De 1 mai, Festivalul Micului cel Mare și o manifestație a tinerilor socialiști au împărțit parcul IOR. Eu am sărbătorit Ziua Muncii prin muncă.
„E dreptul românilor, e un drept internațional. E o zi importantă. Acum, prea multă istorie nu pot să vă spun. Doar știu că trebuie să fim liberi în această zi și să o petrecem cu bucurie, pașnici, cu familia, cu copiii, cu nepoții.”
Asta îmi spune Marian Oprea, un acordeonist de 65 de ani, când îl întreb de ce sărbătorim 1 mai și cum au arătat alte festivități muncitorești din viața lui. Suntem în cartierul Titan, în parcul IOR, la câțiva pași de Festivalul Micului Cel Mare, o sărbătoare câmpenească ce acompaniază Ziua Muncii. Stau pe iarbă lângă resturile festinului (mici, pâine și bere), alături de nepoții lui Oprea, bărbați și femei deja la casele lor. Bărbatul a venit să sărbătorească aici, nu atât pentru festival, cât pentru că locuiește în cartier, iar IOR e parcul în care vine de zeci de ani. „Aici am crescut, aici ne-am făcut copilăria, aici făceam baie când aveam 12, 13 ani”, râde el.
Pentru festival am venit eu. Pentru festival și pentru adunarea publică organizată de Uniunea Tineretului Socialist (UTS), care, conform comunicatului de presă, reprezintă „o ocazie importantă de a celebra Ziua Internațională a Muncii și de a discuta despre problemele și provocările cu care se confruntă muncitorii români, precum și despre strategiile comune pentru a le aborda eficient.”
Manifestația poate părea neobișnuită la noi, dar în alte țări e o cutumă ca Ziua Internațională a Muncii să se sărbătorească cu proteste și marșuri, în onoarea grevelor soldate cu morți care ne-au redus ziua de muncă la opt ore.
Practic, de Ziua Muncii în Parcul IOR, eu am vrut să am experiența unui 1 mai tradițional în două feluri: o dată tradiția românească de a mânca mici, apoi tradiția internațională de a vorbi despre drepturile și problemele muncitorilor.
„Mie nu-mi plac micii”
La ora 12, când am ajuns eu, aleea unde se ținea festivalul era deja plină de lume, cozile numărau zeci de persoane și tot peisajul era acoperit de o peliculă de fum pe care ai fi putut s-o confunzi cu o ceață, dacă n-ar fi fost însoțită și de mirosul inconfundabil de cărbune ars și carne prăjită. Micii sfârâiau regulamentar pe grătar, alături de cârnați intimidanți, aripioare de porc („delicatese rare”, cum le-a prezentat vânzătoarea de la stand) sau de pui (clar delicatese mai comună, că de ele n-a zis nimic), pulpe sau frigărui uriașe.
În Titan au fost amplasate 15 tarabe care au funcționat de vineri, 28 aprilie, până luni, 1 mai. Pe lângă cele cu băutură și mâncare, la una găseai gogoși și șiraguri de covrigi, iar la alta nucă și căpșuni. Exista una cu produse din lavandă, alta cu haine de blană. Însă cei mai căutați au fost, desigur, micii. „Micul e vedeta festivalului. Avem mici de porc, de vită, de curcan, de pește”, îmi spune Andreea Brunar, reprezentantă a organizatorilor. Numele festivalului a fost dat de micul uriaș de peste 100 de metri, pregătit în parcul Titan, dar dus spre a fi consumat de participanții la Festivalul Ziua Muncii (organizat de aceeași firmă), pe bulevardul Basarabia, astfel încât să se bucure de ei bucureștenii din ambele părți ale orașului.
„Știi care e faza? Mie nu-mi plac micii. Dacă mănânc unul, vomit”, îmi spune zâmbind Dani, un băiat de 17 ani. Gluma e că Dani e la fața locului ca să-i prepare. S-a angajat aici acum câteva săptămâni și e primul 1 mai pe care-l petrece prăjind sute de mici. Taraba la care grătărește el a vândut doar azi 400 de mici. Dacă pui la socoteală și celelalte două zile, probabil în jur de 5.000. Dar cine le mai ține șirul? Doar un client a cerut 54 dintr-un foc.
Eu n-am fost așa ambițioasă. Am mâncat un mic, simbolic. Mi-am luat masa tradițională ca o muncitoare dedicată, alături de alți prieteni muncitori, la sfârșitul programului, pe la ora 19:30. Dacă în jurul orei 15 unii oameni au stat și o oră jumătate la coadă la mici, după amiază a fost mai lejer. În total, din secunda în care am decis unde vreau să mânânc (cea mai aglomerată tarabă, am ales să am încredere în mulțimea de la coadă) și până în secunda în care m-am așezat să mânânc a durat fix 30 de minute și 40 de secunde. (Pentru corectitudinea jurnalistică, o să menționez că în jur de 45 de secunde mi-a luat să-mi dau seama unde începe coada).
Timpul ăsta l-am petrecut sub capetele împăiate ale unor nurci, capre sau berbeci, decorul exterior al tarabei. Animalele mă priveau impasibil, în timp ce eu priveam îngrijorată angajații. Ei nu priveau pe nimeni, erau ocupați să întoarcă o bucată de carne, să bage cartofii la prăjit, să aducă murături, pâine, să ia comenzi și să dea bonuri. „Mai puteți?”, o întreb pe tipa care tocmai îmi dă comanda la făcut. „Nu prea”, îmi răspunde, după care se întoarce spre următorul client să-i ia comanda.
Aici nu urmează o recenzie la mici (pentru asta există Vasile de la Utopia Balcanică sau Dragoș Costache) și nici o istorie a lor (găsești asta la colegii de la MindCraft), doar o observație banală că orice mâncare e mai bună când stai cu prietenii la soare, vorbiți despre viață și râdeți.
Și sentimentul de voie bună plutește în aer, cot la cot cu fumul de grătar. Chiar în spatele nostru, un el și o ea pun țara la cale. „Ar fi mișto ca toată lumea să aibă o cameră și destui bani să mănânce”, zice el. „Aaa, asta ar fi comunism”, i-o întoarce ea.
Nu i-am întrebat ce ar însemna „destui bani să mănânce” pentru ei, dar pentru mine și prietenii mei, această zi de 1 mai a însemnat câteva sute de lei. Mai exact, pentru o masă compusă din: o frigăruie (vă rog să mă credeți, chiar foarte masivă), o aripioară de porc „fragedă și delicioasă”, cum ne-a supravândut-o doamna de la tarabă, 3 porți de cartofi prăjiți cu brânză, o salată de varză, una de ardei copți și 3 mici am plătit 276 de lei. Prețul unui mic: 6 lei.
„Pentru mine era frumos”
„Nu mă duc să dau 6 lei pe un mic”, îmi spune hotărâtă o doamnă de 74 de ani. A venit în parc cu prietena ei. Se cunosc de când au lucrat împreună într-o întreprindere din industria ușoară, ea – economist, prietena – contabilă.
Cu pensia ei de circa 2.600 de lei nu simte că poate să facă prea multe. „La bătrânețe mâncăm mai puțin, dar trebuie regim. Ne omoară mult doctorii și medicamentele. Ne ducem mereu, una-două. De 5-6 ori pe lună noi suntem la doctor. Când la unul, când la altul și ne ocupă timpul așa.” La restaurant spune că n-a mai fost de ani de zile.
Era mai bine înainte de Revoluție, când de 1 mai ar fi mers, obligat forțat, la o paradă?
„Domnișoară, sinceră să fiu, pentru mine era frumos. Era mai bine și de 1 mai și de 23 august, chiar dacă ne duceam la defilare. Poate pentru că eram tineri.” Se strângeau de dimineață, mergeau la marș cu colegii, apoi rămâneau la mici și bere și se bucurau de restul zilei libere.
„Habar nu aveam noi de ce e pe-afară și atunci ne mulțumeam cu ce era aici. Mă duceam în fiecare an la mare sau la munte, 12 zile. Acum, degeaba sunt liberă, că pensiile noastre sunt mici, așa că mă duc doar la băi.”
Nici ea, nici prietena ei, n-ar ști să spună dacă pentru noi, cei care n-am prins paradele, e mai bine sau mai rău în prezentul capitalist. Avem sâmbăta liberă, ceea ce ele nu aveau, dar știu amândouă că nu e așa simplu, mai ales dacă lucrezi la privat. „Uitați-vă la dumneavoastră, că sunteți la muncă. Înainte aveați manifestație dimineață, apoi erați liberă.”
Și domnul Semi, tot în vârstă de 74 de ani, care stă relaxat pe o bancă cu soția lui, e nostalgic. A ieșit în stradă la Revoluție, pentru că se făceau presiuni pe el să se alăture Partidului și pentru că se săturase să stea la coadă cu copiii pentru mâncare. Dar undeva, pe parcursul tranziției noastre turbo, a ajuns la concluzia că era mai bine înainte. „Era o viață mult mai practică, mai bună, mai... Te înfigeai în ea.”
A muncit 50 de ani ca matrițer (adică făcea matrița produsului inițial, după care se făceau celelalte produse din serie), „o meserie foarte grea, dar foarte frumoasă”. Și el își amintește de concediile de 12 zile la mare, în care o familie de patru oameni putea să plece pentru contravaloarea unui singur salariu, prin sindicat. Și de micii de după defilarea oficială, care costau 1,80 de lei. Acum, nici el nici soția nu și-au luat mici de la festival. Soția spune că sunt la regim, dar domnul insistă că pe el nu regimul îl oprește, ci neîncrederea că sunt bine pregătiți. A avut un nepot patron de șaormerie și știe cum se lucrează „de fapt”.
Nici când vine vorba de tineri, domnul Semi și soția nu au prea multă încredere. Au văzut la televizor cum se droghează aceștia pe la mare și își bat profesorii. „Și-au luat-o în cap toți.” Bine, simte nevoia să specifice către soția lui că poate eu nu, că „nu ajungea reporter dacă era obraznică sau delăsătoare”. Dar majoritatea tineretului, cu siguranță da. „În felul ăsta, țara nu are nici un viitor. Ne domină exteriorul și ne ia bogățiile și creierele luminate.”
„Comuna Pensionarilor”
Nu sunt sigură ce-ar fi zis domnul Semi despre tinerii socialiști adunați pe Insula Pensionarilor – dacă i-ar fi clasat printre creierele luminate care ne-au mai rămas, pe principiul „n-ar fi ajuns socialiști dacă erau obraznici sau delăsători”, sau ca dezmățați.
La asta mă gândeam eu când am ajuns pe Insula Pensionarilor din parc, unde 50 de persoane, tineri și nu numai, s-au adunat să vorbească despre semnificația istorică a acestei zile și despre cum pot avansa lupta către un viitor mai echitabil.
Foarte pe scurt, sărbătorim pe 1 mai ziua muncitorilor după ce pe 1 mai 1886 în jur 200.000 de muncitori americani au intrat în grevă, cerând condiții decente de muncă și program de 8 ore. La Chicago au ieșit în stradă în jur de 90.000 de oameni, dintre care aproximativ 40.000 erau muncitori greviști. Două zile mai târziu, poliția a intervenit și protestele au devenit violente. În total, 4 manifestanți și 7 polițiști și-au pierdut viața, iar zeci de alte persoane au fost rănite. Pe termen lung, însă, ziua de muncă a fost redusă la 8 ore (media înainte era de 10 ore, șase zile pe săptămână, dar putea fi și mai mult). În 1889, la Internaționala a ll-a de la Paris a partidelor socialiste și muncitorești, 1 mai a fost declarată ziua internațională a muncitorilor.
În multe alte țări 1 mai este zi de protest – dau doar Franța ca exemplu, unde în jur de 728.000 de persoane au ieșit pe 1 mai să protesteze împotriva creșterii vârstei de pensionare. Protestele au fost violente și aproape 200 de persoane au fost arestate.
De la ora 14, pe Insula denumită în glumă „Comuna Pensionarilor” de unul dintre participanții la manifestare, probabil în onoarea Comunei de la Paris, nu se punea problema de violență. La întâlnire au participat membrii mai multor grupuri care se identifică drept stângiste – de la organizatori, Uniunea Tineretului Socialist (aripa de tineret a Partidului Socialist Român), la Asociația pentru Emanciparea Muncitorilor din România sau comunitatea online PCR 2032 sau Dezarticulat. O adunare diversă, în care vedeai tineri machiați cu sclipici, persoane îmbrăcate în ie, bărbați în cămăși și tricouri ce puteau veni de la orice corporație sau universitate, seniori cu diferite însemne comuniste. În jurul lor, grupuri neafiliate politic stăteau pe iarbă la o partidă de remi, mâncau ce-și aduseseră de acasă sau vorbeau și mai aruncau câte-un ochi spre manifestanți.
În zumzetul adunării socialiste auzi din toate părțile lucruri precum: „Sunt nuanțe ale exploatării.”; „Atunci s-au separat bolșevicii de melșevici” ; „Bananele sunt cele mai reacționare produse”. Cineva glumește că la întâlnirea socialiștilor se bea Cola. „Măcar e roșie.”
„Sunt curios ce înțeleg ei prin marxism și neomarxism, cum conceptualizează și ce metode de transmitere a conceptului lor cred că ar îmbunătăți situația din România. Sunt curios cât de pragmatici sunt ei”, îmi spune Anthony, un tânăr de 22 de ani, întors de la studii în Londra, când îl întreb de ce a venit azi la manifestație.
În Anglia a studiat filosofia, pe care a și predat-o în școli din comunități defavorizate de acolo – ceea ce își dorește să facă și aici. Spune că în străinătate a început să vadă lucrurile mai mult în gri decât în alb și negru și „și-a structurat idealismul personal”.
„M-am întors pentru că here it makes sense to construct a meaning. M-am săturat să mergem să agonisim și să rămânem să îmbogățim țări deja bogate. Cred că e o grămadă de spațiu și de potențial aici.” După părerea lui Anthony, dacă ne asociem unii cu alții, dacă îi ascultăm și pe cei mai vulnerabili decât noi, putem trăi mai bine decât o facem acum. „Îmi e frică de o clasă de mijloc care rămâne amnezică, din cauza faptului că li se dă exact cât să trăiască și încă un pic, dar nu suficient de mult cât să își construiască alte sensuri ale vieții.”
Pentru Maria, o tânără de 18 ani, motivul principal pentru care a venit la manifestație e dorința de a învăța mai multe despre o ideologie de care se simte tot mai apropiată. „Eu eram mai pro-capitalistă, pentru că am vise de a deveni actriță. Era the American dream, Broadway, Hollywood, și mereu am tras să ajung acolo.” Și-a dat, însă, seama că nu are posibilitățile materiale să plece în State, iar aici îi lipsește o industrie culturală puternică, în care să aibă aceleași șanse. Așa că a trebuit să-și renegocieze așteptările. „Vreau în continuare să fiu actriță. Dar am realizat că va trebui să iau un alt drum față de cel pe care îl făcusem inițial. Cu pași mai mici, puțin mai lung, mai greu. Dar se merită.”
În ideologia de stânga a introdus-o o prietenă, venită și ea la manifestație. Cu părul vopsit în roșu și ochelari, tânăra nu vrea să-și dea numele, pentru că se teme că părinții ei i-ar putea afla simpatiile politice și e convinsă că n-ar fi de acord cu ele.
„Am trăit într-un sat din Ilfov și nu am avut o situație financiară prea bună. Oamenii din jurul meu aveau o situație financiară și mai proastă”, spune ea când o întreb cum a ajuns „de stânga”. „Pur și simplu văzând ce oportunități aveam noi versus ce era la televizor.... Am crezut mult timp mitul ăsta al capitalismului: că dacă înveți suficient de mult, dacă ești suficient de bun, poți să ajungi undeva.” A început să se îndoiască tot mai mult că trăiește într-o societate corectă când și-a dat seama că, oricum ar face calculele, oricât de bine ar învăța, nu-și va permite să studieze în străinătate, visul ei din copilărie.
Alături de ele mai e o tânără blondă îmbrăcată în bluză roșie (coincidență, spune ea). Și ea, la rândul ei, a preferat să rămână anonimă, pentru că situația de acasă e complicată. „Am plecat de acasă la 16 ani. Am stat la cămin un an de zile și îmi vedeam părinții mai rar. Era greu și din cauza finanțelor și a banilor.”
Pentru toate trei, un cui important în sicriul în care îngroapă mitul capitalismului a fost experiența din vară, când au lucrat ca barista la un lanț de cafenele de mall. Lucrau șase ore pe zi, patru zile pe săptămână și nu aveau voie să stea jos în timpul programului. Vedeau nereguli de igienă care nu erau luate în seamă și nu simțeau că pot discuta cu șefii despre niciuna din problemele lor.
„Voi ce știți despre socialism?”
Manifestația nu s-a desfășurat doar pe insulă. Înarmați cu steaguri roșii, pliante (unul cu un îndemn la aderarea la Partidul Socialist Român, celălalt cu informații despre Grupul de Acțiune Socialistă) și pancarte cu mesaje ca REPLANTARE NU DEFRIȘARE, NU DOAR MICI ȘI BERE, 1 MAI LA MUNCITORI PUTERE, DEMOCRAȚIE DE SERVICIU, NU DOAR DIN OFICIU, toată lumea a pornit într-o tură în jurul parcului.
Nu s-a vandalizat nimic, nu s-a dat foc, nu s-a distrus nicio proprietate privată. Nici nu s-a strigat prea mult. O doamnă în ie a pus muzică pe telefon: Bella Ciao și Internaționala.
Reacțiile oamenilor din parc au fost împărțite. Un domn i-a întrebat: „Ce știți despre socialism, măi copii?”. Cineva a crezut că sunt AUR. Când un manifestant a strigat: „Săptămâna de lucru de patru zile”, un trecător i-a răspuns în răspăr „OK, Faiăr.” O familie venită cu prietenii s-a uitat interesată peste pliantul primit. „E bine că mai face cineva astfel de lucruri”, a spus un bărbat din grup. Pe timpul comunismului făcuse tot felul de munci, majoritatea fizice, din cauza cărora s-a ales cu probleme la un picior și deplasarea într-un baston.
„Mi se pare că oamenii sunt plăcut surprinși că văd așa ceva, dar sunt și sceptici”, spune Lupu, un băiat cu dreaduri și ie, care flutură steagul Uniunii Tineretului Socialist. Tânărul din Brașov e implicat în organizație. După manifestație o să se întoarcă la munca într-un call center.
Lângă el, doi băieți de nici 10 ani pe trotinete: „Ăștia-s naziști”, spune unul dintre ei. „Nu, ăștia-s comuniști. Naziștii au altă muzică. Știu că eu sunt nazist”, răspunde celălalt din alunecare.
Lupu intră în vorbă cu micul „nazist”. „Încerc să îl dezintoxic de orice a învățat pe History Channel”, îmi spune când îl întreb cum a mers discuția. „Am fost și eu în locul lui și la fel de pornit eram cu nazimul.” Povestește că în copilărie își lua bătaie de la alții copii, unii dintre ei romi, și asta l-a făcut să prindă ură, extinsă apoi asupra întregii etniei. Dar când a început să vorbească cu ei, să citească tot mai mult, „să vadă cine minte”, optica i s-a schimbat. A citit din Marx și Engles Manifestul comunist sau Manuscrisele Economico-Filosofice, dar și Ernst Jünger, cu a sa: The Worker: Dominion and Form (o critică a burgheziei liberale). De acolo a continuat să se documenteze despre antisemitismul în Europa, iar în paralel un articol despre cultura romă l-a făcut să respecte și mai mult minoritatea. „A fost greu mai mult să accept că sunt idiot și nu știu despre ce vorbesc. Aia a fost cea mai grea treabă, dar în rest, după aia a mers ușor.”
Politic, tinerii care au mărșăluit azi nu sunt tocmai cei mai reprezentativi pentru tineretul local. Par mai aliniați cu ce se întâmplă în State, unde majoritatea celor din generația Z și a milenialilor sunt mai degrabă progresiști. La noi, un studiu publicat în 2019 arata că, în medie, cei mai mulți tineri dintr-un eșantion reprezentativ s-au plasat mai spre dreapta pe axa politică. Și, oricum, 61% dintre ei au un interes „scăzut sau inexistent pentru politică”. Dar asta se poate schimba, cred cei care au venit azi în parc.
Dacă îi iei la bani mărunți pe membrii diverselor grupuri, sunt destule lucruri despre care nu împărtășesc aceeași opinie (câte drepturi ar trebui să aibă minoritățile sexuale sau unde e linia dintre patriotism și naționalism). Dar printre cele care îi unesc se află ideea că nu e bine cum trăim acum. Că e nevoie de o schimbare.
Desigur, nici la 1886, protestarii din Chicago nu erau perfect unitari ideologic. (Una e un anarhist, alta un socialist, chiar dacă amândoi spun nu acaparării mijloacelor de producție de către burghezie.) Însă pe toți îi unea ideea că au dreptul la o viață și în afara muncii.
„Este foarte important să onorăm oamenii care au luptat înaintea noastră. Le onorăm munca prin sărbătorirea zilei acesteia. Și mult mai mult o onorăm continuând să luptăm pentru drepturile muncitorilor”, îmi spune una dintre liceenele cu care am vorbit.
Mă gândesc la asta și după ce manifestația s-a terminat și ne-am întors pe Insula Pensionarilor. Oamenii se împart iar pe grupuri, discută, mânâncă, joacă cărți, vorbesc despre cum a fost la manifestație și cum mai e prin viața fiecăruia.
Mă uit la ei și încerc să-mi dau seama ce mai am de făcut azi. De când am intrat pe piața muncii, majoritatea zilelor de 1 mai le-am sărbătorit așa. Prin muncă. Nu știu care e statistica exactă la mâncat mici, probabil au fost și ei prezenți la majoritatea zilelor internaționale ale muncii din viața mea. La capitolul proteste, manifestații publice e ușor: ăsta a fost primul.
Înainte să plec de pe Insulă, îmi fac ultima îndatorire muncitorească și merg să aflu cum li s-a părut acțiunea celor care au organizat-o.
„Eu zic că e o tradiție bună să facem asta în fiecare an, de 1 Mai.” spune Alin Sepeteanu, înainte să încheie cu o glumă: „Eventual cu mititei socialiști. Mititex.”
