Este iubirea o emoție pe care nu o putem controla? Dacă răspundem afirmativ, atunci ne putem considera responsabili pentru apariția sau pierderea ei în relație cu o altă persoană? Poate iubirea să fie folosită pentru a disciplina pe cineva – de exemplu, pentru a responsabiliza o mamă față de nevoile copilului său - sau pentru a constrânge femeile să accepte o ordine socială nedreaptă? Datorează părinții iubire copiilor lor – sau copiii părinților – și cum am putea avea o astfel de datorie, dacă iubirea este o emoție dincolo de controlul nostru? Care este locul iubirii în compoziția valorii morale a prieteniei sau a familiei?
Toate aceste întrebări, și multe altele, sunt discutate în cel mai recent număr al revistei românești Analize, de către autori dintr-o varietate de discipline academice cum ar fi filosofia, sociologia, studiile religioase și istoria. Analize este o revistă interdisciplinară îngrijită de Societatea de analize feministe AnA. Este publicată online, în limba engleză, și fiecare număr este dedicat unei teme. Tema numărului 11, din decembrie 2018, este iubirea. Am adunat mai jos câteva dintre contribuțiile filosofice incluse în acest număr al revistei, ca să înțelegem mai bine care sunt preocupările teoretice din acest moment din jurul unor teme vechi de când lumea.
Iubirea ca practică socială
Brook Sadler, profesoară de filosofie la Universitatea din Florida de Sud, analizează locul iubirii în cultura occidentală (și în mod special nord-americană). Mulți dintre noi credem că iubirea este o emoție incontrolabilă, dincolo de rațiune. Însă, arată Sadler, felul în care răspundem la emoții este influențat cultural, într-atât încât până și alegerea de a recunoaște o emoție anume ca iubire este determinată de ce este considerat acceptabil sau dezirabil social. Voi ilustra argumentul autoarei cu ajutorul a trei scenarii imaginare.
Scenariu 1: Ana se simte atrasă de o nouă cunoștință, Matei. Orice glumă este mai amuzantă în interpretarea lui Matei decât a altor oameni. În prezența lui Matei, Anei îi bate inima mai repede. Își dorește să petreacă mai mult timp în compania lui și, fără să vrea, gândurile îi zboară la un viitor posibil în care ea și Matei sunt împreună. Matei împărtășește aceleași dorințe față de Ana. Ana și Matei sunt de vârstă apropiată, și nici unul nu este într-o relație romantică sau maritală cu o altă persoană.
Scenariu 2: Ana se simte atrasă de o nouă cunoștință, Matei. Orice glumă este mai amuzantă în interpretarea lui Matei decât a altor oameni. În prezența lui Matei, Anei îi bate inima mai repede. Își dorește să petreacă mai mult timp în compania lui și, fără să vrea, gândurile îi zboară la un viitor posibil în care ea și Matei sunt împreună. Matei împărtășește aceleași dorințe față de Ana. Ana și Matei sunt de vârstă apropiată. Ana nu este într-o relație romantică sau maritală cu o altă persoană, însă Matei este căsătorit cu Maria.
Scenariu 3: Ana se simte atrasă de o nouă cunoștință, Maria. Orice glumă este mai amuzantă în interpretarea Mariei decât a altor oameni. În prezența Mariei, Anei îi bate inima mai repede. Își dorește să petreacă mai mult timp în compania ei și, fără să vrea, gândurile îi zboară la un viitor posibil în care ea și Maria sunt împreună. Maria împărtășește aceleași dorințe față de Ana. Ana și Maria sunt de vârstă apropiată, și nici una nu este într-o relație romantică sau maritală cu o altă persoană.
Dacă ne imaginăm cele trei scenarii în diverse comunități din România, este ușor de presupus că sentimentele Anei, deși aceleași, ar putea fi percepute foarte diferit, nu doar de cei din jur, dar chiar și de Ana însăși. În primul scenariu, cel puțin din cele câteva indicii pe care le avem, este probabil că familia și prietenii Anei și ai lui Matei vor tinde să recunoască sentimentele lor drept un început de iubire și vor încuraja apropierea dintre ei. În celelalte două cazuri însă, este posibil ca Ana însăși să respingă ceea ce simte ca o infatuare de moment, o greșeală. Prietenii Anei s-ar putea să-și facă griji pentru ea și să o încurajeze să se îndepărteze de Matei, respectiv Maria. La rândul lor, și ei ar putea interpreta diferit sentimentele Anei în cele trei scenarii. Un indiciu în acest sens este refuzul multor oameni din România de a accepta că o relație de iubire între două persoane de același sex chiar este o relație de iubire. S-ar putea chiar ca, în scenariile 2 sau 3, Ana să nici nu îndrăznească să povestească familiei sau prietenilor ei despre ce simte.
Iubirea romantică, împlinită prin căsătorie, este considerată relația centrală a vieții de adult.
Felul în care ne înțelegem și ne exprimăm emoțiile depinde de ce fel de emoții sunt acceptabile social și în ce condiții. În exemplul de mai sus, alegerea Anei și a celor din jurul ei de a interpreta aceeași emoție ca pe ceva frumos, înălțător sau, dimpotrivă, ca pe ceva îngrijorător sau chiar amenințător, depinde de ce posibilități de relaționare intimă consideră acceptabile sau dezirabile. Deși tindem să credem - și suntem încurajați să credem - că iubirea este o emoție incontrolabilă, ea este de fapt modelată social. Mai mult decât atât, iubirea romantică este idealizată și generalizată: fiecare persoană ar trebui să își găsească parteneră sau partener, să se căsătorească și să își iubească soția, respectiv soțul. Iubirea romantică, împlinită prin căsătorie, este considerată relația centrală a vieții de adult. Această alegere în favoarea a ceea ce Sadler numește „afiliere erotică” (sau, cum s-ar putea spune în limba română, „cuplare”) este făcută în detrimentul altor relații personale apropiate, cum ar fi prietenia. Articolul lui Sadler ne invită să reflectăm asupra felului în care recunoaștem și cultivăm iubirea, atât individual, fiecare dintre noi, cât și colectiv, ca societate.
Alegerea socială de a plasa relația de iubire romantică heterosexuală în centrul vieții de adult are și un nume, amatonormativitate. Termenul de amatonormativitate a fost propus de cercetătoarea Elizabeth Brake, într-o carte publicată în 2012, și denotă „asumpția că o relație de iubire centrală, exclusivă, este normală pentru oameni, că este un scop împărtășit de toți, și că o astfel de relație este normativă, în sensul că trebuie să o cultivăm preferențial față de alte tipuri de relație. Asumpția că relațiile importante trebuie să fie maritale și amoroase devalorizează prietenia și alte relații apropiate.” (Brake, 2012: 88-89, traducerea mea)
Non-monogamia etică și reprezentarea ei
Plecând de la exemple din viața sa personală, Justin Clardy, doctorand în filosofie la Universitatea Stanford, atrage atenția asupra faptului că, în funcție de comunitatea lingvistică în care sunt folosiți, unii termeni care descriu anumite alegeri sau moduri de viață au potențial denigrator. Termenul pe care îl analizează Clardy este cel de „player”, care ar putea fi tradus în limba română prin cuvântul „jucător”. Atunci când este folosit pentru a denota un bărbat care are mai multe partenere, „player” are o conotație pozitivă, jucăușă, care lipsește în cazul termenilor folosiți pentru a denota o femeie care are mai mulți parteneri: cum ar fi „curvă”. Această diferență a determinat unii filosofi să afirme că în cazul bărbaților nu există un termen strict negativ pentru a denota o persoană care are mai multe relații romantice sau sexuale, cum există în cazul femeilor.
Deși în limba engleză termenul de „player” nu este neapărat insultător, răspunde Clardy, în cadrul comunității afro-americane acesta denotă în mod explicit un bărbat care înșeală și profită de femei. În aceste condiții, unii bărbați non-monogami din această comunitate sunt etichetați în mod nedrept și în răspăr cu propriile lor principii. Non-monogamia etică, sau poliamoria, este definită de comunitatea care o practică în termenii principiilor respectului interpersonal, al onestității și al consimțământului. Refuzând să accepte că este posibil ca un bărbat și o femeie să consimtă, în mod egal și entuziast, să fie parteneri romantici sau sexuali non-exclusivi, cei care insistă să numească bărbații din aceste relații jucători refuză să accepte egalitatea morală între femei și bărbați. Dacă atât femeile cât și bărbații sunt capabili să ia o decizie liberă și informată de a avea mai mulți parteneri, de ce am presupune că este obligatoriu ca unul din ei (bărbatul) să fie jucător iar cealaltă (femeia) jucărie?
În cazul bărbaților nu există un termen strict negativ pentru a denota o persoană care are mai multe relații romantice sau sexuale, cum există în cazul femeilor.
În spiritul idealului amatonormativ, fiecare persoană trebuie să aibă un singur partener romantic, sexual, și marital. Mulți oameni însă practică (sau, în cazul celor care își înșeală partenerii, pretind că practică) monogamia serială, adică nu mai mult de un partener în același timp, dar mai mulți parteneri de-a lungul vieții. În această paradigmă, non-monogamia, adică a avea mai mulți parteneri concomitent, se realizează prin înșelarea partenerului. Din această cauză, non-monogamia etică nu poate fi acceptată din interiorul idealului și este asimilată în categoria înșelatului. Scriptul amatonormativ include distincțiile monogamie (etic) versus non-monogamie (ne-etic), onestitate (etic) versus înșelat (neetic), și bărbat (jucător) versus femeie (jucărie). Clardy, însă, propune o rearanjare a acestor elemente: monogamie (dacă asta este ce ți se potrivește) și non-monogamie (dacă asta este ce ți se potrivește), onestitate (etic) versus înșelat (ne-etic), și parteneri (al căror discernământ trebuie respectat, indiferent de gen). Așadar, acceptarea unei forme de non-monogamie etică necesită, dacă nu renunțarea la idealul amatonormativ, cel puțin modificarea lui. Să consideri că orice formă de non-monogamie este infidelitate, indiferent de opțiunile celor implicați, argumentează Clardy, este o greșeală care depinde de multe ori de o înțelegere restrictivă a statutului moral al femeii.
Relația dintre iubire, prietenie și familie
Anca Gheauș, cercetătoare la Universitatea Pompeu Fabra din Barcelona specializată pe etica familiei și filosofia copilăriei, întreabă de ce relațiile de familie între adulți sunt importante din punct de vedere moral. Ce anume calitate a lor le distinge de alte feluri de relații? De ce ar trebui să cultivăm relațiile de familie? Răspunsul lui Gheauș este că ceea ce au special relațiile de familie este iubirea. Iubirea, însă, nu se regăsește numai în cadrul familiei – și nu în toate familiile. În măsura în care sunt lipsite de iubire, nu doar că nu ar trebui să cultivăm relațiile de familie între adulți, dar ar fi problematic din punct de vedere moral să o facem. Dacă de un anumit membru al familiei noastre ne despart nedreptăți sau diferențe fundamentale de valori – de exemplu, pentru că este vorba despre un partener abuziv sau o rudă rasistă – nu doar că nu avem o obligație morală să continuăm să cultivăm această relație, dar este posibil ca un astfel de efort să ne compromită integritatea morală. În același fel în care poate exista un moment într-o prietenie apropiată când diferențele de valori devin insurmontabile, acesta poate exista și în cadrul relațiilor de familie, și trebuie tratat similar în ambele situații, argumentează Gheauș.
Idealul nostru de iubire romantică ar fi îmbogățit dacă l-am inspira din iubirea între prieteni: reciprocă, partenerială, consensuală.
Este clar că iubirea între prieteni și iubirea între membrii familiei nu au un parcurs similar. Cei mai mulți oameni se nasc într-o familie, în cadrul unor relații deja existente între membrii familiei. Unii oameni ne vor iubi pentru că suntem copiii copiilor sau ai fraților lor, și ne-au cunoscut de când eram mici și vulnerabili – și nu neapărat ușor de tolerat! Pe măsură ce ne maturizăm, s-ar putea să nu împărtășim aceleași perspective asupra lumii ca membrii familiei în care am fost crescuți. Prietenii, însă, îi alegem – sau credem că îi alegem. În principiu, ne împrietenim cu oameni cu care avem interese și valori în comun: spre deosebire de relațiile de familie (cu excepția relațiilor prin alianță), prieteniile sunt elective. În timp, însă, prietenii pot deveni o parte din viața prietenilor lor apropiați în același fel ca membrii familiei, devenind fiecare parte din identitatea și istoria personală a celuilalt. Odată ce au atins acest stadiu, relațiile apropiate vor avea tendința să reziste unor conflicte sau neînțelegeri care ne-ar îndepărta imediat de o cunoștință nouă.
Relațiile de prietenie profundă presupun o parte din calitățile pe care le considerăm dezirabile și în relațiile între soți: acestea includ atașament față de cealaltă persoană și încrederea că ne putem baza pe sprijinul ei. Așteptările care pot fi create în cadrul unei prietenii apropiate nu sunt însă impuse asupra prietenilor așa cum sunt asupra soților. Nu există o ceremonie în cadrul căreia prietenii să își declare prietenia veșnică și grija reciprocă. Pentru Gheauș, aceste distincții ferme care delimitează prietenia de familie, în favoarea familiei, sunt nejustificate. Relațiile intime pe care ar trebui să le protejăm și să le susținem sunt cele bazate pe iubire. Mai mult decât atât, idealul nostru de iubire romantică ar fi îmbogățit dacă l-am inspira din iubirea între prieteni: reciprocă, partenerială, consensuală. Iubirea, argumentează Gheauș, este sursa valorii morale a relațiilor intime între oameni. Nu este nevoie să ne facem griji despre amenințările la adresa familiei decât în măsura în care acestea sunt amenințări la adresa iubirii.
Argumentul lui Gheauș este în dezacord cu așteptările sociale ale unora dintre noi, conform cărora familia presupune obligații mai solide decât prietenia, indiferent de prezența sau absența iubirii între membrii săi. Adulții au obligația morală de a-și sprijini părinții sau de a se vedea cu mătușa rasistă sau vărul abuziv pur și simplu pentru că aceștia sunt familie. Mai mult decât atât, într-o societate în care indivizii sunt dependenți material unii de alții, acest grad înalt de responsabilitate între membrii familiei poate să fie necesar pentru supraviețuire. Pentru Gheauș, acesta este un bun motiv – alături de multe altele – pentru care este important să existe instituții care să sprijine indivizii astfel încât să nu fie dependenți economic unii de alții: cu alte cuvinte, un sistem de protecție socială puternic. Abia atunci au oamenii libertatea de a cultiva relații apropiate autentice, bazate pe iubire și respect interpersonal, mai degrabă decât pe necesitate sau inerție.
Iubire și interacțiune socială
La nivel european, putem vedea că diferite state au adoptat și implementat concepții diferite despre responsabilitatea pentru rezidenții lor. În Suedia, de exemplu, sistemul de protecție socială este printre cele mai dezvoltate din Europa – iar dependența adulților față de familie este mai scăzută decât în alte țări (cum ar fi România). Această concepție a fost criticată în diverse moduri de-a lungul timpului. O astfel de critică se află la baza filmului Teoria suedeză a iubirii, realizat în 2015. Filmul pornește de la informația că, în anii ‘70, politicienii din Suedia și-au asumat idealul de a reduce dependența economică dintre oameni - a soțiilor față de soți, a părinților față de copiii lor adulți - și de a capacita fiecare persoană să trăiască independent. Din această cauză, astăzi femeile din Suedia comandă spermă online din Danemarca pentru a face copii, pentru că preferă să nu se deranjeze implicând un bărbat din proximitate într-un astfel de proiect; adulții nu țin legătura cu părinții lor; oamenii mor singuri acasă și nu se întreabă nimeni ce s-a întâmplat cu ei. Suedia este astfel foarte diferită de țări cum ar fi Etiopia, unde unui copil îi poate crește pe limbă o tumoare atât de mare încât îi deformează chipul, sau unde o săgeată ar putea trece prin tine când ești la vânătoare, și un medic suedez cu suflet (spre deosebire de cei care sunt rezidenți în Suedia) va folosi instrumente cumpărate în talciocul local ca să te salveze. Ai suferi, te-ai lupta, ai fi fericit și împreună, nu trist și izolat așa cum sunt oamenii care trăiesc în Suedia. Filmul abundă în imagini cu străzi și coridoare pustii, oameni singuri care închid uși în urma lor, peisaje dezolante, clădiri din beton, birouri de o singură persoană, și termeni ca „independență” și „societate a indivizilor” rostiți dramatic, iar și iar.
Dincolo de distopia prezentată în film – care ca orice distopie combină elemente de adevăr cu imaginația și perspectiva despre lume a autorului – acesta reliefează diferențe profunde între concepții despre distribuția responsabilităților colective și individuale între membrii familiei sau între indivizi și stat, și despre locul iubirii în această ecuație. Ce fel de stat este justificat moral, cum ar trebui distribuită grija față de semeni, ce fel de relații ar trebui să cultivăm în defavoarea altora, sunt întrebări importante pe care trebuie să le discutăm. Cum spune Sadler, iubirea este reinventată oricum, în ritm cu schimbările sociale: “întrebarea nu este dacă iubirea va fi reinventată, ci în ce fel, și cine va decide forma pe care o va lua.”
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările discutate în numărul 11 al revistei Analize. Alte articole acoperă teme cum ar fi natura relației dintre oameni și animalele lor de companie (Heather Stewart), reprezentarea femeilor și a iubirii în seriale TV (Chiara Piazzesi et al), sau instrumentalizarea iubirii pentru a ține femeile la locul lor (Oana Uiorean), pentru binele copiilor lor (Delphine Jacobs și Kristien Hens și Deidre Green). O autoare discută motivele pentru care există o asimetrie în felul în care ne raportăm la îndrăgostire și la despărțire: oamenii tind să își asume responsabilitatea pentru evenimente pozitive (cum ar fi îndrăgostirea) mai degrabă decât pentru evenimente negative (cum ar fi despărțirea) (Michelle Ciurria). O altă autoare scrie despre măsura în care „nunțile subversive”, cum ar fi cele între mai mult de doi parteneri, reușesc să conteste idealul amatonormativ (Elizabeth Brake). Alt articol discută reglementarea tehnologiilor de reproducere asistată în Portugalia, și felul în care cuplurile de femei care au trecut prin acest proces se raportează la maternitate, la întâlnirea cu personalul medical de specialitate, și la relațiile din familie (Ana Santos). Patru cercetătoare de la universitatea Babeș-Bolyai din Cluj studiază folosirea aplicațiilor mobile de dating de către tinere femei din România: cum sunt percepute aceste aplicații de către utilizatoare, și cum se împacă utilizarea lor cu așteptările tradiționale despre cum ar trebui inițiată o relație intimă (Maria Pozsar et al)?
Cele trei contribuții pe care le-am evidențiat pe scurt mai sus au în comun invitația de a reflecta la felul în care percepem iubirea și în care alegem să răspundem la dinamica dintre emoțiile și practicile noastre, pe de o parte, și așteptările sociale, pe de alta. Autorii creionează un subiect reflexiv, care nu acceptă în mod pasiv să trăiască așteptările și idealurile sociale despre cum se iubește, ce este și ce nu este acceptabil în iubire, și cum trebuie organizate relațiile apropiate, între iubiți, membrii familiei și prieteni. Împreună, toate articolele incluse în acest număr al revistei Analize sunt o invitație la reflecție pe tema iubirii, a prieteniei și a familiei și a locului lor în viețile noastre.
De același autor, puteți citi:
