Publicat pe 18 iulie 2019

Ce e Europa de Est? Ex-comunism, blocuri și sărăcie? Cum e văzută de lumea occidentală? Ca o ruină exotică, populată de semi-barbari? Cum facem să ne întâlnim și să ne înțelegem, noi, est-europenii? Aici încă nu avem un răspuns ferm, dar doi români au o variantă în lucru.

Petrică Mogoș și Laura Naum se ocupă de trei ani de editarea revistei print KAJET - sau, cum anunță caseta editorială a revistei, îi sunt mamă și tată. E consistentă, printată pe hârtie bună, cu atenție la detaliu, și învelită într-o copertă de plastic transparent, care, cel puțin pentru generația mea (și cele mai mari) constituie un soi de madlenă dulce-amară. E un caiet transliterat astfel încât să-i poată pronunța numele orice est-european, care vrea să ancoreze în timp lucruri despre noi, dar și să le traducă pe înțelesul occidentalului. (Revista e editată într-o engleză impecabilă.)

Se întâlnesc în paginile ei artiști vizuali, istorici și cercetători în științe sociale, din Bulgaria până-n complicatul spațiu ex-iugoslav, din colțuri de București până la Budapesta, Chișinău, Lituania și chiar Transnistria. Își pun întrebări pe care le avem cu toții: cum să înțeleg istoria propriei familii? De ce arată orașul meu cum arată? Ce le explic și arăt străinilor despre țara mea? Cum fac să găsesc oameni cu experiențe și istorii personale asemănătoare cu ale mele? Și chiar dacă mulți dintre autori vin din mediul universitar, Petrică și Laura caută să le îmbrace lucrările într-un limbaj accesibil, pentru care n-ai nevoie de doctorat. Doar de un pic de curiozitate pentru celălalt și auto-reflexivitate.

M-am întâlnit cu cei doi într-o după-amiază recentă, la Dispozitiv Books, librăria lor dedicată în principal revistelor, deschisă de curând. E mică, dar luminoasă - are atmosferă de loc secret, ascuns pe o stradă de lângă Cișmigiu, la parterul unui bloc interbelic. Am stat de vorbă printre titluri care ar bucura orice bibliofil cu o pasiune pentru reviste: Monocle, Reason, Contra și câte altele. E un univers dens, dar colorat, pe care Laura și Petrică îl îngrijesc cu tandrețe. Când am ajuns, despachetau reviste din cutii de carton, asistați de Uli van Wurst, un teckel „semi-sârmos”, intern la KAJET și bouncer la Dispozitiv.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Hi everyone, hope you’re having a great weekend 🌈

O postare distribuită de Uli van Wurst (@uli_van_wurst) pe

Cu cei doi (păziți de Uli, care a vânat metodic o muscă), am stat de vorbă despre KAJET, Dispozitiv, locul ăsta pe care-l numim Europa de Est, în toate nuanțele lui fascinante, plus motivul pentru care și-ar deschide cineva o revistă de librării în Bucureștiul anului de grație 2019.

Dacă vreți să vă cumpărați revista, o găsiți la Dispozitiv Books și la Artichoke Social House. Iar dacă vreți să-i și cunoașteți pe părinții ei, îi găsiți diseară, joi 18 iulie, de la ora 18, la lansarea celui de-al treilea număr, On Struggle. 

Scena9: De unde a pornit revista KAJET, unde-a ajuns și ce-și propune?

Petrică Mogoș: Mie mi se pare că am cam schimbat traiectoria de la primul număr KAJET. Parcă primul s-a născut din dorința asta de schimbare a unei percepții pe care am resimțit-o mai degrabă în Anglia și apoi în Olanda, la un nivel mai scăzut. Dar ne-am dat seama că ne limitează foarte mult dacă spunem că încercăm să schimbăm anumite paradigme de reprezentare. 

Eu am ajuns în Anglia în 2010, la facultate, și era fix acea perioadă de după intrarea României în UE, cu titlurile deja cunoscute, cu Romanians are coming! („Vin românii!”). N-a avut cum să nu mă influențeze cât am stat acolo, toată perioada. Nu era scandal, dar era o tensiune creată total artificial, pe care am ajuns eu să mi-o impun - sau să fiu mult prea conștient de existența ei. Sau de lipsa existenței ei, pentru că, de fapt, eu n-am avut în Liverpool absolut nicio interacțiune de genul ăsta, la nivel personal.

Laura Naum: Dar poate că ăsta a fost și norocul tău. Am fost și eu în Liverpool și e cu totul alt vibe, comparativ cu Londra.

Petrică: Da, oamenii-s mai de stânga, foarte working class. Mie mi-a plăcut foarte mult. Mai degrabă era o lipsă de cunoștințe care ne deranja. Spre exemplu: „Vorbiți rusă?” (Râdem.) Le știm cu toții. 

Laura: „Erați parte din URSS.”

Petrică:Soviet Romania...” Dar astea au fost mai degrabă în Olanda, odată ce-am început și noi să discutăm mai multă politică la școală, la master. Atunci am văzut un nou strat, o nouă carapace sau dimensiune de preconcepții, care nu erau bazate pe rea-voință, ci mai degrabă pe neștiință. Și, în același timp, am văzut și-un interes în zonă. Foarte mulți profesori de-ai noștri ba fuseseră deja prin Ucraina, Belarus, făcuseră deja un tur, dar fără să ajungă încă în România, nefiind îndeajuns de sovietică. (Râdem.) Era foarte exotic pentru ei totul, dar exista acolo un miez de interes, care cumva ne-a motivat și pe noi să ne aruncăm în zona asta. Eu nu simt că am fost pasionat de conceptul geografic, politic, ideologic al Europei de Est, înainte de Olanda. N-am avut un demers continuu.

Poate a ajutat și faptul că acolo ai putut să fii omul din interior, dar care privea de la distanța geografică și culturală a Europei Occidentale.

Laura: Da, și subiectele s-au schimbat odată ce am fost la master, că noi am fost la master împreună. La mastere separate, dar în același timp. Eu am făcut Economie Culturală și Petrică a făcut un master de cercetare în Sociologie.

Petrică: Asta m-a băgat în cu totul altă lume, dar pe care mi-ar fi plăcut s-o am din facultate. La facultate am făcut Comunicare Media și Muzică. Un hibrid tipic. Sună bine, dar a fost foarte mult pe studii culturale. Adorno și cam asta. (Râdem.)

Ziceați că v-ați confruntat cu niște limitări ale abordării inițiale și ați decis să vă duceți în alte direcții. Care-ar fi alea?

Petrică: Ne-am dat seama că nu prea ai cum să schimbi percepții. Până la urmă, facem o revistă de 1-2.000 de exemplare, care nu are cum să ajungă în mass-media mainstream, e foarte complicat. Ne propuneam ceva ce nu aveam cum să realizăm. Și mi s-a părut că ne bagă și pe noi într-o insulă repetitivă de conținut. N-am știut cum să facem același lucru cu alte unelte, prin alte metode. 

Mi se pare că numărul 1 a fost foarte bun pe tema reprezentării media a comunităților est-europene, s-a legat, dar apoi numărul 2, despre utopie, s-a dus în alte zone. Podul între trecut și viitor a fost o sub-temă a utopiei. Cum învățăm din trecut, ca să construim ceva spre viitor. A fost într-o notă mai pozitivă - în primul număr ne-am concentrat prea mult asupra stereotipurilor, a cum suntem percepuți, în loc să dezvoltăm mai degrabă aici o rețea de cunoștințe, pe care să le aducem la vedere.

Laura: De fapt, pentru tema numărului 1, noi inițial am avut altă idee. Voiam să facem un fel de enciclopedie, o serie de cărți care să vorbească despre comunitățile de orice fel din România. Ne-am dat seama că nu putem să facem doar noi doi chestia asta. Bunica mea e din Albania, bunicul e din Grecia, și cumva de-aici a pornit - mai mult dintr-o dorință de a cunoaște comunitatea din care fac parte. Pe ideea asta de comunitate, de minorități, s-a transformat și revista. 

Petrică: La mine jumătate de familie e din Ungaria, jumătate din Bulgaria. Suntem coșmarul naționaliștilor. (Râdem.)

La ideea numărului 3, de luptă, cum ați ajuns?

Petrică: Noi avem o poveste în spatele fiecărui număr. Primul număr a fost în contextul crizei migranților - dacă o putem numi „criză”. Mi se pare o denumire un pic alarmistă. Numai cuvântul „criză” te duce înspre ceva medical, să ne baricadăm în case! Apoi, numărul 2 a fost provocat de 50 de ani de la revoltele studențești din mai 1968. Iar acum, lupta e la trei decade de la momentul 1989. Am încercat să identificăm un context regional politic mai larg și să alegem teme cu relevanță socială. 

Manifestul KAJET e scris acum trei ani, când parcă lumea occidentală a început să se intereseze din ce în ce mai mult de Europa de Est - până la a pica în fetișizare, pe alocuri. Voi cum evitați riscul ăsta, de a exotiza regiunea?

Petrică: Suntem conștienți de argumentul ăsta. Mi se pare că și despre ce facem noi poți să spui că iei o zonă, o împachetezi și o comercializezi. Încercăm, de exemplu, să nu ne concentrăm pe trendurile astea - de exemplu ruin porn și toate romanțările exagerate. Dar, într-adevăr, e foarte complicat și mi se pare ușor de demontat ce facem noi. Poate că nu e bine că spun asta. Pentru noi, dacă suntem mulțumiți de ce e în interior, e suficient. E lecția pe care am învățat-o de la fiecare număr: că nu ai cum să mulțumești pe toată lumea și dacă cineva vrea să-ți găsească nod în papură, o să-ți găsească.

Manifestul, scris acum mult timp, a fost ușor modificat pentru numărul ăsta. Am introdus partea asta, cu viziunea internaționalistă. Mi se pare că ne-am deschis și noi. Învățăm de la fiecare colaborator pe care-l avem, fiecare text sau subiect cu care, înainte, nu aveam absolut nimic de a face. Parcă e o evoluție de la număr la număr, de la fiecare apel de proiecte la celălalt. Iar partea asta cu regionalizarea, includerea într-o rețea mai extinsă de artiști și scriitori, care împărtășesc niște pasiuni comune, a devenit pentru noi un obiectiv mai important decât cel cu reprezentarea, de la început.

Mai punem accent și pe tonul semi-academic, informal, dar care respectă subiecte serioase, pe care l-am regăsit prin alte publicații. Am zis că neapărat vrem să facem asta, pentru că în zona academică vei găsi întotdeauna surse serioase. Până la urmă, și noi suntem serioși cu ceea ce facem - sună ca și cum n-am fi, nu? (Râdem.) E și o chestie de democratizare a informației. Adică avem și niște Derrida acolo, dar nu lăsat în textul original, ci recontextualizat. 

Cum vă selectați autorii?

Petrică: Dacă autorul respectiv ne contactează, mi se pare că are deja un interes să-și informalizeze propriile lucrări. De cele mai multe ori, sunt lucrări de cercetare care au o structură formală, poate deja publicate în jurnale academice clasice. Vor să fie reîmpachetate și să adreseze un public nou. 

Laura: Avem un apel deschis de proiecte, citim toate materiale și găsim pattern-uri între teme.

Petrică: E o abordare hibridă. După ce alegem materialele primite prin apel rămân, de fiecare dată, găuri neacoperite. Încercăm să vorbim noi cu oamenii pe care-i cunoaștem sau știm un proiect care ne place. Pe termen mediu sau lung, ce-am vrea să facem este să avem o echipă restrânsă și să fie mai mult materiale comisionate. Am avut noroc de finanțarea AFCN pentru primul număr, când am reușit să plătim din colaboratori. Pe numărul 2 n-am reușit să facem asta, dar toți banii care-au intrat s-au dus în tiparul numărului 3. Nu știu dacă e sustenabil sau nu - să vedem până când.

Laura: Pentru numărul 2 am reușit să strângem o parte din bani - și ne-au contactat și cei de la Stack, care e un serviciu de abonamente la reviste din Marea Britanie. Cu banii pe care-i aveam noi, reușeam să printăm 1.000 de exemplare, dar cu banii de la ei am printat mai multe, pe care le-am dat lor direct. 

Petrică: Au undeva la 4.000 de abonamente din toată lumea și investesc în producția unei reviste pe lună. Am fost în septembrie 2018 la ei. Nu ne-a ieșit nimic financiar, dar a fost bine pentru expunere. Acum suntem curioși câți dintre cei care au primit prin ei numărul 2 vor sta aproape și pentru numărul 3.

Dispozitiv Books, str. Popa Tatu, nr. 20 (pe lângă Cișmigiu)

S-ar putea întreba unii de ce faceți lucruri de care „nu mai are nimeni nevoie”: revistă print, librărie de reviste. Ce-i cu voi?

Laura: Mie mi se pare că printul are o revenire de ceva timp. În Olanda și în Marea Britanie, unde am locuit noi, se întâmplă clar.

Petrică: Asta ne-a mințit puțin, știi? Am zis că venim aici și facem același lucru.

Laura: Revistele din ziua de azi, cum e și Scena9, au un caracter atemporal. Poți să le citești și peste trei-patru ani și să fie relevante în continuare. Toate revistele pe care le avem în librărie sunt în același stil. Revista nu mai e efemeră.

Petrică: E ca o pastilă în timp, nu? O capsulă de informații. Mie mi se pare că în România e nevoie de un proces de educare a publicului, pentru că, din ce am văzut de la oamenii care au venit până acum la noi, au fost în principal atrași de colțul cu cărți, mai mult decât de reviste. Pentru noi, sunt anumite publicații clasice, cum ar fi Gentlewoman, Fantastic Man, din care, într-o librărie de reviste din străinătate, ar trebui să dai jumătate din stoc. Aici e în continuare cartea. Pare că mă plâng că se vând cărțile, nu? (Râdem.)

Laura: Poate că oamenii nici nu știu de anumite reviste și poate nici noi nu știm cum să le prezentăm. Unii oameni vin, se uită și nu zic Recomandă-mi și mie ceva sau Asta ce e? Sunt și destul de nișate.

Petrică: Noi asta vrem, când ne mai liniștim cu lansarea numărului 3. Să ne ocupăm de site, unde să poți să și cumperi online, dar să avem și un catalog. Să dăm oamenilor posibilitatea să vadă de acasă ce avem și să nu vină aici să se simtă cumva stingheri sau rușinați să stea să răsfoiască. Încercăm să-i încurajăm: Stați, uite, avem fotoliul ăsta aici

Laura: Și noi făceam asta. Așa am ajuns să cunoaștem toate revistele. Ne duceam la librăria Athenaeum în Amsterdam și stăteam acolo o oră jumate, nu ne mișcam, ne uitam în toate revistele.

Petrică: Și luam două și plecam, că sunt scumpe. (Râdem.

Colțul cărților

Pe final de vizită, îi rog pe Laura și Petrică să-mi facă o degustare în avanpremieră a numărului 3 și să-mi povestească despre materialele lor preferate. Le place mult că numărul ăsta e mai vizual și mai colorat, „o luptă mai vibrantă”, cum zice Petrică. E numărul lor preferat, din punctul ăsta de vedere, chiar dacă transgresează canoanele unei reviste print „tradiționale”: „Sunt și poze cu telefonul, democratic, așa”, spune Petrică. Mai jos, câteva fragmente din articole pe care-i musai să le citești, din KAJET numărul 3, On Struggle

Petrică alege materialul antropologului Andrei Mihail, despre defunctele stadioane de pe lângă fabricile (astăzi la fel de moarte) ale Bucureștiului.

Laura alege articolul lui Ștefan Ionescu Ambrosie, despre manele ca „hauntological art”. Petrică îmi spune că se întâlnesc în textul ăsta Derrida, Ion Creangă și Florin Salam.

„Am inclus un segment nou, care-mi place și aș vrea să-l păstrăm. În numerele precedente era Capitolul Zero, care oferea un context al temei. Acum avem secțiunea asta, pentru care am ales niște pastile, o scurtă istorie a luptei”, spune Petrică.

Mie-mi fură privirea materialul fotografului Ramin Mazur, care locuiește la Chișinău. „De la primul număr tot vorbim să facem ceva cu el. Ar merita o carte singur”, adaugă Petrică.