri Coandă, văd primul lucru un colier superb din camee antice. Radiologul George Severeanu (1879-1939) l-a comandat și făcut cadou soției Maria, ca mulțumire că îi accepta obsesia pentru colecționarea de antichități (o situație cunoscută probabil multor cupluri).
Iar în final nu trebuie să uităm și locatarii mai speciali ai orașului, care, spre deosebire de ceilalți care s-au pierdut în anonimitate, au avut parte de destine postmortem dinamice. La Biserica Sfântul Gheorghe Nou, în inima orașului, îi găsim pe domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și pe Ioan Mavrocordat, ale căror oseminte au fost scoase și analizate de antropologi în mai multe rânduri. Analiza din 2014 a osemintelor presupuse ale lui Brâncoveanu a identificat urme de decapitare la nivelul oaselor craniului (Mihai Constantinescu și Andrei Soficaru, „Raport antropologic privind osemintele umane descoperite în anul 2014 în biserica Sf. Gheorghe Nou”).
Apoi, numeroase sunt bisericile care găzduiesc relicve de sfinți, printre cei mai importanți fiind Sfinții Dimitrie cel Nou (Basarabov), Nectarie, Mina sau Antonie, locuri de pelerinaj anual. Și ce ar fi Bucureștiul fără legendele lui urbane despre fantome și locuitori care nu vor să părăsească ulița unde au locuit. Din Centrul Vechi până pe Strada Mântuleasa, ele i-au inspirat de-a lungul anilor pe autori ca Mircea Eliade sau reporteri ca F. Brunea-Fox: „Ce-ai zice de o casă din București bîntuită de stafii? Cu chiriași înnebuniți care după trei luni își iau catrafusele fără preaviz? Cu o stradă întreagă terorizată fiindcă nici acatistele, nici sfeștaniile, nici descântecele nu reușesc să alunge fantomele?” (Reportajele mele. 1927-1938).
Aceștia toți au trăit în București și și-au împletit destinele cu orașul făcându-l să fie așa cum îl vedem astăzi. Tot ce ne rămâne de făcut este ca la următoarea ieșire în oraș să fim atenți și poate vom descoperi și noi ecourile lor în calea noastră. Până la urmă, cândva și blocurile noi de sticlă care împânzesc orașul, cafenelele hip sau bulevardele pline de forfota mașinilor vor ajunge doar o amintire.
