Un scriitor palestinian scrie dintr-o tabără de refugiați despre viața lui în Gaza, trăită sub amenințarea neobosită a morții. Scrie despre orașe devenite ruine și ruine devenite sălbăticii. Dar mai ales scrie despre pierdere.
În ultimii doi ani, de când militanții Hamas au atacat Israelul, iar acesta a început un război brutal asupra oamenilor din Fâșia Gaza, Omar Hammash și-a pierdut casa, soția și fiul. Mărturia lui e o privire crudă în lumea izolată din Gaza, supusă bombardamentelor și înfometării forțate.
Omar Hammash este autorul a peste zece volume de proză, câștigător al Premiului Palestinian pentru Literatură și unul dintre fondatorii Uniunii Scriitorilor Palestinieni.
Acest text a apărut inițial în ediția de iulie a revistei World Literature Today, dedicată vocilor palestiniene, în traducerea engleză a autoarei Ibtisam Barakat. Mulțumiri traducătoarei și editorilor World Literature Today pentru permisiunea de republicare.
Traducere din limba engleză de Andra Matzal
Atunci când scrii despre Gaza, trebuie să-ți cureți de șapte ori instrumentul de scris, o dată prin foc, altă dată printr-o mare smerenie, pentru ca asltfel să poată cinsti zecile de mii de suflete pierdute.
Cât despre scriitorii din Gaza care au supraviețuit, ei vor povesti cu inima tremurând despre moartea care planează asupra a tot ceea ce au iubit vreodată și despre moartea care le e unicul martor atunci când urlă de disperare.
Acum, în ciuda acordului de încetare a focului, războiul continuă să-mi zguduie mintea. Scrâțâitul, șuieratul, vuietul, prăbușirile, sfâșierile, exploziile, nimic din toate acestea nu încetează. Clădirile gem în agonie când planșeele se prăbușesc peste capetele celor care încă locuiesc acolo, împrăștiindu-i ca pe niște biete cărți de joc.
Doar că acesta nu este un joc.
Pe drumuri sunt bucăți de trupuri umane. Pe stâlpii de electricitate căzuți stau capete de om retezate și fâșii de piele umană.
Oricine scrie despre Gaza, trebuie să scrie despre avioane de război, acești prădători ai cerului, și despre câini domestici, resălbăticiți după ce războiul a transformat orașele-n sălbăticie.
Scriitorul din Gaza trebuie să îndure amintirile de groază care țâșnesc din ochii copiilor; disperarea fără margini a mamelor; și distrugerea continuă a tuturor ființelor vii, în cele peste 471 de zile de bombardamente.
Când scrii despre Gaza, instrumentul de scris trece prin rămășițele caselor și prin camioanele pline vârf cu cadavre, printre care se află mii de copii nevinovați, aduși într-o lume de care s-au bucurat doar foarte puțin, în vremuri atât de grele, înainte să fie sfâșiați.
Scriitorul din Gaza va aduce lumii la cunoștință uciderea a sute de jurnaliști, poeți, profesori, medici, pompieri, funcționari publici.
După demolarea a patru sute de mii de clădiri, frumoasa Gaza a devenit cea mai vastă ruină din istorie. Fabricile au dispărut. Fermele s-au făcut scrum. Toate universitățile, școlile, grădinițele și spitalele au fost bombardate.
Scriitorii, printre care mă număr și eu, sfidează disperarea pentru a elibera adevărul asediat, înainte ca și acesta să fie omorât. Gaza a îndurat dintr-o dată echivalentul a o sută de cutremure. A devenit un pustiu înconjurat de ziduri ale morții. Azvârl istorisirea mea dincolo de zidurile morții, în speranța că va ajunge la un cititor de departe.
Această istorisire începe din tabăra de refugiați Jabalia. Are cea mai mare densitate de refugiați din lume. Refugiații din Jabalia sunt urmașii palestinienilor izgoniți din orașele lor natale în 1948, anul în care s-a fondat Israelul, obligându-i pe palestinieni să plece în diaspora, luându-le pământul și casele.
De atunci, refugiații din Jabalia trăiesc în corturi în apropierea zidului care-i separă de pământurile care le-au fost luate. Când privesc peste zid de pe acoperișurile corturilor lor, își văd pământurile confiscate. Acesta este locul – lungimea lui e de aproape 45 de kilometri, iar lățimea nu depășește 14 kilometri.
În după-amiaza zilei de 7 octombrie 2023, lucrurile păreau normale. Strada însorită era aproape goală. Stăteam la intrarea unui magazin când am auzit știrile: sute de militanți luaseră cu asalt zidurile de-a lungul Fâșiei Gaza…
Prima strămutare forțată
Imediat după aceea, au început bombardamentele aeriene. S-au prăbușit clădiri de locuințe, cu tot cu locuitori. Ambulanțele s-au grăbit să transporte morții.
Într-o oră, totul a fost dintr-o dată cuprins de haos. Am fost nevoiți să ne abandonăm casele din nordul Gazei și să plecăm spre sud. N-am avut de ales. Trebuia să am grijă se soția mea bolnavă, aflată în scaun rulant.
La patru luni după începerea războiului, a avut șansa să plece în Egipt, pentru îngrijiri medicale. Dar mie nu mi s-a permis s-o însoțesc. A murit singură în Egipt.
Nu m-am gândit niciodată că, într-o zi, insuficiența renală o va duce pe soția mea în Egipt, după ce avioanele de război vor fi distrus toate spitalele din Gaza. A venit o ambulanță să o ia. Ultima ei privire a rămas în Gaza, iar tăria și-a luat-o din ultima privire a inimii mele către inima ei. Ne-am încrucișat privirile, fără să vrem să ne desprindem unul de altul. Inima mea a spus: Nu o vei mai vedea niciodată. Ochii ei au spus: Sfârșitul e aproape.
În ultimul deceniu și jumătate, boala a devastat-o. N-am dezamăgit-o niciodată. Dar aproape de linia de finiș, am eșuat: voia să fie înmormântată aproape de mama ei, în cimitirul din tabăra Jabalia.
La începutul războiului, soția mea și cu mine am fugit în grabă, respectând ordinele soldaților israelieni invadatori. Speram să ajungem la Khan Yunis și să-i putem asigura șansa la un tratament de rinichi într-un loc unde soldații nu ajunseseră sau pe care nu apucaseră să-l distrugă. Am fugit împreună cu alți câțiva membri ai familiei. Doar fiul meu, Samer, și familia lui au rămas în casă.
Samer a insistat să rămână în Jabalia cu soția și cei trei copii, ca să aibă grijă de soacra lui care, complet paralizată, nu putea părăsi casa.
La Khan Yunis am rămas fără niciun ban timp de două luni, mereu înfometați și cu dureri crunte. În timp ce o ajutam pe soția mea, urmăream șuvoiul nesfârșit de știri despre moarte venit dinspre tabăra Jabalia.
Când au început raidurile aeriene, eram în tabăra de refugiați de la Khan Yunis, unde încercam să montăm un cort în apropierea spitalului Semiluna Roșie. O clădire din apropiere a fost bombardată, iar Mohammad, unul dintre nepoții mei, a fost rănit la cap. A stat în comă zile bune înainte să fie transportat în Egipt, pentru a primi ajutor medical pentru o infirmitate la picior și la mână.
Bombardamentele au continuat, la fel și încercările noastre de a supraviețui. Pentru a face rost de un kilogram de pâine, stăteam la coadă din zori și până la apus. Și apa de băut a devenit din ce în ce mai greu de găsit. Iar când se găsea, nu puteai lua decât recipiente mici de plastic, pe care trebuia să le cari pe distanțe lungi, până la familiile însetate.
După două luni de bombardamente aeriene, invazia terestră a orașului Khan Yunis ne-a forțat din nou să ne strămutăm. Am mers pe jos spre sud până am ajuns la Rafah, chiar lângă gardul de la granița care desparte Gaza de Egipt. Ne-am pus cortul lângă gard și i-am salutat pe soldații egipteni. Ne-au privit uluiți.
Eram foarte îngrijorați în legătură cu Samer și familia lui. Fără electricitate și conexiune la internet, ne era imposibil să aflăm vești de la Jabalia. Cine a murit? Cine e rănit? Cine a supraviețuit? Pe lângă avioane, ne bombardau atâtea și-atâtea întrebări. Cei care scăpau cu viață dintr-o explozie se întrebau dacă cei dragi nu cumva au murit în aceeași explozie.
Când soldații israelieni au invadat Rafah, am fost din nou forțați să ne strămutăm, pentru a treia oară. Singura noastră opțiune a fost să ne întoarcem la Khan Yunis și să ne punem cortul lângă mare. În scurtă vreme, de-a lungul apei s-a format o mare de corturi ale refugiaților. De fiecare dată când plecam, recapitulam în minte unde e amplasat cortul nostru. Era mereu o provocare să-l găsesc între alte zeci de mii de corturi.
Sună telefonul
Două luni mai târziu, mi-a sunat telefonul. Mi s-a spus fără ocolișuri că soția mea a murit. A urmat o tristețe mortală. Mă simțeam neputincios. O dezamăgisem. Fiindcă nu avusesem voie s-o însoțesc, murise singură. N-am putut să particip la înmormântarea ei și nici să-i scriu numele pe vreo piatră de mormânt.
Multe zile la rând, am comemorat-o cu gândul: îmi imagineam o mică ceremonie de înmormântare. În urma ei, mergeau grăbiți niște oameni imaginari, iar o femeie egipteană imaginară cânta un cântec de jale: o martiră palestiniană!
Am urzit străzi fără nume și am pictat un mormânt îndepărtat, undeva într-un sat numit Damas, din provincia egipteană Al-Dakahlia.
Câinii
Am primit vești din nordul Gazei: ambulanțele de pe drumurile distruse de război au început să se miște mai lent decât câinii înnebuniți de război care se reped să mănânce din carnea răniților. Ca să scape de colții lor, răniții trebuiau să moară înainte să-i ajungă câinii din urmă.
Câini organizați în haite, cam câte cincizeci în fiecare. Se luau după mirosul sângelui răniților și după mirosul fricii pe care-l emanau viețile lor.
Apoi câinii noștri au devenit dependenți de carnea de om! Pe măsură ce casele noastre și cartierul se transformau într-o junglă de moloz, haitele de câini înfometați se revărsau de pe vârfurile dealurilor ca niște cascade.
Marea
Iarna, valurile mării s-au ridicat în forță și ne-au măturat și corturile și puținele lucruri pe care le mai aveam. Astfel, marea ne-a forțat să facem a patra strămutare. Ne-am grăbit să ajungem spre centrul Fâșiei Gaza și am nimerit la Al-Zawaydah, unde, cât vedeai cu ochii, erau mulțimi de refugiați extenuați. Oriunde întorceai privirea, avioane de război care bombardau. Încercam să ghicim unde va pica următoarea bombă, după care sirenele ambulanțelor ne spuneau dacă ne-am înșelat sau nu.
Telefonul sună din nou
Noaptea, corturile deveneau un pântec. Cu timpul, secretele nu mai sunt secrete. În toiul nopții, prin șuieratul rachetelor și tunetele exploziilor, aud voci: un copil care țipă de foame într-o parte. În alta, un bărbat care blestemă lumea. O femeie care imploră divinitatea cât o țin puterile: Ajută-ne, Doamne, te rog, ajută-ne, de parcă Dumnezeu n-ar auzi o voce șoptită.
Veștile despre moarte au devenit obișnuință. Copiii săreau peste cadavrele de pe străzi și, la fel ca toți ceilalți, au început să anunțe:
– Au murit cutare și cutare.
– Au murit zece oameni.
– Sub dărâmâturile clădirii ăleia sunt cincizeci de oameni.
– Câinii i-au mâncat pe cutare și cutare…
În mod cu totul straniu, în ciuda tuturor acestor lucruri, inimile noastre au continuat să bată, aprinse de dorința de a trăi.
Expresia Harb Al-Ibadahi, război de epurare etnică sau genocid, era pe buzele tuturor din cauza numărului strivitor de oameni omorâți în fiecare zi. Numărul a crescut rapid, până s-a ajuns la sute de morți zilnic. Dintr-o singură lovitură, puteau muri și cinci sute de cetățeni din Gaza. Spitalul Național Baptist, Al-Ahli Al-Maamadani, a fost un exemplu. Am început să auzim cum familii întregi, întinse pe patru generații și reunite odată cu războiul, au fost ucise și șterse pentru totdeauna din evidențele publice – nu mai rămăsese niciun supraviețuitor.
Într-o dimineață, când abia se crăpa de ziuă, am ieșit din cort să ascult niște muzică liniștitoare la telefon. Muzică liniștitoare? Sub bombardament, cu toate veștile despre moarte la foc continuu? Da! Aveam o nevoie disperată de muzică.
Câteva minute mai târziu, am auzit sunetul unui SMS. Pentru câteva clipe l-am ignorat. Nu eram pregătit pentru ceea ce ascundea acest mesaj telegrafic:
– Samer a fost martirizat.
Aceste patru cuvinte au fost de ajuns să mă lase copleșit, neputincios, singur, orfan. M-am adâncit în tăcere pentru ceea ce mi s-a părut o eternitate. Dar gândul chinuitor la câini m-a făcut să mă întreb ce s-a întâmplat cu trupul lui Samer. Am implorat necunoscutul să-mi spună.
Au trecut câteva zile până când nepotul meu cel mare a reușit să-mi spună la telefon:
– Niște piloți de F-16 au bombardat casa din fața noastră. Trăiam cu groaza că următoarea casă ar putea fi a noastră. Am dat fuga afară și ne-am împrăștiat pe străzi, ca măcar unii dintre noi să supraviețuiască dacă suntem atacați. O dronă quadcopter a tras o bombă spre tata și l-a omorât pe loc. A fost rănită și mama. Și niște schije i-au retezat degetul fratelui meu.
– L-ați înmormântat pe Samer? l-am întrebat țipând, fiindcă în mintea mea lătrau ca turbați câinii, în timp ce-l așteptam pe băiat să vorbească.
– L-am cinstit, bunicule! Am reușit să-i ducem pe ascuns trupul pe o bucată de pământ ferită, unde s-a improvizat un cimitir. L-am îngropat lângă alte câteva zeci de trupuri.
În acest război, nu ne îngropăm morții și nici nu avem ocazia să ne luăm rămas bun. Fiul meu, Samer, la fel ca mama lui, ne-a părăsit fără să-l pot săruta pentru ultima oară. Trupul lui, care fugea din calea câinilor, a fost cărat pe umerii unor oameni care fugeau din calea avioanelor de luptă.
Înainte să sosească cei ce l-au ucis, cei doi fii ai săi au reușit să-și ia la revedere. Când și-a înmormântat tatăl, unul dintre băieți avea un deget retezat.
Fiul lui mi-a spus: Am fugit, bunicule! Am săpat un mormânt într-un colț. L-am ascuns în el și am reușit să scăpăm de-acolo.
Acolo, în tabăra Jabalia, e mormântul fiului meu.
Acolo, dincolo de Jabalia, în Egipt, e mormântul soției mele.
În decurs de două luni, amândoi au murit departe de mine. Eu nu i-am văzut. Aștept până când va fi posibil să merg să-i văd. Când voi putea, oare, să merg la căpătâiul lor, să le recit fiecăruia câte o rugăciune de pace și să-i plâng cu lacrimile nesfârșitei mele iubiri?
Foto: Strămutare forțată a unor locuitori palestinieni din Fâșia Gaza, ianuarie 2025. Sursa: Jaber Jehad Badwan, Wikimedia Commons
