Cum vorbim despre a avea sau nu copii? O sociologă a analizat zeci de mărturii colectate de la mame și persoane fără copii deopotrivă, care reflectă realități mai puțin discutate ale maternității (sau absenței ei) în spațiul public românesc.
În cartea ei In Defence of Witches, autoarea elvețiană Monica Chollet tratează scrutinizarea istoric dură a femeilor și deconstruiește imaginarul politic de dreapta despre corpurile și rolul femeilor, în diferite societăți, din perioade istorice diverse. Despre femeile care nu au copii Chollet remarcă:
„Femeile care refuză maternitatea se confruntă, de asemenea, cu prejudecata că trebuie să urască copiii, precum vrăjitoarele a căror cină consta în corpuri mici, prăjite, în timpul sabatului sau aruncau vrăji fatale asupra copilului vecinului. Acest lucru este de două ori exasperant. În primul rând, pentru că este departe de a fi adevărat în majoritatea cazurilor: chiar o simpatie puternică față de copii te poate face să te abții de la a avea unii ai tăi, în timp ce alții pot alege să-i aibă din motive profund dubioase.”
În fond, Chollet observă toate felurile nedrepte prin care privim deopotrivă mamele și femeile care aleg sau se întâmplă să nu aibă copii, toate felurile utile societăților pentru a conserva o formă de reproducere socială și demografică.
Vorbim despre maternitate în feluri care ne asigură uneori că ne putem integra și păstra relațiile în continuare sau că putem construi relații pe care le dorim. Multe mame simt că unele aspecte sunt dezirabil de povestit, pe când altele mai puțin, iar toate aceste practici reproduc social ideea că maternitatea e de dorit ca experiență.
Un open call pentru mărturii colectate în cadrul proiectului Baby Fever, un spectacol de teatru caracterizat drept „O comedie «serioasă» pentru oricine a fost întrebat vreodată: «Deci, tu când faci un copil?»”, a adunat gânduri de la 64 de femei și doi bărbați, părinți și persoane fără copii deopotrivă. Acestea dezvăluie experiențe diverse privind experiențele proprii, intențiile și deciziile legate de maternitate. Mărturiile sunt prezente aici pentru a reflecta realități mai puțin discutate în spațiul public românesc.
Munca reproductivă de a deveni părinte are forța de a construi intimitatea unei relații ca fiind fundamental privată, deși intervenția statului reglementează multe dintre aspectele maternității. De fapt, în această imagine a maternității ca experiență privată stă uneori semi-ascunsă la vedere ideea că maternitatea, ca multe alte teme, e un teren de joacă pentru mize sociale și politice care definesc feminitatea. O analiză recentă a discursurilor politice privind reprezentarea egalității de gen realizată de cercetătoarele Alina Dragolea și Andreea Gheba ilustrează faptul că discursul privind rolul femeilor este în mod particular asociat contextului familiei mai degrabă decât sferelor publice și politice. Într-un studiu recent publicat, cercetătoarele Irina Elena Ion, Raluca Popescu și Laura Grünberg argumentează că modelul familial de suport parental în România este profund feminizat, iar îngrijirea copiilor este constituită în principal de efortul domestic, afectiv și de îngrijire susținut de bunici, mame și, în cazul familiilor de clasă de mijloc urbane, de îngrijitoare, babysitter sau persoane angajate suplimentar pentru a externaliza această muncă. Ce ne spun aceste rezultate e că în unele cazuri, maternitatea și îngrijirea copiilor se transformă în ceea ce este cunoscut drept penalizarea maternității (motherhood penalty) în care femeile sunt ușor îndepărtate de pe piața forței de muncă spre sectorul de îngrijire informal sau contribuie puternic la o feminizare a sectorului formal de munci de îngrijire.
De foarte puține ori în istorie mamele au fost tratate cu blândețe și de cele mai multe ori maternitatea ca instrument pentru diferitele scopuri sociale și politice a primit mai multă blândețe și susținere decât femeile care (n-)au îmbrățișat-o. Statisticile sociale și politicile publice din România reflectă această realitate. Ca și în alte țări din Europa, fertilitatea e în scădere, cu aproximativ 1,71 copii născuți la mia de locuitori. În același timp, rata mamelor minore e una dintre cele mai ridicate în Europa, doar în România înregistrându-se 45% din nașterile cu mame sub 14 ani. Politicile recente de austeritate au arătat că susținerea mamelor nu e prioritară, cu o serie de beneficii sociale reduse, ceea ce înseamnă că multe dintre mame (în special cele vulnerabile) se vor baza mai mult pe rețelele informale de suport, în special cele din familie. Dacă statul ia, familiile dau, pentru că modelul social de suport în Romania e puternic bazat pe familie în primul rând. Îngrijirea copiilor nu e doar o problemă individuală sau de familie, ci o problemă politică, așa cum au arătat cercetătoarele Anca Dohotariu și Ionela Băluță, iar oportunitățile pe care maternitatea și îngrijirea le au de a deveni probleme pe agenda politică modelează când, dacă și cu ce eforturi femeile aleg să devină mame.
Indecizia de a deveni părinte nu e un caz izolat, ci un cumul de efecte ale unor factori sociali precum o presiune din ce în ce mai mare pe familii de a compensa lipsa existenței unor servicii de suport, cât și un nivel ridicat al deprivării materiale în România care amână sau taie complet posibilitatea unui trai decent chiar și pentru cuplurile fără copii. Conform datelor Eurostat, 17,2 % din populație suferă de deprivare materială și socială severă, în comparație cu aproximativ 6,4% din populația altor țări europene. În ce privește deprivarea materială non-severă, aproximativ 23% din populația României întâmpină dificultăți în a-și asigura necesarul, iar femeile sunt ușor mai expuse din acest punct de vedere (25,8% rata deprivării materiale la femei, respectiv 20,4% rata deprivării la bărbați, conform Eurostat).
În acest peisaj, în care femeile sunt expuse în mai mare măsură la vulnerabilități economice, peste care se adaugă presiunea unei munci emoționale de reproducere (îngrijire, suport afectiv), decizia de a avea un copil poate deveni și mai dificilă. Mai mult, atunci când apare un copil, în România el are șanse considerabile să sufere, la rândul lui de o serie deprivări — 31,8% dintre copiii sub 16 ani din țara noastră suferă de deprivare materială specifică copiilor. Eurostat definește rata de deprivare materială specifică copiilor în funcție de vârstă (copii sub 16 ani) ca ponderea copiilor care suferă de o lipsă forțată a cel puțin trei articole dintr-un set de 17 articole esențiale pentru un nivel de trai acceptabil. Printre acestea se numără bunuri și servicii specifice copiilor (precum haine, încălțăminte, fructe și legume proaspete, cărți, echipamente de agrement, excursii școlare), cât și condiții de viață (cum ar fi încălzirea sau plata facturilor).
Motivele pentru care dorim sau nu copiii
În timp ce rațiunile pentru care dorim copiii variază de la explicații simple legate de reproducere, la justificări complexe care angrenează presiunile sociale, ele spun mai ales, undeva ascuns, ce credem despre femei și rolul lor prin intermediul maternității. De la nevoia de a nu fi singur la bătrânețe, o idee care reflectă puternica centrare pe familie în rezolvarea nevoilor de integrare socială, la puterea pe care crearea unei persoane noi ți-o dă, anticiparea și îndepărtarea singurătății e unul dintre cele mai invocate motive.
„Îmi plac copiii și m-am gândit la viitor, nu vreau să fiu singură mai târziu.” (Ileana)
În timp ce proiectul unui copil pare intuitiv că ar reduce sentimentul de singurătate, să fii și să te simți singur înseamnă că relațiile tale de acum nu se potrivesc cu relațiile pe care le dorești. Să ai copii însă vine cu feluri particulare de integrare care se potrivesc modelului social al familiei (heteronormative în principal) – cu alte cuvinte, noi grupuri și integrări apar pentru cei și cele care aleg să aibă copii. Mai mult, există studii care arată că persoanele fără copii, în timp, ajung să aibă un risc mai mare de excluziune de la relații sociale și că asta se întâmplă indiferent de gen. Ce ne spune asta e că formele alternative de existență a familiilor (de exemplu, fără copii sau persoane singure) nu au structuri sociale de suport la fel de bune și de diversificate. Mai exact, societatea nu a găsit modele de integrare decât pentru cei care se conformează și urmează un traseu relativ instituționalizat și etapizat: școală, muncă, căsătorie, copii și ce mai urmează. Pentru ceilalți rezultatul e mai mult risc de a fi excluși de la nevoile umane de socializare și integrare.
„Am ales să avem un copil pentru a ne întregi ca și familie, ne doream amândoi încă de la început și nu vedem altfel familia fără copii. Mi-am dorit sa fiu mamă. Nu am mers pe ideea de a moșteni cineva munca noastră sau de a fi cineva care să aibă grijă de noi la bătrânețe, mi se par concepte învechite, depășite, care condiționează greșit niște oameni în devenire.”
În timp ce înțelegerea familiei e în multe cazuri bazată pe existența unuia sau a mai mulți copii, modelele alternative familiale sunt rar menționate în răspunsurile prezente în mărturii. Studiile de istorie a politicilor familiste în România indică o orientare spre măsuri de susținere a bunăstării copiilor și a familiilor și mai puțin a mamelor în mod particular, marcate și susținute și de intervențiile societății civile care au avut rolul de a promova și implementa măsuri de susținere și protecție a drepturilor și bunăstării copiilor, punând astfel accentul pe un grup care era în mod mai evident vulnerabil. Mamele, însă, pot fi și ele în situații de vulnerabilitate, însă codurile de conduită socială în mod explicit marginalizează experiențele considerate private, cum ar fi maternitatea, deși atenția pentru existența copiilor e mult mai ridicată pentru că această atenție e un instrument în discursul privind creșterea natalității și schimbările demografice. Drept urmare, ce simt cele mai multe femei e că experiența maternității le plasează în poziții unde bunăstarea proprie e, într-o oarecare măsură, sacrificată.
Alva Gotby, în cartea ei They Call it Love. The Politics of Emotional Life, explică că mai degrabă femeile sunt însărcinate cu menținerea echilibrului și a bunăstării emoționale a membrilor familiei heterosexuale, cât și a menținerii legăturilor afective între aceștia. Drept urmare, putem vedea că o mare parte a motivelor invocate pentru care copii sunt doriți e pentru că, într-o formă sau alta, mențin structura intimității și legăturile în cuplu.
„Dacă e să fiu sinceră… Pentru că îmi era frică că dacă nu voi reuși sa fac un copil cu soțul meu, mă va părăsi pentru cineva care o va face.” (Andreea)
„Mi-a propus partenerul și m-am gândit că era genul de moment acum sau niciodată. Plus o mică doză de peer pressure și competitivitate.” (Anca)
O analiză a relatărilor, atât ale mamelor, cât și ale persoanelor fără copii, dezvăluie motive sociale complexe care le influențează dorințele sau refuzurile de a avea copii. Aceste relatări transmit narațiuni puternice care scot în lumină modul în care așteptările sociale, temerile personale, identitatea, sănătatea și relațiile modelează alegerile reproductive dincolo de preferințele individuale.
Modelele familiale în România implică existența copiilor și o familie considerată completă e un simbol de status și un proiect în sine. Un motiv social cheie pentru dorința de a avea copii este ideea unui proiect „la scară largă”, care oferă direcție și sens vieții. O relatare reflectă acest lucru descriind cum a avea un copil ajuta la construirea unui scop, mai ales pe fundalul sentimentului de a fi grăbită de vârstă:
„Curiozitatea de care aminteam anterior, dar și un sentiment de lipsă de direcție în absența unui proiect «de anvergură» cum este un copil. La asta s-a mai adăugat și sentimentul acut că nu mai am timp să am dubii, că trebuie să gândesc din mers (am născut la 38 de ani).” (Sorina)
Totuși, aceste dorințe sunt adesea moderate sau complicate de presiuni sociale externe și interne. O mărturie a menționat inițial un dezinteres sau chiar o aversiune față de paternitate, descriind viața de familie ca „o existență mediocră”, care a fost reconsiderată doar printr-un sentiment de obligație socială sau personală:
„Sincer, inițial nu mi-am dorit, ba din contră, nu am vrut niciodată nici familie, nici copil, a fost lucrul de care mi-a fost mereu cel mai frică, viața de familie mi se părea o existență mediocră, apoi am hotărât că poate trebuie sa fac pasul ăsta, că poate am nevoie să fac acest lucru de care mi-e foarte frică.”
Relatările arată, de asemenea, că refuzul sau ambivalența față de maternitate sunt adesea învinovățite social sau stigmatizate, așa cum indică reflecția Dariei, una dintre participante: „În mod real și lăuntric nu îmi doresc un copil, însă sunt câteva imagini care imi surâd când mă gandesc la ideea să am un copil (și care îmi confirmă că nu e o decizie personală, neconstrânsă) sunt imaginile în care sunt admirată/ acceptată social de restul. O vedere la persoana a 3-a a propriului eu care e mai aproape de auto-objectificare decât de autenticitate”. Refuzul sau absența maternității este o experiență adesea învinovățită social pentru că nu există scenarii solide pentru rolurile femeilor care nu se încadrează în tiparele familiale. Astfel de declarații reflectă norme culturale mai largi care leagă identitățile femeilor și valoarea socială de maternitate, lăsând femeile care nu se conformează vulnerabile la sancțiuni sociale sau la sentimente de marginalizare. Multe cercetări sociologice critice la adresa presiunilor maternității arată că femeile se confruntă adesea cu stigmatizarea pentru că refuză maternitatea, deoarece rolurile sociale pentru femeile fără copii rămân limitate sau nedefinite, consolidând astfel maternitatea ca o cale de viață normativă.
Crizele de sănătate și evenimentele de viață modelează critic dorințele reproductive, așa cum se vede în narațiunea unei femei a cărei intenție a fost imediat întreruptă de un diagnostic de cancer de col uterin:
„A fost o singură perioadă scurtă în care m-am gândit că aș putea să vreau să fac un copil. Când m-am îndrăgostit de actualul meu soț. (...) Un sentiment care însă nu a trecut dincolo de acest stadiu de scânteie, căci la câteva săptămâni de la acel moment am fost diagnosticată cu cancer de col uterin.” (Diana).
Unul dintre motivele întreruperii intențiilor de planificare a unei sarcini în biografia proprie îl reprezintă descoperirea endometriozei. Endometrioza poate influența semnificativ decizia unei femei de a avea copii. În România, ea afectează între 5 și 10% dintre femeile de vârstă reproductivă. Afecțiunea provoacă adesea durere, oboseală și probleme de fertilitate, ceea ce poate determina femeile să amâne sau să reconsidere maternitatea. Pentru unele, teama de agravarea simptomelor sau incertitudinea rezultatelor fertilității poate crea stres emoțional și fizic, modelându-le alegerile reproductive. Deși multe femei cu endometrioză pot concepe și pot avea sarcini sănătoase, impactul afecțiunii asupra fertilității determină uneori decizii de intervenție timpurie sau asistată. În cazul mărturiilor participantelor, endometrioza apare nu doar ca un obstacol în calea maternității, dar și ca o pârghie de reconsiderare a propriei identități. Sorina, una dintre participante, ne-a spus că pentru ea existența endometriozei stigmatizează și ilustrează condiția unei corporalități normative către care sunt împinse mare parte din femei, iar apariția sau conștientizarea socială a bolii face mult mai prezentă această presiune:
„Femeile care trăiesc cu endometrioză au un capital corporal redus. Boala afectează tot: relații, identitate socială, sănătatea emoțională. De multe ori am simțit că trebuie pur și simplu să îmi justific existența, de ce fac umbră pământului aiurea daca tot nu voi fi mamă.” (Sorina)
În cele din urmă, relatările indică o ierarhie a priorităților în care bunăstarea personală și relațiile sunt înaintea nașterii. O persoană a subliniat: „Pentru mine este mai important să fiu bine, să găsesc un partener potrivit – dacă se întâmplă, și doar atunci alții.” Acest lucru evidențiază schimbările paradigmelor sociale în care nașterea copiilor poate să nu mai fie punctul central sau obligatoriu în viața adultă, reflectând schimbări culturale mai ample în rolurile de gen, individualism și dinamica parteneriatului.
Aceste mărturii dezvăluie maternitatea și lipsa copiilor ca experiențe construite social, modelate de așteptări culturale, negocieri de identitate, sănătate, intimitate emoțională și norme sociale în evoluție. Dorința sau refuzul de a avea copii ține mai puțin de preferințe înnăscute și mai mult de navigarea în peisaje sociale complexe unde acceptarea socială, autenticitatea personală, circumstanțele de viață și suportul politicilor interacționează pentru a susține în moduri foarte subtile alegerea traiectoriei maternității.
Cum afectează maternitatea relațiile sociale și carierele profesionale: „Dacă atunci când ești însărcinată ești în centrul atenției, după ce naști devii invizibilă”
În timp ce răsfoiesc mărturiile mamelor și a femeilor fără copii, fac mici pauze să urmăresc Antibirth, un film ce reflectă luptele unei femei marginalizate și defavorizate care se confruntă cu o sarcină anormală, cu puțin sprijin sau control. Protagonista, Lou, întruchipează epuizarea, frica și lipsa de autonomie pe care unele mame le experimentează, mai ales în contexte de sărăcie, lipsă de asistență medicală și marginalizare socială. Filmul folosește horror-ul corporal pentru a exterioriza impactul fizic și psihologic intens al sarcinii, ilustrând pierderea autonomiei și identității corporale, sentimente reflectate în multe dintre mărturisirile mamelor despre pierderea identității personale, eșecurile în carieră, izolarea socială și luptele emoționale după naștere.
Explorând în mărturiile mamelor privitor la cum e resimțită social și profesional experiența maternității, putem vedea că relațiile sociale se pot schimba considerabil în timpul și după o sarcină. Mamele participante vorbesc despre o imposibilitate de a fii prezentă în toate sferele sociale și de o nevoie de a renunța la unele relații sau activități, însă în unele cazuri echilibrate de noi forme identitare și noi relații, cu alți părinți. Chiar dacă există o anumită segregare bazată pe statutul parental, venită din afinități sociale și susținută de infrastructuri separate de socializare, preocupări și interese ghidate de creșterea copiilor, aceste noi schimbări pot în unele cazuri fi resimțite ca o pierdere. În timp, aceste renunțări reconstruiesc o identitate nouă. O prietenă cu o fetiță de 10 luni îmi povestește că după naștere întreaga familie acorda toată atenția noii venite în familia lor și singura care a întrebat-o mult timp după naștere cum face față ea, mama, a fost bunica ei. În multe situații , tensiunile dintre sine și rolul de îngrijire sunt prezente în experiențele povestite ale mamelor și ele reflectă orientări mai largi privind maternitatea, care oscilează între invizibilitate culturală și hiper-supravegherea corpurilor materne.
Mărturiile oferă date calitative bogate care dezvăluie modul în care maternitatea transformă profund relațiile, carierele, viețile sociale și identitățile femeilor. Din punct de vedere sociologic și antropologic, aceste schimbări sunt profund înrădăcinate în așteptările legate de gen, tranzițiile de rol și schimbările rețelelor sociale, care împreună modelează experiențele trăite ale mamelor.
Narațiunile evidențiază constant o perturbare și o reconfigurare a identității personale. Mamele raportează un sentiment de pierdere a „sinelui” pe care îl cunoșteau înainte de naștere, unele descriindu-și identitatea ca fiind „dispărută” sau redusă la „doar un instrument” pentru îndeplinirea rolurilor de îngrijire și gospodărie. Fragmentul de mai jos, extras din mărturisirea unei mame, reflectă această schimbare: „Identitatea personală-pentru mamă, nu mai există. Tu începi să te prezinți ca mama lui X, nu mai ești prenumele tău.” Această renegociere a identității este adesea însoțită de stres psiho-emoțional, inclusiv experiențe de depresie postpartum, anxietate și oboseală, deoarece unele mame povestesc sentimente de invizibilitate, epuizare și vulnerabilitate, subliniind impactul psihologic pe care îl poate avea maternitatea.
Întreruperile și compromisurile în carieră apar ca constrângeri structurale care modelează traiectoria multor mame. Mai multe mame descriu că au pus carierele „pe pauză” sau că au încercat să echilibreze reducerea orelor de muncă cu cerințele de îngrijire a copilului. Multe studii sociologice arată că maternitatea cauzează adesea penalizări de carieră pe criterii de gen, mai ales în absența unor politici de sprijin la locul de muncă sau a unor forme de sprijin social. Tensiunea dintre necesitatea financiară și aspirațiile personale este exprimată explicit: „Știu că pentru bani și familie trebuie să cred că este aplicat", ilustrând presiunile economice care influențează deciziile de carieră ale mamelor. Totuși, unele mame se opun să prezinte maternitatea ca pe un impas în carieră, considerând-o în schimb un motivator pentru creșterea profesională sau ca pe un catalizator pentru re-prioritizarea obiectivelor de viață, ceea ce reflectă experiențe diverse privind maternitatea.
Impactul maternității asupra vieții sociale și relațiilor afectează semnificativ biografiile individuale. Ieșirile sociale și prieteniile se diminuează adesea, mamele descriind atât pierderea conexiunilor anterioare, cât și formarea unor noi rețele sociale centrate pe maternitate. Mamele dezvăluie, de asemenea, schimbări în relațiile intime, uneori experimentând o legătură crescută, în timp ce în alte cazuri se confruntă cu lupte de putere și neînțelegeri, mai ales când partenerii nu înțeleg pe deplin schimbările materne.
O temă emergentă este conceptul de maternitate atât ca sursă de creștere emoțională profundă, cât și de greutăți. Mamele descriu trecerea printr-un „șoc major al identității", dar recunosc și oportunități de dezvoltare personală și empatie profundă. Narațiunea maternității ca eveniment transformator al cursului vieții corespunde perspectivei asupra traseului vieții asupra maternității, care evidențiază avantajele și dezavantajele cumulative mediate de contextul social. Reflecția unei mame: „Un copil are puterea să te motiveze... să fac totul mai bine" surprinde aspectul motivațional pozitiv, alături de relatări despre izolare și suferință de sănătate mintală.
Prezența sau absența sprijinului — emoțional, familial și instituțional — modelează profund aceste experiențe. Mamele cu parteneriate de sprijin și rețele familiale raportează o adaptare mai pozitivă, în timp ce cele care nu beneficiază de acest sprijin evidențiază singurătatea și agravarea provocărilor privind sănătate mintală. Dinamica familiei și așteptările societății legate de maternitate creează un cadru social complex în care femeile își navighează noile roluri.
Provocările maternității: „Să accepți că, deși visezi la parteneriat, ești părintele de serviciu”
În centrul atenției se află tema „imprevizibilității", unde perturbările constante și sacrificiile pe care femeile le trăiesc le redefinesc existența și identitatea. Adela, una dintre participantele la open call-ul cu mărturii, rezumă acest lucru. „Să fii tot timpul pe locul 1000 și să nu ai cum să faci ce ai vrea, să dormi când ești obosit este doar una dintre ele”, scrie ea, evidențiind pierderea autonomiei și a timpului personal ca poveri fundamentale. Tema imprevizibilității nu e întâmplătoare, reflectă social o tendință ca programul și carierele mamelor să fie mai susceptibile întreruperilor. Dacă ne întrebăm timpul cui este mai ușor de împrumutat și de acaparat, studiile sociologice indică că mai degrabă cel al femeilor din cuplurile heterosexuale, pentru că există o premisă culturală a subalternității și ierarhii între timpul disponibil în funcție de genuri. Studii recente arată astfel că femeile iau adesea pauze pentru preluarea sarcinilor de îngrijire, cum ar fi concediul de maternitate sau îngrijirea adulților, care le întrerup cariera. Aceste pauze duc la un proces lent al progresiei salariale și de pensii, contribuind în timp atât la acumularea de dezavantaje pe parcursului vieții, care nu mai pot fi ușor recuperate, cât și la pierderea de competențe. Femeile își reduc frecvent programul de lucru sau trec la roluri part-time pentru a se ocupa de îngrijirea neplătită, ceea ce le limitează oportunitățile de avansare în carieră și crește stresul psihologic. Aceste întreruperi de carieră apar în faze critice ale avansării profesionale și pot duce la dezavantaje financiare și profesionale pe termen lung pentru femei.
Relatările subliniază, de asemenea, imensul impact emoțional și fizic al maternității — singurătatea, depresia, epuizarea și stresul domină, alături de judecata socială și sfaturile contradictorii, demonstrând că maternitatea implică adesea o ruptură profundă a ritmului vieții și a implicării sociale, dar mai ales o re-afirmarea rolurilor considerate acceptabile pentru mame, reflectată de intervenția celorlalți în a regla această experiență. Înțelegerile sociologice indică maternitatea ca un loc al muncii invizibile și al solicitărilor neîncetate, unde povara mentală cade disproporționat pe mame, agravată de un sprijin social și instituțional fie inadecvat, fie precar.
Provocările economice agravează aceste presiuni. Andra evidențiază povara financiară și eșecul sistemic:
„A avea copii este costisitor... Pentru mine a fost foarte provocatoare întoarcerea la muncă. Nu am putut să revin de unde am plecat. A trebuit să îmi caut un job nou. Am găsit acest job și după trei luni am fost concediată, moment în care m-am simțit total abandonată de statul român și destul de neajutorată. Acum îmi caut un alt loc de muncă și nu e ușor să stau așa.”
Mărturia ei subliniază cum structurile socio-economice nu reușesc să acomodeze maternitatea, reglementând astfel alegerile reproductive și adâncind inegalitatea. Intersecția dintre tensiunea financiară și așteptările societății expune maternitatea ca un teren de negociere între dorință, obligație și constrângere sistemică, cu întreruperi marcate de eșecuri provocate de abandonul sistemic.
Rolul așteptărilor sociale și al rolurilor normative de gen este, de asemenea, criticat aspru. Ștefania indică diferențele de gen în experiența parentală și munca emoțională: „Acceptarea faptului că experiența de a fi părinte diferă în funcție de gen – și nimic nu pare să submineze acest munte al existenței. Acceptă că, deși visezi la parteneriat, tu ești părintele de serviciu.” Aceste aranjmente implicite și tacite reflectă persistența patriarhatului în structurarea rolurilor parentale și a diviziunilor emoționale în muncă. Un serial recent apărut care vorbește printre altele despre maternitate, All Her Fault, punctează foarte bine micro-dinamicile în cuplurile heterosexuale prin care vina și responsabilitatea e subtil atribuită din design femeilor și care în multe situații sunt acceptate și reafirmate de comunitate.
Depresia post-adopție e un caz aparte de provocare cu care vine la pachet maternitatea, dar unul mai puțin discutat, atât în studii, cât și în spațiul public. Depresia post-adopție reprezintă o provocare semnificativă pentru maternitate, care afectează părinții adoptivi similar cu depresia post-partum experimentată de mamele biologice. Se manifestă prin simptome de depresie, precum tristețe, anxietate, dificultăți de legătură, tulburări de somn și sentimente de vinovăție sau lipsă de speranță, de obicei începând cu aproximativ o lună după adopție. Această condiție este important să fie recunoscută ca experiență deoarece afectează sănătatea mintală a mamelor adoptive, influențează legăturile parentale și poate influența dezvoltarea copilului. Cercetările arată că ratele simptomelor depresiei la mamele adoptive pot fi de până la 26%. În ciuda creșterii gradului de conștientizare, depresia post-adopție rămâne mai puțin documentată decât cea post-partum, așa cum menționează Ștefania în relatarea sa:
„Există depresie post-adopție, de care nu se vorbește. Eu am aflat abia când am trăit-o. Serviciul simt că a rămas în trecut, orice carieră sau șansă a mea. Sănătatea mea nu mai e o prioritate (știu că nu e corect), pentru că banii merg către grădiniță, pediatru, logoped etc. Eu merg pentru mine la medic doar pentru chestii ce par grave... Identitatea personală: prima zi cu copilul a fost prima zi de criză identitară. Nu mai știu cine sunt, nu pot să procesez ideea că este doar o perioadă, că va crește copilul, simt că nu mai sunt eu, mi-e frică să fiu doar mama lui și eu ca persoana să nu contez, să nu exist.” (Ștefania)
Depresia post-adopție, adesea sub-recunoscută, merită mai multă atenție în serviciile de maternitate și sănătate mintală.
Într-o analiză privind atitudinile față de ideea de a nu avea copii în mod voluntar, cercetătoarele Alexandra Maftei și Maria Marchiș și cercetătorul Andrei‑Corneliu Holman de la Universitatea Ioan Cuza din Iași arată că atitudinile sunt stigmatizante, susținute în special de sexism și o încurajare a rolurilor de gen considerate tradiționale.
Studiul „Lipsa copiilor și fertilitatea scăzută în context: Dovezi dintr-o analiză multinivel pe 20 de țări europene" de Elisa Brini cercetează de ce unele femei trăiesc fără copii (lipsa copiilor) și de ce multe femei au mai puțini copii decât este necesar pentru a menține nivelul populației (fertilitate scăzută). Studiul susține că lipsa copiilor și fertilitatea scăzută pot avea unele motive comune, dar ar trebui înțelese și ca fenomene distincte. Datele folosite în această cercetare provin din două tipuri principale: date la nivel micro din Sondajul European al Forței de Muncă, care analizează femeile individuale cu vârste între 35-39 de ani și statutul lor fertil, și date la nivel macro despre politicile familiale și normele sociale ale țărilor. Această combinație permite studiului să vadă cum atât caracteristicile individuale, cât și factorii la nivel de context influențează lipsa copiilor și fertilitatea.
Rezultatele arată că factorii mai largi la nivel de țară legați de lipsa copiilor sunt similari cu cei legați de fertilitatea scăzută în general, dar există diferențe importante în modul în care politicile de reconciliere familială (care ajută la echilibrarea muncii și familia) și sprijinul social se raportează la lipsa copiilor comparativ cu fertilitatea scăzută. Asta înseamnă că lipsa copiilor merită o atenție specială ca o problemă de sine stătătoare, nu doar ca parte a fertilității scăzute. În acest fel, particularitățile biografiilor personale influențate de norme sociale pot explica mai bine problema lipsei copiilor la femei (fie că sunt childfree sau childless), detașându-le de viziunile nataliste. Astfel, studiul Elisei Brini ne arată că factorii instituționali legați de politicile familiale și atitudinile culturale se suprapun, afectând atât lipsa copiilor, cât și fertilitatea scăzută, dar diferă prin influența lor relativă: acceptarea socială și alegerea personală cântăresc mai mult pentru lipsa copiilor, în timp ce politicile economice și de sprijin familial au un efect mai puternic asupra numărului total de copii pe care îi au oamenii.
Ce credem despre femeile childless și childfree?
Relatările femeilor care nu au copii, adunate prin proiectul Baby Fever, reflectă motivații individuale și presiuni sociale, prezente fie difuz, fie explicit. Teme proeminente în mărturii sunt alegerea conștientă bazată pe autonomia personală, pregătirea psihologică și preocupările pragmatice. Femeile exprimă temerile legate de responsabilitățile și cerințele maternității. Altele pun accent pe constrângerile de sănătate. Sorina își împărtășește experiența cu endometrioza și multiple intervenții chirurgicale, care îi afectează capacitatea reproductivă, explicând că a divorțat și că „[se raportează] într-un mod total diferit la relații.” În mod similar, Cristiana observă: „Riscurile sunt destul de mari, pentru că am endometrioză și mă apropii de 30 de ani.”
Multe femei exprimă lipsa dorinței pentru maternitate, preferând singurătatea sau activitățile creative și profesionale, după cum descrie Laura:
„Am nevoie de timp și pace pentru creație... De aceea lucrez în educație... dar nu să am un copil acasă.”
De asemenea, apar preocupări de mediu și etice legate de aducerea copiilor într-o lume cosniderată problematică. „Nu vreau un copil biologic pentru că nu cred că ar exista o diferență relevantă între el și cel adoptat. Cred că nu există o lume și o realitate în care să poți aduce pe cineva cu entuziasm pe lume, cred că viața nu este un dar pentru toată lumea.” (Ștefania). O altă participantă, Daria, evidențiază un sentiment legat de conformitatea și judecata societății, afirmând că abaterea de la norme declanșează o agresivitate socială subtilă prezentă prin nevoia celorlalți de a interveni, corectându-i opiniile și comportamentele.
Relatările dezvăluie presiuni sociale semnificative și judecăți reflectate în experiențele cu care se confruntă femeile atunci când își anunță public motivele, alegerile sau deciziile legate de o viață fără copii. Multe femei raportează că au fost întrebate în mod repetat de ce nu au copii, fiind adesea întâmpinate cu sfaturi nesolicitate sau condescendență. Sorina remarcă:
„Am primit des întrebări de ce nu am copii până la vârsta asta (37 de ani). De multe ori am explicat blunt că nu toate femeile pot avea copii și că există corpuri de toate felurile, iar unele dintre ele nu vor asta, aparent. De alte ori nu m-am obosit să dau explicații, am zis doar «Pentru că-mi place viața». Reacțiile au fost, majoritatea, de a-mi da sfaturi. Legate de orice. Ce să fac ca să țin un bărbat lângă mine.”
Daria descrie sentimentul de invalidare și excludere socială din cauza unor expresii precum „îți vei schimba părerea", indicând o nevoie apărută în timp de a se conforma așteptărilor pro-nataliste. Raluca menționează de asemenea eforturile familiei și ale străinilor de a-i marginaliza alegerea, afirmând:
„Mulți oameni care află asta despre mine încearcă să mă marginalizeze... să mă facă să mă simt mai puțin, mai puțin femeie, mai puțin utilă societății.”
Alegerea de a fi fără copii influențează viețile femeilor în moduri diverse. Unele dintre ele găsesc sprijin în partenerii care le împărtășesc opiniile, după cum afirmă Ionica: „Contează foarte mult că sunt pe aceeași lungime de undă cu partenerul meu.” În contrast, altele se confruntă cu dificultăți legate de așteptările familiale sau sociale. Viața socială poate fi, de asemenea, provocatoare, fiind exclusă de la întâlnirile sociale obișnuite care se concentrează adesea pe copii, după cum o femeie remarcă faptul că se simte „exclusă” în întâlnirile dominate de conversații legate de copii. Multe din participante subliniază beneficiile pentru cariera și dezvoltarea personală. Andreea explică:
„Cariera și viața socială cred, de asemenea, că își vor atinge potențialul maxim pentru că: 1. Nu va trebui să iau o pauză de la ei doi ani și 2. Acasă voi avea pace.”
Datele subliniază normele culturale persistente care favorizează maternitatea, ceea ce duce la stigmatizarea femeilor care se abat de la aceste așteptări. Diverse studii academice descriu acest lucru ca fiind o presiune societală pronatalistă, care adesea duce la excluderea sau stereotiparea femeilor fără copii, în mod particular a celor care aleg să nu aibă copii (childfree). De multe ori, ca și în exemplele ilustrate din mărturiile primite, există diferite forme de rezistență, precum investiția în cariera profesională sau în timpul liber.
Ilustrație de Laura Comănescu
