Când a început să lucreze la documentarul „Un sentiment mai înălțător decât iubirea”, Mary Jirmanus Saba nu a avut nicio sursă de finanțare. S-a înscris la doctorat ca să își poată finanța singură filmul. Documentarul e despre mișcarea muncitorească din Liban de la începutul anilor ‘70. A fost proiectat în cadrul festivalului One World Romania, ediția 2018.
„Doi oameni au fost uciși sâmbătă într-un conflict armat între muncitorii care făceau grevă și forțele de securitate în Chiyah, o suburbie a Beirutului. (...) Au murit un grevist și o trecătoare.”
Este una dintre știrile apărute în presa de limbă engleză despre greva de la fabrica de ciocolată Gandour din Liban, în 1972. Trecătoarea era Fatima Khaweja. Articolul e însoțit de o fotografie alb-negru a ei: o adolescentă zâmbind vag. Nu apare niciun alt detaliu despre ea.
Libanul a fost zguduit de o serie de greve la începutul anilor ‘70. Dar oamenii nu își amintesc mare lucru de atunci. Evenimentele s-au șters din memoria colectivă pentru că au coincis cu începutul războiului civil în 1975. Conflictul a durat 15 de ani și a dus la moartea a 120,000 de oameni.
Mary Jirmanus Saba, o regizoare libaneză născută în SUA, a început să documenteze grevele din anii ‘70 când și-a dat seama că putem înțelege mai mult despre prezent, inclusiv despre Primăvara Arabă, dacă ne uităm la trecut. Pentru că grevele au fost expresia solidarității, dar în același timp, a limitelor solidarității.
Regizoarea a pornit pe urmele fetei omorâte în grevă, Fatima Khaweja. A descoperit că partidul comunist din Liban o revendicase și o transformase într-un simbol al rezistenței. O prezentau ca pe o persoană activă politic. Familia, în schimb, i-a povestit că Fatima avea doar 13 ani și că trecuse întâmplător prin zona fabricii, unde avea loc greva și unde a fost împușcată. Mary Jirmanus Saba a trebuit să descâlcească toate aceste narațiuni, să înțeleagă ce înseamnă adevărul când vine vorba de trecut. Cei șapte ani de filmări și de căutări în arhive s-au transformat în documentarul „Un sentiment mai înălțător decât iubirea”.
În timpul filmărilor, Mary a primit un e-mail de la una dintre organizatoarele grevei de la fabrica Gandour.
„Mă întrebam dacă nu cumva o să mor înainte ca cineva să-și amintească de greva Gandour și chiar m-am gândit că poate am visat totul".
Am întâlnit-o pe Mary la cinemateca Eforie din București, la mijloc de martie. Am recunoscut-o rapid între oamenii care veniseră la o proiecție de film. Are părul scurt și creț și dinți perfecți, de americancă. S-a născut în Boston, Massachusetts și are 35 de ani. Mama ei e libaneză, iar tatăl palestinian. Ne-am luat cafea și ne-am așezat la povești chiar în holul cinematografului.
De ce să te implici?
Nu mi-a plăcut să trăiesc în SUA din cauza rasismului. Nu e un loc foarte drăguț în care să trăiești dacă ești arab.
Tatăl meu, care e palestinian, a ajuns în Liban după ce a fost expulzat din Ierusalim. Dar și-a urât viața acolo, pentru că palestinienii sunt foarte discriminați în Liban. Părinții mei au plecat din Liban în timpul războiului civil, în 1978. Au locuit un an în Irak, iar ulterior au mers în SUA.
Mama s-a simțit mereu în exil. Cred că încă se simte așa. Pentru tata e oarecum diferit. E stabil aici, de ce să nu rămânem aici? E mai mult o chestiune practică pentru ei. Nu știu, poate le-ar plăcea mai mult să trăiască în Beirut. Dar pentru cineva care a plecat în timpul războiului civil, e dificil să se întoarcă. Țara s-a schimbat foarte mult. Războiul a distrus toate mișcările sociale. Nu există servicii publice. Sunt pene de curent în fiecare zi, chiar dacă nu e o țară extrem de săracă. Practic, toți prietenii mei vor să plece din Liban.
M-am mutat în Liban în 2009 cu gândul să fac un film. Nu aveam o imagine romantică despre țară. În copilărie, detestam să mergem în vizită în Liban, pentru că familia mea extinsă era foarte conservatoare.
Am vrut să fac un film despre ceva important pentru mine. Am pornit de la întrebarea cum putem face o țară mai bună? Voiam să mă implic și în mișcările sociale de acolo. Dar a fost foarte dificil. Nu prea existau organizații în perioada aia. Simțeam că mișcările feministe nu sunt suficient de marxiste, iar mișcările de stânga nu sunt suficient de feministe. Nu îmi găseam locul politic.
Am descoperit că anii ‘70 erau foarte romantizați. Oamenii de vârsta mea spuneau, da, e adevărat, nu există mișcări sociale în prezent, dar în anii ‘70 au fost greve, greva de la fabrica de ciocolată Gandour. Iar asta m-a făcut să mă uit spre trecut.
La început credeam că o să fac un film despre prezent, despre tinerii de stânga de acum. Am filmat un an de zile. Oamenii îmi spuneau, de ce vrei să faci un film despre mișcări sociale, când nu există așa ceva? Și apoi a venit Primăvara Arabă. Toată lumea a început să facă filme despre revoluțiile din lumea arabă.
În Liban, protestele au durat două luni. Au fost rapid înăbușite și orice posibilitate de a schimba lucrurile a fost complet înlăturată. Apoi am început să ne uităm la ce se întâmpla în Egipt sau Libia și să devenim cinici. Îmi amintesc o discuție cu tatăl meu, în februarie 2011, chiar după ce Mubarak și-a dat demisia. Eram foarte bucuroasă, dar el era sceptic. Să vedem ce se întâmplă. Și am văzut ce s-a întâmplat. Oamenii se entuziasmează și aleg o dictatură militară.
Tata era sceptic din cauza istoriei. Își amintea foarte bine anul 1967, Nasser, mișcările naționaliste. Tata e un tip ciudățel. E în același timp un om foarte implicat politic, dar și foarte pesimist. Îl întreb uneori, de ce te mai implici? Iar el răspunde, nu știu, trebuie să o fac. Deși nu o să se schimbe nimic.
În timpul Primăverii Arabe, am fost asaltați de fotografii, video-uri, filme. Un surplus de imagini. Dar ce facem cu milioanele de ore de filmări din Siria? Am simțit că imaginile alea nu mai spuneau nimic. Care era rădăcina istorica a tot ce se întâmpla? Am decis să renunț la abordarea mea de până atunci, care era despre generația tânără, și să fac un film despre istorie.
Unde trăiesc amintirile?
Rețelele politice din anii ‘70 au rămas intacte. Cineva m-a pus în legătură cu liderii mișcărilor din acei ani. Iar apoi ei mi-au dat alte contacte. Dar pista asta nu m-a dus foarte departe, pentru că ei nu mai erau în legătură cu muncitorii care participaseră la greve. Și nu am vrut ca filmul să fie despre lideri. Eram interesată să stau de vorbă cu muncitori și cu femei. Femeile reprezentau majoritatea atât în fabrica de ciocolată, cât și în rândul celor care cultivau tutun. A fost foarte greu să dau de ele. După război, mulți oameni și-au schimbat domiciliile.
De două femei am dat întâmplător. Mă plimbam prin zona unde a fost fabrica Gandour. Acum e un mall acolo. Eram cu mama mea și doi bărbați ne-au întrebat ce facem acolo. Le-am răspuns că fac un film despre greva din anii ‘70 de la fabrica Gandour. Am aflat că soția unuia dintre ei luase parte la grevă. Și am mers chiar atunci să vorbesc cu ea. E o femeie foarte articulată, dar a refuzat să fie filmată. Mi-a luat un an să o conving să se lasă filmată, fără să îi arăt fața.
Am un fel de curiozitatea față de amintire. Unde trăiește amintirea? Rămân amintirile în mod fizic în corpurile oamenilor? Când povesteau de munca lor la fabrică, femeile reproduceau mișcările cu mâinile. Poate când îți petreci mulți ani din viață făcând o sarcină anume, internalizezi mișcarea respectivă. Mâinile femeilor m-au impresionat foarte tare.
Femeile în vârstă nu vor să se asocieze cu trecutul lor politic. Nu e văzut bine în societate. Unei femei copiii ei i-au spus că poate să vorbească cât vrea, dar nu e potrivit să se lasă filmată. Ești mamă, ai fost la Hajj (pelerinaj la Mecca). Nu are legătură cu vreo religie anume. E ideea asta că ai devenit un om respectabil și nu e ceva respectabil că ai luat parte la o grevă. În plus, peisajul politic s-a schimbat foarte mult din anii ‘70. Unii comuniști au intrat în partide religioase.
Cine a fost Fatima?
Am încercat foarte tare să îmi dau seama cine a fost Fatima în realitate, dar am renunțat la un moment dat. Mi-am dat seama că nimeni nu îmi dă răspunsuri sincere. Nu știu pe cine să cred. Să cred versiunea familiei? Să cred versiunea partidului comunist? La un moment dat am renunțat să caut adevărul. Am început să fiu atentă la alte lucruri. Am realizat că pe de o parte, oamenii au revendicat imaginea unei femei militante și au creat o mulțime de narațiuni despre ea, dar pe de altă parte, nu le-au permis femeilor să se implice în conducere, să ia decizii. Și cred că ăsta e unul dintre motivele principale pentru eșecul acestor mișcări la nivel global. Au existat mereu femei în prima linie, dar nu li s-a permis niciodată să ia decizii. Când am prezentat filmul la un festival din Polonia, New Horizons, o femeie mi-a povestit că a fost la fel în Mișcarea Solidaritatea din Polonia. Femeile au participat la organizare, la planificare, dar când mișcarea a câștigat putere, au fost trimise să facă sandvișuri.
Nu sunt neapărat una dintre feministele care cred că femeile iau decizii mai bune, dar cred că nu poți avea o mișcare efectivă dacă nu e cu adevărat democratică. O mișcare nu poate produce democrație dacă ea în sine nu e democratică. Același lucru se aplică și muncitorilor. Ei au suferit cel mai mult, și-au pierdut locurile de muncă în urma grevelor, dar nu li s-a permis să ia parte la luarea deciziilor.
Liderii mișcărilor au decis să le transforme în miliții și să înceapă un război civil. Unii dintre lideri au fost dați afară pentru că erau împotriva înarmării și a războiului. Structurala militară este prin definiție nedemocratică. Are o ierarhie clară. A fost nevoie de înarmare? Nu sunt sigură. Frantz Fanon spune că sistemul e violent și că singura formă de a i te opune este prin violență. În același timp, cred că experiența arată că odată ce te înarmezi distrugi potențialul mișcării. Poate e ușor pentru cineva de vârsta mea să spună asta, pentru că trăiesc acum consecințele războiului și nu am trăit atunci. Nu știu ce aș fi spus atunci.
Unii spun că adevăratul început al războiului civil au fost grevele de la fabrica Gandour, când s-a tras în muncitori. Momentul a fost folosit politic pentru a se crea o coaliție a partidelor seculare, care a fost numită apoi Mișcarea Națională Libaneză (LNM). Aceasta a participat apoi în bloc la războiul civil, aliniată cu mișcarea palestiniană.
Sectarismul este o narațiune folosită des pentru a descrie Libanului, chiar începând cu secolul optsprezece. Cei care au cercetat arhivele spun că au existat anumite momente de sectarism în Liban, dar că puterile coloniale s-au folosit de asta pentru a divide. E cel mai vechi truchi din lume. Găsește o metodă pentru a diviza și a cuceri. Dacă pot să dividă și să cucerească pe baza de sectă, naționalitate, religie sau orice altceva, vor face asta. In anii ‘70, linia de separare era musulmani/creștini. Acum, creștinii au devenit irelevanți și conflictul este între sectele Sunni și Shia. La fel în Siria sau Egipt, unde au fost bombardate biserici creștine. Ar fi o minciuna să spui că afilierile religioase sau naționale nu sunt importante. Dar în același timp, ele pot fi instrumentalizate, și de obicei, în beneficiul unui grup restrâns.
Filmul nu a rulat încă în Liban. O să apară luna viitoare. Am emoții de cum o să fie primit. Oamenii nu știu multe lucruri despre aceste greve. De exemplu, că grevele au fost distruse prin sectarism, prin folosirea muncitorilor creștini (care au continuat să vină la muncă). Oamenii își imaginează că grevele au reprezentat un moment de uniune. Speranța mea e că oamenii se vor folosi de el pentru a-și regândi anumite narațiuni. Simt că nu învățăm din trecut, credem mereu că inventăm ceva nou. După proiecții aș vrea să organizez întâlniri cu foști muncitori greviști. Cred că doar o mână de oameni a discutat despre aceste evenimente până acum, oameni care nu erau muncitori. Poate filmul va fi o scuză ca aceste conversații să aibă loc. Sau poate nu se va întâmpla nimic.
Știi citatul acela faimos a lui Gramsci? Pesimismul intelectului, optimismul voinței. Am sperat ca filmul să fie optimist. Dar poate, în ciuda intențiilor mele, e mai trist decât am plănuit. Sunt o persoană puternic idealistă. Cred că e important să crezi în oameni, iar eu cred foarte tare în oameni. Și cred că e important să ai dragoste pentru oameni. Pentru că dacă nu, ce altceva rămâne? Dar e foarte greu să crezi în lucrurile astea pentru că, într-un fel, totul e împotriva ta. Cred că și procesul de realizare a filmului, cu multe colaborări eșuate, a ilustrat asta. M-am confruntat constant cu limitele solidarității. Dar trebuie să înțelegem că nu e vina oamenilor. E contextul, condițiile materiale. E foarte important să ne susținem unii pe alții. Nu putem face nimic singuri.
