Film / Descoperiri

Jacques Tati - De la A la H(ulot)

de Georgiana Mușat

Publicat pe 24 ianuarie 2019

MUBI îi dedică o retrospectivă de filme lui Jacques Tati, unul dintre cei mai speciali regizori din toate timpurile. Am făcut un mic abecedar despre tot ce-ar trebui să știi înainte de să day play. Mon Oncle mai e pe MUBI până joi, 24 ianuarie, la miezul nopții, iar Playtime, Trafic și Parade mai țin câteva săptămâni. 

Cu MUBI și Scena9 ai cinema la tine acasă. Nu-i nimic mai simplu: dai clic aici și primești o lună de abonament cadou pe MUBI.com, unde găsești unele dintre cele mai puternice filme din istoria cinematografiei. În rest, alegi tu când și ce vezi (de la titlurile-alea clasice pe care le-ai amânat mereu, până la filmele noi pe care nu le-ai găsit în cinema), pe telefon sau pe proiector, singur sau în gașcă.

A. Regizorul Jacques Tati s-a născut în 1907 în Franța și a avut un bunic de origine nobiliară rusească. A terminat armata la 20 ani, a fost un jucător semi-profesionist de rugby și și-a descoperit talentul accidental, când îi amuza pe colegii săi sportivi cu niște numere spontane de pantomimă. Influențele sale de slapstick comedy sunt evidente - personajul său-emblemă, Monsieur Hulot (jucat chiar de Tati), e un fel de Vagabondul lui Chaplin complet pe dos - are haine scurte, o figură filiformă, un fel de eleganță desuetă (în răspăr cu timpurile, are mereu o pipă din care trage pe ascuns, o pălărie și un palton generic) și un pășit caraghios. Deși ambii eroi, atât al lui Chaplin, cât și al lui Tati sunt mai degrabă stângaci și atehnologici (în sensul că tehnologia le aduce mari bătăi de cap), e o diferență de clasă între ei, exprimată mai ales prin eleganța asta nobiliară a personajului lui Tati. Vagabondul lui Chaplin e inadaptat și pentru că n-are loc în lumea de afară, oricât ar încerca să se potrivească - e neîndemânatic, neatent, visător și sărac. La antipod, Hulot e un individ ceva mai înstărit cu o pasiune pentru tot felul de detalii distractive, dar destul de atașat de realitate: felul în care arată lucrurile din jur (obsesia pentru scaune), felul în care funcționează lucrurile în plin progres tehnologic (în Playtime, Tati rămâne blocat într-un magazin, încurcându-se în bara metalică rotativă de la casa de marcat).

Scena de început din „Playtime”

B. La Jacques Tati, scenografia are o importanță majoră: cadrele înfățișează întotdeauna decoruri uriașe, care înghit personajele - fie că vorbim de case ca niște mașinării tehnologice, de aeroporturi, showroom-uri sau fabrici de mașini. Din acest motiv, Tati rareori se apropie de personaje și pune accentul pe încadraturi largi, în care poate construi un set-up comic. Regizorul și-a construit propriul oraș, „Tativille” (un proiect care l-a și lăsat fali), care poate fi văzut în Playtime.

C. Filmele lui Tati sunt interpretate de multe ori ca satire sociale - venind din clasa de jos sau de mijloc, personajele sale se confruntă cu clasele de sus, iar contrastele care apar de aici sunt comice, contribuind la aspectul de inadaptare și nepotrivire cu vremurile.

D. Una dintre temele sale e reprezentată de ciocnirea dintre ordine și haos. Dacă lumea personajelor sale e exprimată de haos (sinonim cu viața), ea se opune sistematizării din jur (unde totul e brici, repetitiv și sterp), construind mici breșe comice. De pildă, la un interviu pentru un job, Hulot se auto-compromite, lăsând urme de pantofi pe podea și pe birou, unde s-a urcat cu câteva minute mai devreme ca s-o spioneze inocent pe angajatoarea sa.

E. În majoritatea filmelor sale, societatea franceză e împărțită într-un fel bizar, între englezi și francezi, cu o franco-engleză auzită la tot pasul - în Playtime, o gospodină se întreabă, mirată, în fața unei tarabe, oare ce înseamnă ideal cheese și de ce n-ar putea pune denumirea în franceză, totuși.

Ilustrație via The Museum of Cinema, care au urcat pe Dailymotion „Mon Oncle” // https://www.dailymotion.com/video/x6mf28a

F. Mon Oncle (1958)

În Mon Oncle (primul film color al lui Tati), Hulot are un farmec de bunic-unchi din lumea veche - vine dintr-un cartier parizian (cu boulangerie la capăt de stradă, o gogoșerie ambulantă, puști care se joacă în praful caldarâmului). Sora lui, care stă într-o casă foarte modernă, îl tot silește să se adapteze noilor vremuri (adică Franței în metamorfoză tehnologică): îl propune unor joburi pentru care Hulot e total inoportun, încearcă să-l cupleze cu o vecină fistichie (cu pălărie de paie și câine coafat). Cu nepotul lui, un puști de vreo șase-șapte ani, Hulot are niște mici golăneli din care copilul iese șifonat, dar fericit. Genul ăsta de viață robotizată nu numai că-l plictisește pe copil, dar îl îndepărtează de copilărie, așa că trucurile unchiului Hulot îl îmbujorează și îl bucură.

Mon Oncle anticipează lupta asta asiduă a viitorilor protagoniști ai lui Tati cu tehnologia (de altfel, poștașul din Jour de fête era și el un vesel inadaptat) - vezi meciurile cu aparatura din bucătărie, garajul, peștele decorativ din grădină șamd. La fel ca în Playtime, Jacques Tati încearcă să demonteze mitul vieții de vitrină pe care îl trăiesc cei bogați, așa că există cel puțin o secvență în care tehnologia se întoarce în mod comic împotriva cumnatului biznismen, în special când are musafiri acasă. Toate gadgdet-urile astea nu sunt o copie unu la unu a realității, ci sunt deseori inventate de Tati sau duse la un nivel avansat de absurditate - iar, atunci când aceste dispozitive se degradează, nu numai că nu pot fi reparate, ci trezesc un adevărat haos, fiindcă toate se strică simultan.

Trailer „Mon Oncle”

G. Playtime (1967)

Probabil capodopera lui Tati, Playtime e mai satiric decât în filmele sale anterioare - aici, apariția lui Hulot pare mai curând accidentală decât programată, făcând clar că personajul central e, de fapt, societatea franceză din anii ‘60. Mai mult, Tati presară tot felul de bărbați cu înfățișări asemănătoare lui Hulot care creează mai multe quiproquo-uri narative. De altfel, nici nu e clar cu cine se ocupă sau cine e de fapt Hulot (care e prenumele lui nu aflăm niciodată) - pare un francez etern care cutreieră prin Franța în căutarea unui loc al lui. Cu toate astea, nu-și găsește nicăieri liniștea, dizolvându-se treptat în forfota continuă a progresului - fie că vorbim despre un showroom cu obiecte casnice complet inutile, deschiderea unui restaurant fastuos sau așteptarea într-un aeroport oarecare.

În secvența deschiderii restaurantului Royal Garden, o turmă de burghezi se înghesuie să mănânce în avanpremieră într-un local micuț, nezugrăvit, cu tavan fals și gresie nepusă. Caracterul lui de butaforie e dezvăluit treptat, când încep să se strice tot felul de lucruri, comenzile se încurcă, iar clasa de mijloc încearcă să pătrundă mișelește în local, după ce ușa de sticlă se sparge, iar un majordom timid rămâne pe post de ușier. Sticla e unul dintre elementele centrale ale filmului - prin vitrinele în care oamenii mănâncă, locuiesc, lucrează sau dorm -, iar transparența asta nu duce numai la lipsa de intimitate, dar și la un fel de uniformizare socială (toți oamenii fac aceleași lucruri, își cumpără aceleași lucruri). In this alienating landscape, everyone is a tourist/În acest peisaj alienant, toți oamenii sunt turiști, după cum zicea criticul Jonathan Rosenbaum în cronica filmului.

Deschiderea Royal Garden în „Playtime”

H. Trafic (1971)

Trafic e ultimul film în care Tati este Hulot (și penultimul film al lui Tati) - un nou prilej pentru a discuta despre ordine vs. haos în societatea franceză. Practic, povestea e o călătorie anevoioasă spre salonul auto din Amsterdam, unde Hulot și colegii săi de la showroom-ul francez trebuie să livreze o mașină. Pentru că sosirea din punctul a în punctul b pare imposibilă (pană, probleme cu motorul etc), cei trei ajung să facă cu totul altceva - să le prezinte celor de la vamă un autoturism cu dotări inutile (cort, un grătar, un reșou, o mașină ca un sat de vacanță), dotări care se dovedesc a fi îngrozitor de impractice. Suprapopularea cu mașini e o problemă recurentă la Tati (are cadre întregi cu oameni care-și petrec zilele în trafic) și una dintre sursele de comic. În Trafic, ficțiunea se împletește cu documentarul: Tati suprapune tot felul de observații despre conduita auto a șoferilor (de pildă, un colaj cu mai mulți bărbați prezentabili care se scobesc în nas) cu evenimentele călătoriei, deraind de multe ori de la poveste pentru contemplări ale haosului.

Tati anticipează uimitor lipsa asta de control a umanității asupra tehnologiei - așa că, într-un fel, filmele lui trezesc un sentiment familiar de neajutorare. N-a prezis tocmai apariția robotului Sofia, dar o anumită futilitate a electrocasnicelor da - încă nu a apărut ușa care să nu facă niciun zgomot când se închide sau un coș de gunoi cu design greek, însă cu toții avem în bucătărie un obiect care ne lichidează. Pentru mine, el e mixerul, cu toate că pare cel mai inofensiv dispozitiv din lume. Altfel, filmele lui Jacques Tati au o duioșie care lipsea complet atunci (Europa postbelică era ultra-serioasă și uitase cum e să râzi) și lipsește cumva și acum, când ne dizolvăm în oceanul digital.

Scene din „Playtime”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK