Din când în când, e bine să mai vezi un „Lassie” nemțesc sau un „Star Wars” de pe Temu ca să-ți reajustezi așteptările de la cinema.
În Candid sau optimismul, Voltaire ne lasă una dintre expresiile mele favorite de tip „înțelepciunea umoristică a străbunilor”. Făcând referire la execuția unui amiral britanic în 1757 pentru „neîndeplinirea datoriei la cele mai înalte standarde” un personaj îi explică lui Candid că „În această țară e bine să mai execuți din când în când un amiral, pentru a-i încuraja pe ceilalți”. Subscriu la această mostră de gândire și propun să fie aplicată în cinematografie, între regizori. Nu neapărat cu execuții, cred că de multe ori o exilare bună face minuni. De obicei „piața liberă” își rezervă acest drept al surghiunului, regizorii și scenariștii trăiesc și mor după recepția filmelor lor. La noi mai rar – fenomenul filmelor pe prietenie e încă viu și în floare, dar în vest așa te-ai aștepta mai ales la Hollywood cel care nu crede în lacrimi. Doar că ceva s-a stricat în mașinăria capitalismului cinematografic global, ceva s-a strecurat între rotițele dințate, a tocit acul cu came și a rupt furtunele hidraulice de la pistoanele tiparniței de bani. Altfel nu se explică cum Zack Snyder încă are o carieră și poate mai înfricoșător, fani. Propun să începem această tradiție a exilului cu Zack, să-l trimitem ca pe Mad Max în deșert, de unde cu siguranță se va întoarce cu un extended cut alb-negru de cinci ore de la Sucker Punch.
Dar mai întâi, Lassie.
Lassie: O nouă aventură (r. Hanno Olderdissen, Germania, 2023)
3/5★
Toată lumea știe cine e Lassie, collie-ul arhetipal cu care au crescut multiple generații de copii. Cred că e înscris și în carta drepturilor omului ca în fiecare generație să se facă cel puțin un film cu Lassie pentru binele și distracția copiilor. Iată că a venit de data asta rândul acelor maeștri într-ale umorului și ale bunei dispoziții, germanii să facă filmul.
Lassie, o nouă aventură (2023) este partea a doua dintr-o serie pe care nu a văzut-o nimeni. În primul rând pentru că e un Lassie nemțesc dar mai ales pentru că a fost lansat la sfârșitul lui februarie 2020, vremuri în care lumea era preocupată un pic de alte probleme decât cele ale unui câine foarte frumos prin pitoreasca Germanie profundă. Cu mari dificultăți am reușit să obțin această primă parte a sagăi Lassie și este exact la ce v-ați aștepta de la un remake al poveștii originale. Lassie e dusă departe de casă și revine prin diverse peripeții la băiatul ei, care o iubește. Clasic.
Noua aventură însă e o poveste originală care ne duce pe alte plaiuri, și mai pitorești, anume în Dolomiți. Dacă în primul film Lassie călătorește prin Germania profundă, acum are parte de aventuri prin patria lui „Italia? Nein, danke!”. Povestea e simplă: Flo, băiatul nostru, o ia pe Lassie și merge să petreacă vacanța de vară în aproape-Italia cu mătușa sa, în loc să meargă cu familia la plajă în Gran Canaria. Mătușa sa a adoptat recent doi copii, care au și ei un câine, și împreună cei doi câini și trei copii ajung încurcați într-un plan de dognapping cum ne explică (dublat în română) un polițist Italian care vorbește germană. Doi hoți fură câini cu pedigree și-i vând la fraieri cu acte false. Și Lassie, Flo și compania trebuie să salveze. Ce să salveze? Tot!
Filmul e totuși un film pentru copii și are fix acea profunzime narativă pentru segmentul 6-12 ani. Are de toate: angst adolescentin, internaționalism, gândaci, personaje adulte comice și în special multe cadre superbe cu peisajul din Dolomiți. Ziceam de Horia că e un film care pare gândit ca promo turistic pentru România. Ei, Horia are câteva lucruri de-nvățat de la Lassie: O nouă aventură. Am ieșit de la filmul cu câini uitându-mă după bilete pentru Dolomiți, ăsta da marketing. Altfel e un film relativ scurt, jocul actoricesc e de film pentru copii, dublajul e absolut atroce iar scenele cu animale sunt extrem de bine filmate. Dinamic, simplu, nu tărăgănează, numai bun să țină și un copil de 6 ani cu ochii pe ecran și pe adolescentul îmbufnat care a fost și el târât de părinți la film. O parte a doua de consum larg, ca la carte, zici că-i făcută nemțește și finanțată (în mare) de stat! Nu e un film bun în sensul clasic dar e un film care te binedispune. Până la urmă, când te uiți la Tom și Jerry nu te aștepți la Regele Lear, nu? Când te uiți la un film de acțiune nu te aștepți la Hannah Takes the Stairs?
Apropo de asta, Rebel Moon.
Rebel Moon – Partea a doua: Cea care lasă cicatrici (r. Zack Snyder, SUA, 2024)
1/5★
E incredibil cât de multe lucruri greșite din toate punctele de vedere sunt în Rebel Moon. Nu sunt un (prea mare) hater al lui Snyder, apăr, de exemplu, cu fiecare ocazie Watchmen-ul său, lucru care e pasibil de fatwa în unele cercuri de tocilari. Mai mult, am văzut și îmi place filmul lui animat cu cucuvele, pe care nu l-a văzut nimeni altcineva, dacă e să ne luăm după box office. Snyder, umblă vorba, se pricepe la worldbuilding, la adaptări și e „muncitor”. Dacă-i dai să refacă, cadru cu cadru, o bandă desenată o să facă treabă bună. Dacă-i dai să inventeze o lume, iarăși, o să se descurce (prea bine poate, dar mai multe despre astea mai târziu). Doar nu-l lăsa să regizeze ceva în lumea sa, pentru că o să scoată o mizerie incoerentă de trei ore și apoi o să se plângă că nu l-a lăsat studioul să o facă de cinci ore, ca să-și îndeplinească „viziunea”.
Rebel Moon – Partea a doua: Cicatridină suferă profund de Snyderită, poate chiar mai rău decât prima parte. Pentru că prima parte încerca să fie oarecum Star Wars, dar și Șapte samurai. Partea a doua încearcă să fie oarecum Șapte samurai, dar și Star Wars. Permiteți-mi să explic.
Jorge Luis Borges zicea că există doar patru povești arhetipale. Asediul unui oraș, întoarcerea acasă, căutarea (quest) și sacrificiul unui zeu. Star Wars e căutarea. Șapte samurai e asediul.
Scriitorul John Gardner era mai puțin generos și zicea că sunt doar două povești arhetipale - cineva merge într-o călătorie sau un străin vine în oraș. Star Wars e călătoria. Șapte samurai e străinul.
Acum, Rebel Moon – Partea întâi: Copilul focului era o poveste relativ simplă. O războinică stelară pleacă-n pribegie să strângă alți războinici ca să se bată cu Imperiumul rău. Pe drum întâlnește prieteni și dușmani și se bate la sfârșit cu Omul Rău™. Tărăgăna, povestea nu avea niciun sens și era o pastișă mizeră a lui Lucas și Kurosawa cu personaje mai plate ca foaia de hârtie dar măcar erau puține alte lucruri pe care să le strici la el.
Rebel Moon – Partea a doua: Chica Bomb poate părea la rândul său o poveste simplă. Ai șapte războinici (distincți, din punct de vedere legal, atât de samurai cât și de jedi) care instruiesc și apără un sat de vikingi cottagecore de Oamenii Răi™, că s-au înmulțit între timp. Doar că undeva pe parcursul carierei, Zack Snyder și-a pierdut orice abilitate de a face un film simplu. Face doar filme complicate și nici pe alea foarte bine.
Începem cu oamenii răi care l-au înviat pe amiralul Noble, nazistul spațial cu accent britanic (distinct din punct de vedere legal de naziștii spațiali britanici din Star Wars). Sunt supărați. Vin să se bată cu țăranii de pe luna rebelă de tip cottagecore. Pe luna rebelă se petrece. Eroii au revenit, totul e bine! Ba nu, ne spune un personaj de care uitasem că există (apare 5 minute în primul film), vin Oamenii Răi™în cinci zile. O, nu! Trebuie să facem ceva! De aici devine bizar. Se fac planuri de recoltă / rezistență armată, se instruiesc țărani și se sapă tranșee. Personajele se strâng într-un fel de șezătoare și își spun pe rând, ca la Hanul Ancuței poveștile criptice de fundal. „Tu al cui ești maică?” „A, eu sunt un războinic puternic cu o poveste tragică de pe o lume avansată tehnologic, dar totuși tribală!” „Ce coincidență, și eu!” Separat aflăm povestea personajului principal, eponima cicatrizantemă, Kora. Kora, (o războinică puternică cu o poveste tragică, dintr-o lume avansată tehnologic, dar totuși monarhistă) a văzut cum Regele (eram convins că e Will Ferrel în machiaj de Mugatu din Zoolander) e asasinat de tatăl ei adoptiv (apare cinci minute în primul film, cinci în acesta) apoi ea e forțată să o asasineze pe Prințesa Magică™ și învinuită de tot. Așa e tot filmul. Apar personaje noi fac o acțiune și dispar. Toți sunt războinici puternici etc.. Toți au trecut tragic. La un moment dat apare robotul din primul film îmbrăcat cu mantie și ceva coarne de ren. Are și el trecut tragic. Ține și el un mic discurs. E Anthony Hopkins. Îl aduci pe Anthony Hopkins să-ți dea câteva replici ca robotul înțelept spațial și sunt aceleași replici ca ale celorlalți.
E incredibil cât de amatoricesc e făcut totul. Am un prieten care insistă agresiv că dacă-i dai oricui de la Hollywood bugetul și echipa pe care i-a avut Denis Villeneuve ca să facă Dune, iese ceva comparabil. Drept contra-argument vă ofer Rebel Moon, un – pardon, două filme care mustesc de talent, din care nu iese nimic.
La un moment dat se termină scenele de povestit trecutul în cerc, se termină cu recoltatul idilic al grâului în slow motion și se ajunge la bătaie. Dom’ne, n-o face multe Snyder bine, dar se pricepe măcar la bătaie! Aiurea. Omul ăsta are un talent real pentru îmbinatul efectelor speciale practice cu cele digitale, pentru creat scene credibile de acțiune și scenele de război, elementul central al acestui film ajung să te confuzeze și să te enerveze. De ce vin războinicii imperiali câte douăzeci deodată și-un tanc? De ce nu? Poate astea sunt tacticile lor de luptă, din această lume construită imaculat de Snyder.
Și aici ajungem la problema centrală, aș zice eu, a filmului, dincolo de povestea stupidă, segmentarea amatoricească a acțiunii sau partișarea ideii, ba chiar și a ritmului din Șapte samurai. Worldbuildingul. Lumea creată de Snyder. Cu riscul de a suna ca genul ăla de tocilar pretențios, eu nu înțeleg absolut nimic din lumea filmului ăsta. E frumoasă, e copleșitoare, dar e subțire ca staniolul și la fel de rezistentă dac-o înțepi.
Sunt convins că Snyder are zece carnețele și trei moodboarduri pentru film, undeva în vila lui de la Hollywood, că doar a lucrat zece ani la proiectul ăsta. Și dacă te uiți la documentarul de jumătate de oră de pe Netflix despre cum au creat ei această mirifică lume o să te dea pe spate. Cum zicea, în alt material din spatele camerelor, George Lucas „E ca poezia, rimează totul!” O rima, dar e rimă liberă, pentru că nimic nu are sens în filmul ăsta. Vikingii cottagecore au toporiști, dar nu știu să se bată. Recoltează grâul cu coasa, dar îl pun pe platforme plutitoare magice, înainte să-l cearnă cu coșul și să-l pună în saci. Nava spațială (distinctă din punct de vedere legal de Crucișătorul Spațial Yamato!) care plutește magic în aer, are scuturi energetice și trage cu tunuri cu particule pare să funcționeze cu cărbuni(?). Săbiile magice (nu laser! Distincte legal de săbii laser!) curentează, dar doar dacă nu porți mănuși, sau le înfășori în cârpă? E incredibil cât de lipsit de sens, formă fără fond, substanță zero, e totul în acest film. Sigur, poți să nu fii enervant ca mine, poți să ignori lucrurile care nu au sens, până la urmă nu e decât un film, nu? Da, e un film care îți vinde o lume. O lume care nu are niciun sens. Și pe care dacă o ignori rămâi cu o pastișă proastă de Șapte Samurai și Star Wars. Dar, dacă e să fim onești, spectacolul fără substanță a fost întotdeauna „marca” lui Snyder. Comparați Rebel Moon cu altă bijuterie vizuală SF bazată aproape exclusiv pe estetică – The Creator al lui Edwards, un film cu o lume superbă, care are sens. Ziceam în recenzia la The Creator că e „subțire” narativ. Păi, comparat cu Rebel Moon, e enciclopedie!
Sunt câteva lucruri de apreciat la acest film lung, trist și plictisitor. Spre final sunt câteva secvențe bune de bătălie. Câteva efecte practice interesante sau compozituri digital-practic. Djimon Hounsou, un actor criminal de subevaluat, apucă să joace un rol mai mare în filmul ăsta față de precedentul. Cam atât. Atât pentru moment căci Snyder și-a lăsat loc de partea a treia! Care, ca să ne-ntoarcem la Borges, pare să fie despre sacrificiul și renașterea unui zeu. Și sunt sigur că o apucăm să vedem acea parte a treia, probabil lungă de patru ore, poate cu un slideshow în mijloc, ca un film de Radu Jude, pentru că sistemul de cinematografie de masă modern e defect.
Nu sunt genul de consumator de film care citește Cahiers de Cinema pe WC și umblă cu biografia lui Bazin în rucsac. Dar îmi place să cred că am, acolo, unele standarde. De aceea îmi place, din când în când, să mai văd câte un Lassie: O nouă aventură sau un Rebel Moon 2: Cică era odată… Lassie ca să-mi amintesc cum arată un film onest, lipsit de orice fel de pretenții. Rebel Moon ca să știu cum arată o pretenție, lipsită de orice fel de film onest.
Rebel Moon – Partea a doua: Cea care lasă cicatrici e pe Netflix, iar Lassie: O nouă aventură e la cinema.
