Lhasa de Sela (27 septembrie 1972 - 1 ianuarie 2010), autoportret. 

Dacă ar fi supraviețuit cancerului mamar care a ucis-o cu mai bine de un deceniu în urmă, Lhasa de Sela ar fi împlinit, astăzi, 50 de ani.

Ținând cont de ritmul ei lent de creație, de lungile și nonconformistele pauze pe care și le lua între un album și altul, cel mai probabil, opera sa ar fi numărat acum cinci discuri; cu două în plus față de câte a apucat să înregistreze în boema, ezoterica și scurta ei viață. 

Însă în ce limbă ar fi compus cântecele de pe aceste fantomatice rotunduri de vinil? În spaniola care îi adusese consacrarea? În franceza în care se învrednicise să scrie doar trei piese (dintre care două frizează perfecțiunea)? Sau în engleza maternă, la care muzica pe care o crea trăda o misterioasă inaderență?

Ar fi reușit, între timp, să pătrundă pe bogata piață artistică a Statelor Unite? Sau s-ar fi resemnat cu dezinteresul cu care publicul yankeu o trata; consolându-se cu gloria cu care o răsplătiseră Franța, Marea Britanie și Canada?

Nu în ultimul rând, cel mai curios mister dintre toate: vocea ei gravă, obsedantă, ca de zeu ventriloc, care bântuie cântecele primelor două albume, ar mai fi însoțit-o vreodată pe scenă sau ar fi rămas pentru totdeauna un exercițiu de virtuozitate din trecut?

Câtorva dintre aceste întrebări li se poate întrezări un răspuns citind cartea americanului Fred Goodman — „Why Lhasa de Sela matters” (2019)*; deocamdată, unicul autor care a încercat să pună ordine în numeroasele mărturii care pot fi culese de la cunoscuții artistei și de la arborescenta și risipita ei familie.

Ziarist la revista cu profil muzical „Rolling Stone”, Goodman s-a lăsat împins spre acest efort de documentare de admirația pe care o nutrește față de cântăreața mexicano-americană, dar și de un insidios sentiment de vinovăție: cel de a fi împărtășit ignoranța mai tuturor compatrioților săi și de a nu fi auzit niciodată de Lhasa, atâta timp cât aceasta trăia.

(Paradoxul face ca pentru Goodman, ajuns astăzi „expert” în viața Lhasei, cântăreața să fi început să existe abia în ianuarie 2010, în ziua în care i-a văzut la televizor necrologul. Mai exact, o secvență de emisiune TV la care i se anunțase decesul, în acompaniamentul de fundal al uneia dintre piesele ei tânguitoare. Mostra aceea muzicală a fost suficient ca să îl răscolească; și să îl scoată, a doua zi, afară din casă, purtându-l spre magazinul de discuri. A cumpărat al doilea și penultimul album al artistei și așa s-a trezit convertit la cultul a cărui venerare a dat naștere biografiei publicate în 2019).

Dintre toate detaliile pe care gazetarul american le prezintă în cartea sa, cel mai spectaculos pare a fi faptul că Lhasa își compunea cântecele fără să aibă habar de latura teoretică a orchestrației unei piese. Nu știa să cânte la niciun instrument și nu cunoștea corespondența dintre sunete și notele muzicale. Tot ceea ce făcea era să scrie, mai întâi, versurile, apoi să caute cadența în care cuvintele se auzeau cel mai bine, pentru ca, în final, să apeleze la o formație de instrumentiști profesioniști, pe care îi ruga să reproducă ritmul pe care ea îl crea din voce. 

Și discul-capodoperă cu care a debutat, „La llorona” („Plângăcioasa”) — intitulat așa după personajul feminin al unei legende aztece — și al doilea album, „The living road”, au fost create în această stare, de completă inocență teoretică.

O informație care admiratorilor Lhasei le-ar putea da fiori, menționată, de asemenea, în volumul scris de Fred Goodman, este că artista a înregistrat cel de-al treilea album, „Lhasa”, cu ultimele sale puteri, într-un moment când devenise deja evident că viața îi va fi curmată de cancer. Nu atât pentru ea, care se îndoia de verdictele medicinii și se agăța, cu o naivitate romantică, de promisiunea unor tratamente „alternative”, cât pentru cei care o înconjurau și care erau mai lucizi în privința ritmului în care boala avea să avanseze și să o răpească, în final, de pe lumea aceasta.

Practic, toate cele douăsprezece piese de pe acest ultim album — de la „Bells” la „I’m going in” — sunt cântate de o muribundă; înregistrate între iarna lui 2008 și primăvara lui 2009, cu o cheltuială minimă de efort și cu așteptări tot mai golite de sens de la viitor. 

Faptul că acest ultim disc sună „altfel”, că vocea Lhasei pare dezvrăjită în comparație cu cea cunoscută din primele două albume nu este însă o consecință a bolii care, în lunile acelea, se metastaza și o deposeda de energia de interpretare. Ci un efect al deciziei pe care o luase de mai demult — fără vreo legătură cu cancerul — de a-și schimba stilul, de a cânta într-o manieră mai puțin dramatică, mai apropiată de posibilitățile reale ale propriei „emisii sonore”.

Această decizie avusese drept fundament — dezvăluie Goodman — tot o constrângere de ordin medical. Cu câțiva ani în urmă, doctorii îi descoperiseră niște noduli pe coardele vocale și îi recomandaseră să se opereze. Lhasa le respinsese sfatul, pentru că avea oroare de inflexibitatea adevărurilor științei, însă consultase un specialist nemedical al acestui domeniu, care îi spusese că vocea care o făcuse celebră — cea cu care interpretase cântecele de pe primele două discuri — ar fi fost prea „forțată”, ar fi avut o sonoritate mult prea joasă față de registrul ei nativ; prin urmare, trebuia să renunțe la acea tonalitate dacă voia să își menajeze glasul și să poată să cânte în continuare.

Așa se explică, așadar, prăpastia stilistică dintre pateticele și memorabilele „La llorona” și „The living road”, pe de o parte, și austerul, parcă un pic prea monotonul album „Lhasa”, pe de altă parte. 

Biograful american tinde să creadă că originalitatea remarcabilă a acestei artiste și-a avut rădăcinile în mediul nonconformist în care a fost crescută — de către un tată profesor și scriitor și de către o mamă actriță și fotografă. Și nu e vorba doar de nonconformismul generic al acelui mediu familial — de lipsa de reguli care, în mod fatal, se instaurează în viața unor artiști — ci de un nonconformism aproape dogmatic, de o pedagogie programatică a nonconformismului. 

Una dintre cele trei surori ale Lhasei — pe care Goodman o citează în cartea sa — povestește că, așa cum cei mai mulți părinți își bat la cap copiii să se pregătească pentru profesiile aducătoare de bani, în ceea ce le privește, ele erau presate să își demonstreze, cât mai des posibil, inventivitatea. 

Lhasa a ieșit, însă, chiar și din norma unui astfel de trib, intoxicat cu dogma inventivității fără pauză, fiind considerată, mult timp, o ciudată, o inadaptabilă, o puturoasă, chiar și de către neortodoxele ei surori. Mai toate lucrurile pe care le făcea și gândea, de altfel, ieșeau din gabaritul strâmt al raționalității. 

Spera să se lecuiască de cancer bând suc de morcovi; folosea măști de argilă ca să combată efectele adverse ale radioterapiei; vizita vraci care, prin simple incantații, se lăudau că reușesc să epureze corpul de celulele maligne; credea, fără urmă de dubiu, că marea dragoste a vieții sale se găsea într-un loc neștiut, un fel de capăt de labirint, unde doar aștepta să fie descoperită; era ferm convinsă că tot ce se întâmplă în univers stă sub semnul predestinării; putea să vadă în simpla apariție a unui păianjen un mesaj subtil, telegrafiat de divinitate; apela la cărțile de tarot ca să ridice vălul sub care i se părea că stă ascuns viitorul etc.

Cititorul care întoarce paginile biografiei scrise de Fred Goodman ar putea fi vizitat de o constatare subversivă în raport cu foarte plăcuta lectură care îi confiscă atenția. Ar putea ajunge să își spună că, la urma urmelor, nici n-ar fi avut nevoie să parcurgă această biografie. 

Ascultând, reascultând și iar ascultând muzica bântuitoare a Lhasei, intuiția lui apucase, de una singură, să așeze întâmplările vieții acestei ființe de geniu într-un contur care, în mod misterios, îl prefigura pe cel real. Tonalitatea supranaturală a vocii, gravitatea esențializată a versurilor, chipul încremenit într-o anacronică fizionomie de fetiță nu și-ar fi putut avea originea decât într-o existență excentrică, de marginală înveterată, gata să împingă până dincolo de linia orizontului originalitatea propriului trai. Exact așa cum se întâmplă în cazul personajului portretizat de Fred Goodman. 

Biografia ziaristului american confirmă, cu o acuratețe frisonantă, ceea ce arta Lhasei, pe misterioase căi extrasenzoriale, reușise, deja, să transmită. Cântecele ei, atinse de irealitate, erau ecoul vieții pe care o dusese, iar viața ei, trăită în marginea irealității, era materia primă a muzicii pe care o crease.

* Titlul nemeritat de comun al cărții nu îi poate fi imputat autorului, ci editurii (University of Texas Press), care a ținut să o integreze într-un ansamblu de opt monografii muzicale. Respectiva colecție a folosit acest șablon verbal pentru a scoate pe piață toate volumele: „Why The Beach Boys matter”, „Why Karen Carpenter matters”, etc.