Teatru / FITS

Lumină în pungi de plastic

de Vlad Odobescu, fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 18 iunie 2016

Nici nu știi cum te poți trezi că îngroși rândurile publicului spectator, dacă te nimerești prin Sibiu în timpul Festivalului Internațional de Teatru. Poate să înceapă:

1. Cu o statuie vie de pe strada pietonală Nicolae Bălcescu, care deodată scoate o suflătoare de hârtie şi o întinde către un puşti, iar băiatul se dă înapoi un pic speriat, şi chiar şi-aşa nu se poate abține, suflă în ea, iar țiuitul se pierde în aglomerație;

2. Cu un om la costum care te privește în ochi, te întreabă chestii și te pironește în scaun în timp ce-ți povestește despre urmările spusului de adevăruri, în piesa Oameni obișnuiți a Gianinei Cărbunariu. Dacă te nimerești în primele rânduri, s-ar putea ca unul dintre actori să-ți ofere, spre final, o bomboană de ciocolată, dar să-și retragă mâna fix când decizi s-o accepți. Să nu iei ciocolată de la actori, s-ar putea să fie doar recuzită;  

3. Dacă ieși la balcon în timpul marşului unei fanfare de adolescenți polonezi, care recompune din trompete şi tobe îndrăgite piese de muzică pop. Vei vedea cum, între piese, grupul lor compact trage după ei toată strada, lăsând în urmă doar pavajul aflat în administrarea primăriei;  

4. Cu o bătrână elegantă care se oprește pe marginea unui pat matrimonial așezat pe scena Teatrului Național Radu Stanca, își deschide tacticoasă poșeta cât toate zilele și începe să mănânce de acolo spaghetti, cu ajutorul unui încălțător. O să râzi și o să uiți cât e de cald aici, poate c-o să-ți fie poftă; 

5. Pe picioroange şi cu farfurii în vârf de băț în Piața Mare, la atelierul de circ. Acolo, un domn aruncă un cilindru și-l prinde cu o sfoară. Copiii dimprejur strigă „Mai sus!”, iar când li se cere să-și traducă îndemnul în engleză, ca să înțeleagă și artistul, încep să zică în cor „Heiăr, heiăr!”. O să-i vezi după aia cum încearcă ei să facă toate câte le-au văzut mai devreme, și cum le iese;

6. Cu niște tineri care dansează pe mesele de șah din parc la care, până acum o oră, își desfășura activitatea un grup de pensionari;

7. Cu cele două personaje din Bianco su Bianco, care sapă tot mai adânc într-o istorie personală și, atunci când ajung la momentele cele mai dureroase, le înfășoară în giumbușlucuri de clovni, pe o scenă înțesată de becuri ce atârnă din tavan și se înalță din podea. La un moment dat, vor culege luminile electrice una câte una și le vor îndesa în pungi de plastic. Așa se face pe la ei, probabil. 
 
Teatrul devine cea mai cinstită formă de magie, dacă știi să lași o ușă sau măcar un geam deschis către el. N-are nevoie de cine știe ce artificii ca să te tragă din realitate înspre poveste: câteva costume, un pic de machiaj, două-trei piese de mobilă împrăștiate pe podea, o lumină care urcă și scade și ești deja acolo. Cobori pe bulevard, găsești intrarea, apoi rândul, te scuzi ca să ajungi la locul tău. La câțiva metri în fața ta e un bărbat care doarme cu capul pe masă. Îi vezi doar părul ciufulit și hainele lălâi și știi că nu se află cu tine în sala asta din mijlocul Sibiului, ci în bucătăria lui cu mobilă pictată cu peisaje de munte, într-un sat din Ținutul Secuiesc, că acolo la el se va face curând dimineață.

Dacă se dezvoltă corespunzător, ființele umane capătă posibilități uriașe să se lase transportate aproape fizic în povești, oricât de îndepărtate de realitățile lor. Gesturile de pe scenă, oricât de absurde, devin acceptabile dacă știi să te raportezi la ele. În Patul matrimonial, de pildă, izbucnirile ciudate ale personajelor - pianistul se oprește din cântat în mijlocul unei piese și vine să culeagă aplauze, altcineva se ghemuiește sub pat sau în dulap - atrag de fiecare dată râsete și aplauze. Absurdul merită îmbrățișat.  

În jur de 55% dintre români zic că e important pentru ei să asiste pe viu la spectacole, arată raportul „privind consumatorii urbani de artele spectacolului”, realizat de D&D Research în decembrie 2015. Când sunt întrebați de ce trebuie să fie acolo, peste 12% spun că experiența pe viu este cea „​reală”, alți 12% - că emoțiile sunt mult mai intense așa. Astea sunt chestii auzite adesea. Însă 5% fac o mărturisire ciudată: vin pentru alți oameni, pentru a simți astfel vibrația publicului. Nu e deci vorba strict de ceea ce se întâmplă pe scenă, ci de a fi printre alții.

Cum îi faci însă pe oameni să ajungă în sală? Un studiu publicat anul trecut arăta că 63% dintre români nu merg niciodată la teatru. E doar o chestiune de expunere timpurie la asemenea forme de artă, susține Emile Lansman, coordonator al Comisiei Internaționale a Teatrului Francofon și promotor al teatrului pentru tineri, într-o dezbatere desfășurată la Librăria Humanitas din Sibiu: „E o mișcare întreagă care se dezvoltă acum, de [a face teatru pentru] vârstele cuprinse între 0 și 3 ani”. Însă, de la o vârstă încolo, publicul devine neomogen. Ce poți să le dai? 

Străzile Sibiului, cu toate câte se întâmplă acolo pe durata festivalului, oferă câteva variante de răspuns. Nu-s doar clovni, statui vii și acrobați, e o lume întreagă croită pe măsura spectatorului, fără să-l privească o clipă de sus.  

Eu sunt dintre cei care au crescut fără asemenea porți către teatru, și resimt asta și azi. Am copilărit într-un orășel și aveam teatru doar la televizor, în porții mici. Văzut așa, teatrul nu era decât un film cu posibilități mai limitate. Mai târziu, când am mers cu clasa la Iona, la Cercul militar din localitate, mi-era greu să accept lumea creată pe scenă, s-o las să crească. Să fi luat, de exemplu, soba din stânga scenei ca pe o bucată de decor și pe îngrijitorul sălii ca pe un personaj pitit într-un colț. Altfel stătea treaba dacă o statuie vie mi-ar fi întins, la momentul potrivit, o suflătoare de hârtie.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK