Pe fondul crizelor succesive și al ascensiunii discursurilor populiste în Europa, România începe să împrumute tot mai mult narațiuni anti-imigrație, în ciuda unei experiențe directe limitate cu migrația. Aceste retorici riscă să se normalizeze și să alimenteze tensiuni sociale, dacă nu sunt contrabalansate prin politici și povești care umanizează.
Pe 19 august, vicepreședintele AUR, Dan Tanasă i-a îndemnat public pe români să refuze comenzile livrate de migranți, invocând o presupusă „islamizare” a Europei. La doar câteva zile distanță, un conflict izbucnit între muncitori români și nepalezi la o firmă din Baia Mare a fost prezentat în media drept „bătălia româno-nepaleză” – o formulare care a contribuit la inflamarea percepțiilor și la escaladarea tensiunilor. Miercuri, 27 august, un tânăr livrator din Bangladesh a fost atacat pe stradă, în București, de un tânăr român care l-a lovit cu pumnul în față, strigându-i „Mergi în țara ta!”.
Am stat de vorbă cu Gabriela Ghindea, Directoarea Programelor din Bazinul Mediteranean ale Institutului Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului şi a Atrocităţilor în Masă (IAPG), și Codrin Tăut, cercetător în cadrul aceleiași organizații, despre felul în care sunt percepuți migranții în România. Cei doi coordonează proiectul „Povești de viață, nu cifre – Consolidarea rezilienței democratice prin narațiuni incluzive”, care urmărește să aducă în spațiul public povești autentice de viață și să contrabalanseze retorica populistă și polarizantă din jurul migrației – un demers în care Scena9 a fost parteneră.
În 2015, Europa s-a confruntat cu una dintre cele mai mari crize umanitare din ultimele decenii. Peste 911.000 de refugiați și migranți au ajuns pe continent până în decembrie, cei mai mulți traversând Mediterana dinspre Turcia, spre insulele grecești. Printre ei: familii, copii, oameni fugiți din Siria, Afganistan, Irak. Peste 3.550 și-au pierdut viața pe drum. A fost momentul în care sistemele de azil au fost depășite, iar solidaritatea europeană pusă sub presiune, notează UNHCR.
De la momentul 2015, până la valul de oameni fugiți din calea războiului din Ucraina, discursul despre migrație s-a schimbat treptat și în România. O țară văzută mult timp doar ca exportatoare de forță de muncă a început să se confrunte cu realitățile primirii de migranți, fie că vorbim de refugiați, fie de muncitori economici veniți din Asia sau Africa. Percepțiile românilor, alimentate mai ales de narațiuni importate din alte state europene și amplificate de partide populiste, oscilează între frici care țin de securitate, temeri economice, compasiune pentru victimele războiului.
În acest peisaj fragil, migrația riscă să devină următoarea temă de campanie suveranistă, pe fondul normalizării retoricii anti-imigrație. Totuși, există și inițiative și comunități care arată că integrarea este posibilă și aduce beneficii reale — atunci când e însoțită de politici coerente și deschidere socială.
IAPG, împreună cu Agenția „Împreună”, coordonează un studiu în care analizează percepțiile și narațiunile dominante din țara noastră despre migranți. Cercetarea, aflată acum în lucru, nu pleacă de la o serie clasică de întrebări de cercetare, ci urmează o direcție propusă la nivel european: investigarea modului în care circulă narațiunile despre migrație în sfera publică. Studiul face parte dintr-un proiect internațional care își propune să înțeleagă felul în care aceste secvențe discursive – transmise, reluate, transformate în mass-media, în discursul politic sau în alte spații publice – influențează percepția și politicile privind migrația.
În cazul României, cercetarea observă că multe dintre tiparele narative nu s-au format pe baza unei experiențe directe cu fenomenul, ci au fost mai degrabă importate, în special în perioada crizei din 2015–2016. Acestea oscilează între două categorii principale: migrația, ca amenințare, și migrația, ca oportunitate. Deși discursurile pot varia, există un filtru comun: o distincție instabilă între o migrație „bună”, utilă economic, și una „nocivă”, percepută ca risc – o linie de separație care se poate schimba oricând, în funcție de contextul politic sau social.
Scena9: Ați coordonat o analiză despre cum sunt percepuți migranții în România. Care sunt primele rezultate? Ce ați descoperit despre felul în care românii îi privesc pe cei care vin din alte țări?
Gabriela Ghindea: Într-adevăr, ca parte integrantă a unui proiect intitulat "Life Stories, Not Numbers - Strengthening Democratic Resilience through Inclusive Narratives/ Povești de viață, nu cifre – Consolidarea rezilienței democratice prin narațiuni incluzive” am realizat și un studiu amplu despre narațiunile despre migrație care au circulat în ultimii zece ani în sfera publică europeană, și implicit, în România. Scopul proiectului a fost să ofere un mic impuls pentru lansarea unor dezbateri nuanțate și echilibrate pe o temă complexă și sensibilă, precum cea a migrației, în contextul unei polarizări din ce în ce mai accentuate.
Analiza, în curs de apariție, se concentrează pe modul în care se formează și se răspândesc anumite tipare narative despre migrație, care influențează în mod direct percepțiile și politicile publice. Spre deosebire de țări precum Franța, Marea Britanie sau Germania, țări de destinație și cu o tradiție îndelungată a dezbaterilor despre migrație, în România, această tematică nu s-a articulat pe o experiență directă, ci s-a constituit prin importarea și reciclarea unor discursuri din alte țări. Acest lucru este explicabil, având în vedere că, pentru mult timp, România a fost considerată o țară exportatoare de migranți, precum și o țară de tranzit pentru cei în căutarea unei vieți mai bune în Occident.
Până la criza refugiaților din 2015, discuțiile publice din România se axau în principal pe trei mari subiecte din această sferă: emigrația cetățenilor români cu înaltă calificare (medici, ingineri, cercetători etc.), percepută fie ca o oportunitate individuală, fie ca un „exod al creierelor” – celebrul brain drain, cu efecte negative asupra pieței muncii interne; sacrificiile unor familii și comunități întregi plecate din România la muncă grea în Spania, Italia, Marea Britanie, Franța sau Germania, dar și cazurile unor concetățeni, care creau diferite probleme în țara-gazdă și aduceau astfel presupuse prejudicii imaginii României în lume, indignarea și delimitarea de aceștia în spațiul public fiind în ton cu registrul, de multe ori senzaționalist, al exploatării subiectului de către presa internațională.
Abia începând cu 2015, odată cu criza europeană a refugiaților, problema migrației a intrat mai consistent pe agenda dezbaterii publice din România. Totuși, această discuție a fost, în mare parte, importată din discursurile media sau ale politicienilor din alte țări. Experiența directă și susținută cu migrația a început odată cu sosirea refugiaților ucraineni și sporirea numărului migranților economici, în principal din Asia de Sud.
În acest context, tiparele narative care circulă în România sunt similare cu cele întâlnite în Europa. Primul tipar narativ îi portretizează pe migranți drept o „amenințare”, atribuindu-le responsabilitatea pentru creșterea șomajului, deteriorarea serviciilor publice și destabilizarea coeziunii sociale; al doilea îi vede pe migranți ca „victime” ale unor circumstanțe politice violente, ale rețelelor de trafic și ale exploatării; al treilea tipar îi prezintă ca „personaje pozitive”, subliniind contribuțiile lor economice și culturale în societățile-gazdă.
În practică, aceste tipare narative sunt în permanentă mișcare, se combină între ele și pot da naștere unor forme hibride, care se impun în funcție de contextul socio-politic. Însă, dincolo de această dinamică, s-a conturat și în România un consens narativ, similar cu cel pe care îl întâlnim în majoritatea țărilor europene, care combină recunoașterea beneficiilor economice ale migrației cu nevoia unei gestionări mai riguroase a fluxurilor de migrație. Cu alte cuvinte, sunt bineveniți acei migranți care sunt utili societății, fiind dispuși să se integreze și să contribuie la dezvoltarea acesteia. În același timp, cei considerați din start „indezirabili” trebuie supuși unui control riguros.
Această împărțire dihotomică între migranți „buni” și „răi”, grefată mai ales pe nevoia de siguranță a comunităților-gazdă, poate conduce însă rapid și la forme de stigmatizare a unor grupuri întregi declarate la un moment dat „indezirabile”. De asemenea, există posibilitatea, ca urmare a retoricilor populiste, ca majoritatea străinilor care ajung în România să fie etichetați ca migranți „răi”, în timp ce migranții „buni” să rămână doar o reprezentare abstractă, un deziderat. Într-un studiu publicat de INSCOP în urmă cu un an, 68% dintre respondenți considerau migrația mai degrabă o oportunitate pentru România, deoarece sprijină economia prin preluarea locurilor de muncă neocupate de români. Cel mai probabil, după campaniile electorale din ultimul an, acest procent a scăzut.
Ce fel de frici sau prejudecăți ați întâlnit cel mai des în rândul populației? Vorbim mai degrabă de temeri economice, culturale sau legate de siguranță?
Codrin Tăut: Fricile și prejudecățile nu apar în mod izolat; ele sunt întotdeauna legate de un anumit context, care le modelează și le imprimă o dinamică specifică. Cel mai adesea, temerile și prejudecățile sunt amestecate, funcționează simultan și se alimentează una pe cealaltă. În cazul României, primul contact semnificativ cu subiectul migrației, în perioada 2015-2016, a alimentat mai ales temerile legate de securitate. Mulți politicieni români au făcut legătura directă între migranții din Orientul Mijlociu și terorism, iar această percepție s-a răspândit rapid în rândul publicului larg.
Tensiunile s-au accentuat și pe fondul intervențiilor unor intelectuali conservatori care au criticat dur Uniunea Europeană, și în special politica de primire generoasă a migranților din timpul cancelarei germane Merkel. Ei susțineau că această politică reprezintă o „sinucidere lentă” a Europei, odată cu dispariția valorilor creștine și islamizarea rapidă a societății europene. Prin urmare, pe lângă temerile legate de securitate, a apărut și o frică culturală, însoțită de prejudecăți specifice.
În ceea ce privește fenomene mai recente, precum valul de refugiați din Ucraina și creșterea numărului de muncitori asiatici în România, predomină temerile de natură economică. Deschiderea și empatia față de refugiații ucraineni s-au temperat considerabil în ultima vreme, iar în spațiul public, mai ales în rândul partidelor extremiste, au apărut voci care susțin că sprijinul acordat acestora se face în detrimentul românilor, care ar fi privați de acest ajutor. De asemenea, aceleași voci afirmă că muncitorii străini care ajung să lucreze în România sunt preferați de angajatori, deoarece ar exista un plan ocult prin care „românii să ajungă sclavi în țara lor”. Recent, presa a relatat despre tensiuni între muncitorii români şi cei nepalezi, pe motiv că străinii ar accepta salarii mai mici şi le-ar reduce astfel şansele românilor de a solicita majorări salariale și condiții decente de muncă.
Aceste temeri apar însă și în contextul în care țara noastră ocupă momentan un loc de frunte în clasamentul european al țărilor cu cea mai mare pondere a populației aflată în risc de sărăcie sau excluziune socială. Sărăcia și riscul de sărăcie provoacă niște angoase individuale și colective teribile, care, la rândul lor, reprezintă un tărâm fertil pentru discursuri xenofobe, alimentate populist și iresponsabil de unii politicieni. În mod evident, temerile economice nu sunt izolate: ele sunt cuplate cu anumite stereotipii culturale.
Există diferențe între cum sunt văzuți, de pildă, refugiații din Ucraina versus migranți veniți din Asia sau Africa?
Codrin Tăut: Există diferențe clare. Iar o primă explicație ține chiar de stereotipiile culturale invocate mai devreme. Refugiații ucraineni au beneficiat de un val inițial de simpatie și solidaritate, generat de proximitatea geografică și religioasă. Această percepție a fost susținută de reacția promptă a societății civile și a instituțiilor românești, care au oferit sprijin umanitar, cazare, asistență socială și diferite facilități pentru integrarea rapidă a acestora în societatea românească. În schimb, migranții din Asia sau Africa sunt adesea vizați de prejudecăți legate de diferențe culturale, religioase și stiluri de viață percepute ca străine și incompatibile cu stilul nostru de viață, ceea ce alimentează teama și reticența în rândul publicului.
Al doilea factor este natura statutului lor. Refugiații din Ucraina beneficiază de forme de protecție umanitară și sunt percepuți ca persoane care fug de război și suferință. Pe de altă parte, migranții din Asia sau Africa sunt lucrători economici care vin pentru oportunități de muncă, ceea ce, în ochii publicului, poate genera suspiciuni legate de competiția pentru locuri de muncă și resurse.
Pe măsură ce timpul trece și nu se prefigurează o încetare a războiului din Ucraina, în România, dar și în alte țări europene, începe să se manifeste fenomenul de „oboseală a compasiunii – compassion fatigue”, iar tot mai multe voci susțin că sprijinul acordat ucrainenilor are un cost economic mult prea mare pentru societate. Acest discurs nu face decât să alimenteze tensiuni, cu atât mai mult cu cât reprezentanții guvernului nu au reușit să comunice sistematic și transparent pe această temă.
Ați întâlnit și exemple pozitive — comunități sau situații unde migranții au reușit să se integreze mai ușor și să fie percepuți favorabil?
Gabriela Ghindea: Astfel de cazuri sunt numeroase și este impresionantă mai ales mobilizarea comunităților mici în sprijinul integrării acestor oameni, în contextul în care acestea nu dispun de resursele financiare și umane ale marilor orașe. În proiectul nostru pilotat în trei comunități aflate în proximitatea graniței – Oradea, Șomcuta Mare și Rădăuți – am întâlnit multe povești, în care viața unor refugiați a căpătat un nou sens în România, (și) datorită sprijinului susținut al unor instituții, organizații sau oameni, care își făceau cu profesionalism și abnegație datoria. Recomand lecturarea portretelor despre migrație, Oameni, nu cifre, realizate în cadrul proiectului amintit în cooperare cu Scena9. Sunt veritabile lecții de viață, nu doar despre norocul de a fi născut într-o țară în care este pace – un privilegiu care se poate schimba oricând, ci și despre bune practici instituționale și răspunsuri găsite pragmatic la provocări și blocaje legate de gestionarea migrației. De asemenea, și raportarea la propria biografie, identitate, dar și la propria țară se schimbă lecturând povestea acestor „străini” ajunși din diferite motive, de multe ori dramatice, în România.
Pentru a da câteva exemple de succes, am auzit povești emoționante despre un refugiat din Coasta de Fildeș, care profesează acum ca avocat în România, refugiați ucrainieni care predau limba română altor concetățeni nevoiți să fugă din calea războiului, un refugiat palestinian care lucrează ca mediator cultural și traducător pentru Poliția Română, ajutând alți refugiați să se integreze, și multe altele. Sunt însă și cazuri precum cel al unui medic rezident din India, care, în pofida formării profesionale în România și a deficitului de medici din sistem, nu poate fi remunerat pentru munca lui din cauza unor limitări legislative. Sau cel al unui angajat srilankez, care din cauza unui angajator neînțelegător, nu a putut să își reînnoiască viza la timp și a fost deportat, fiind obligat să reia tot procesul de la capăt.
Aceste povești autentice de viață ne arată că migrația este un fenomen complex care există de secole și care, în ciuda promisiunilor unor lideri de opinie populiști, nu poate fi oprit în totalitate. Migrația are cauze multiple: în unele state, cum este și România, acest fenomen este generat în principal de nevoia acută de forță de muncă ca urmare a dezvoltării economice, în altele, migrația este consecința directă a războaielor, abuzurilor și lipsurilor care îi împing pe oameni să plece în căutarea unui trai mai bun. Cu cât înțelegem mai bine acest fenomen și implicațiile sale pentru lumea în care trăim, cu cât reușim să gestionăm mai eficient aspectele sale ilegale și putem oferi acestor oameni posibilități de integrare reale, condiții demne de viață, un sens din a face parte și a contribui în mod responsabil la binele comun al comunității care i-a primit, cu atât vom putea spune că investim în stabilitatea democratică a țărilor noastre.
În România, discursul anti-imigrație nu era foarte prezent până acum câțiva ani. Cum s-a schimbat peisajul și de ce vedem o intensificare a acestui tip de narațiuni?
Discursul anti-imigrație în România este relativ recent, deoarece problema migrației pentru societatea românească este una de dată recentă. Sunt câteva elemente de natură contextuală care explică apariția acestui discurs.
În primul rând, este vorba despre contextul consolidării partidelor autodeclarate „anti-sistem” și mai ales de extremă dreapta în Europa, care folosesc retorici anti-imigrație și mesaje xenofobe. Ele au înregistrat un succes fulminant în ultimii ani, capitalizând frustrările legitime ale unui electorat puternic afectat de un cumul de crize, fără a oferi însă soluții reale la problemele din ce în ce mai complexe cu care se confruntă statele europene.
Resimțim încă cu toții consecințele economice, sociale și psihologice ale pandemiei, avem un război chiar la graniță, fără perspective de pace în viitorul apropiat, iar situația economică este din ce în ce mai dificilă, atât în România, cât și în Europa. În același timp, întreaga ordine geopolitică și toate sistemele de valori stabilite după cel de-Al Doilea Război Mondial se află într-o amplă reconfigurare, generând noi frici și o neîncredere crescândă într-un viitor stabil.
Pe acest trend european, și în țara noastră s-au consolidat partide cu profil populist și extremist, care folosesc constant o retorică anti-imigrație, naționalistă, populistă și xenofobă, exploatând temerile legate de migrație, securitate și identitate culturală, în speranța de consolidare a unui capital politic deja semnificativ. Ascensiunea acestor partide a dus și la o schimbare a peisajului politic în România, antrenând și partidele tradiționale în preluarea, fie și într-o formă atenuată, a tematicii anti-imigrație, și făcând ca mesajele radicale să aibă o influență sporită și să pătrundă mai ușor în conștiința publică.
La nivelul electoratului, crizele succesive amintite au amplificat anxietățile oamenilor privind schimbările economice și sociale, generând o nevoie psihologică crescută de siguranță și certitudini, ceea ce determină o deschidere mai mare către mesajele naționaliste și protecționiste și o predispoziție spre căutarea unui țap ispășitor în afara comunității.
Dacă ne uităm la alte țări din Europa, cum ar fi Anglia, Polonia, Germania, vedem proteste, campanii anti-migranți, partide extremiste care se opun migranților. Riscă România să urmeze același drum?
Gabriela Ghindea: Deși România nu a înregistrat încă niveluri dramatice de polarizare politică sau violență legate de migrație, tendințele recente indică un risc concret de aliniere la tiparele observate în alte state europene, unde discursurile extremiste și anti-migrație câștigă teren și influență. Contextul intern, marcat de probleme economice, sociale și politice persistente, creează un teren propice pentru consolidarea mișcărilor populiste, care exploatează aceste vulnerabilități pentru a-și extinde baza de susținători. România se află astfel într-o etapă crucială, în care încă este posibilă prevenirea escaladării tensiunilor sociale și evitarea replicării unor modele europene caracterizate prin divizare socială, radicalism și xenofobie, dacă instituțiile statului vor reuși să recapete capitalul de încredere pierdut în ultimele luni, comunicând transparent, credibil și inteligibil despre problemele existente și soluțiile propuse. Migrația cu toate avantajele și provocările pe care le generează va trebui să fie o parte integrantă din această campanie de comunicare, pe măsură ce și țara noastră se transformă dintr-o țară de tranzit într-una de destinație pentru migranți.
Scena 9: Cum reacționează autoritățile române în fața acestor tensiuni? Există măsuri reale pentru integrarea migranților sau, mai degrabă, subiectul este lăsat deoparte?
Codrin Tăut: Reacția autorităților române nu este inexistentă și au început să apară unele inițiative notabile în această sferă. Deocamdată, această reacție este incompletă sau în curs de definire, iar acest lucru ține, în primul rând, de modul în care funcționează aparatul administrativ de gestiune a migrației. Întrucât migrația este un fenomen relativ nou pentru România, țara nu dispune încă de o strategie dedicată exclusiv integrării migranților; această dimensiune este inclusă în cadrul mai amplu al Strategiei Naționale pentru Migrație, coordonată de Ministerul Afacerilor Interne. Însă, oricât de mult și-ar dori Ministerul, acesta nu poate accelera de unul singur componentele esențiale ale incluziunii sociale și economice, accesul la educație, învățarea limbii române ori participarea civică și politică, condiții indispensabile pentru o integrare reală.
Acest fapt este reflectat și în scorul de 49 din 100 pe care România îl are în indicele MIPEX 2019, situându-se la mijlocul clasamentului regional, în spatele Serbiei (50), dar în fața Ungariei (43) și Bulgariei (40), semnalând că România are încă un drum lung de parcurs până la consolidarea integrală a proceselor de integrare.
În mod evident, integrarea va fi un proces de durată, care necesită implicarea unei pluralități de actori: de la mediul academic, care poate furniza cercetări și date relevante despre nevoile migranților, până la sectorul asociativ, care, în colaborare cu instituțiile statului, poate sprijini îmbunătățirea condițiilor de viață și integrarea efectivă a migranților.
Scena 9: Recent, Dan Tanasă, deputat AUR, a îndemnat românii să refuze comenzile livrate de migranți. Cum interpretați astfel de mesaje?
Codrin Tăut: Pe lângă acest „îndemn”, deputatul Tanasă și-a completat intervenția și cu următoarele cuvinte:
O dictatură nu se instalează niciodată singură, ci în aplauzele celor cu mintea slabă. Vestul se scufundă sub valul islamist, iar europenii plâng în pumni pentru ca nu au fost atenți la importul masiv de imigranți. Eu nu vreau așa ceva în România!
Deputatul Dan Tanasă este purtătorul de cuvânt al unui partid care utilizează retorica anti-imigrație. Se prea poate, așa cum a semnalat presa, ca mesajul să fie „importat” din Federația Rusă, unde, la Sankt Petersburg, a fost interzisă temporar angajarea lucrătorilor străini în sectoare precum taximetria sau curieratul. Dincolo de asta, interesant este modul în care a fost construit mesajul.
Ținta politicianului AUR este dublă, îndreptată atât împotriva lucrătorilor străini care activează în lanțurile de distribuție, cât și împotriva politicienilor europeni, considerați iresponsabili, care ar fi permis o prezumată islamizare a Europei. Retorica sa combină strategic mai multe teme – migrația în sine, politicile europene de migrație și problema refugiaților – creând o narațiune ambiguă ce conferă mesajului o aparență de complexitate. Această ambiguitate poate induce publicului mai puțin informat senzația că discursul are o anumită profunzime ideatică și o legitimitate politică. Mai mult, demersul este plasat sub semnul „luptei împotriva totalitarismului”, o strategie menită să legitimeze un mesaj extremist. Este important de menționat că au existat reacții critice puternice la acest mesaj, din partea unor instituții ale statului, a societății civile și din partea patronatelor care angajează muncitori străini, intervenții ce au urmărit să explice și să corecteze percepțiile asupra fenomenului migrației, evidențiind impactul pozitiv al acestor lucrători asupra economiei.
Scena 9: Care e riscul ca un astfel de discurs să se normalizeze în societate?
Codrin Tăut: Riscul este ridicat, având în vedere tendințele observate atât în România, cât și în alte țări europene. Normalizarea acestui tip de discurs înseamnă că opiniile și retorica xenofobă, naționalistă și anti-imigranți ajung să fie exprimate public fără reținere, devenind parte a dezbaterii cotidiene, iar acest lucru le legitimează și le face să pară acceptabile pentru un segment din ce în ce mai mare din populație.
În astfel de situații, prejudecățile și stereotipiile devin tot mai adânc înrădăcinate, iar retorica extremistă poate pătrunde în discursul politic oficial, chiar și în rândul partidelor mainstream, care încep să preia teme și mesaje din această zonă, pentru a câștiga sprijin electoral.
Această normalizare poate conduce la creșterea polarizării sociale, la discriminare instituționalizată și chiar la violență în societate.
Scena 9: Din ce observați, ce mecanisme folosesc partidele extremiste pentru a transforma fricile și prejudecățile în capital politic?
Codrin Tăut: Partidele extremiste folosesc o serie de mecanisme, cu o istorie îndelungată, pentru a transforma fricile și prejudecățile în capital politic. Unul dintre cele mai vechi și eficiente instrumente este propaganda, care datează de peste un secol și a fost folosită cu succes încă din perioada interbelică.
Un mecanism fundamental îl reprezintă identificarea unui „vinovat” răspunzător pentru o gamă largă de neajunsuri sociale, economice și politice. Această strategie oferă electoratului un punct asupra căruia își pot canaliza frustrările și temerile, înlesnind astfel mobilizarea sprijinului politic pe baza unui sentiment comun de nemulțumire.
Mai departe, partidele construiesc hărți mentale complexe, în care diverse elemente negative sunt conectate într-o structură coerentă în mintea alegătorilor. Spre exemplu, migrația este asociată cu insecuritate, pierderea identității naționale și criza economică, toate acestea combinate într-un narativ puternic și ușor de înțeles.
Aceste mecanisme sunt amplificate astăzi prin tehnologiile digitale: platformele online și rețelele sociale permit propagarea rapidă și extinsă a mesajelor populiste, iar algoritmii amplifică conținuturile care stârnesc emoții puternice și polarizează opiniile.
Scena 9: De unde vine, până la urmă, înverșunarea față de migranți? E o problemă de necunoaștere, de lipsă a contactului direct cu acești oameni, sau ține mai mult de narațiunile propagate prin media și rețele sociale?
Gabriela Ghindea: Atitudinea negativă față de migrație rezultă dintr-un complex de factori care se influențează reciproc. Pe de-o parte, există o lipsă evidentă a contactului direct cu migranții, ceea ce face ca fricile și prejudecățile să se amplifice mai ușor. Pe de altă parte, atât România, cât și restul Europei, se confruntă cu mai multe crize suprapuse – economice, sociale, politice și geopolitice, care afectează dramatic viața multora dintre semenii noștri. Într-un climat marcat de anxietăți privind viitorul personal și al familiei fiecăruia, indivizii sunt din ce în ce mai puțin dispuși să manifeste empatie și înțelegere față de oameni, cu ale căror griji pot rezona din ce în ce mai puțin. În acest context dificil, discursul anti-migrație devine un mecanism prin care anumite disfuncționalități și probleme resimțite de întreaga societate sunt puse pe seama migranților, transformați în proverbialii „țapi ispășitori”. În momente de criză, când diferiți factori de risc se cumulează, faptele reprobabile a unor indivizi, pot declanșa violențe în masă îndreptate indistinct împotriva unor grupuri întregi de migranți.
Această tendință este intensificată și de evoluția tehnologiilor digitale de comunicare, și a inteligenței artificiale, care permit crearea unor campanii artificiale de modelare a opiniei publice. Astfel, chiar dacă o persoană nu are experiențe negative directe legate de migranți, expunerea constantă la mesaje anti-migrație pe diferite platforme o poate determina să adopte la rândul său o atitudine ostilă față de aceștia sau poate duce foarte repede la escaladarea unui conflict.
Scena 9: Credeți că această repulsie față de migranți se va intensifica în anii următori, odată cu scăderea demografică și cu precaritatea situației economice, sau există șanse să vedem și o deschidere?
Codrin Tăut: În cazul României, țara se aliniază, în mare măsură, unui trend regional și global de creștere a sentimentelor anti-imigraționiste, reflectat prin discursuri și atitudini politice tot mai critice față de migrație. Totuși, acceptabilitatea prezenței migranților în societatea românească este un fenomen dinamic, în continuă negociere și ajustare. Premisele pentru deschidere există, întrucât nu se manifestă o respingere totală și definitivă a migranților, iar percepțiile pot evolua în funcție de contextul social, economic și cultural. În plus, scăderea demografică și necesitatea forței de muncă pot constitui factori care să stimuleze o acceptare mai largă și politici mai incluzive pe termen mediu și lung.
Pe de altă parte, condițiile economice precare și incertitudinile sociale pot alimenta temeri și resentimente, ceea ce ar putea intensifica ostilitatea față de migranți, mai ales în condițiile în care partidele politice cu un discurs radical câștigă teren și polarizarea socială se adâncește.
Astfel, viitorul atitudinilor românilor față de migrație va depinde de capacitatea autorităților și a societății civile de a gestiona tensiunile, de a comunica eficient beneficiile integrării, de a vorbi onest despre provocările prezentate de acest fenomen și de a implementa politici realiste și echitabile, care să asigure o coexistență armonioasă într-o societate aflată în schimbare.
Scena 9: Ce ar putea schimba percepțiile negative? Ar fi nevoie de educație, de politici publice mai curajoase, sau pur și simplu de contact direct, de povești personale împărtășite?
Gabriela Ghindea: Este esențial să conștientizăm și să luăm în serios riscurile generate de radicalizarea discursului privind migrația. Atitudinile extreme nasc diviziuni sociale profunde, accentuează polarizarea și pot pune în pericol stabilitatea democratică a societății noastre. Schimbarea percepțiilor negative față de migranți nu poate fi redusă doar la intervenții normative sau administrative sau la campanii de PR. Contactul direct cu alteritatea, împărtășirea experiențelor personale și crearea unor punți autentice între comunități sunt vitale pentru demontarea prejudecăților și cultivarea empatiei. În același timp, este importantă comunicarea onestă și nuanțată și despre provocările care vin la pachet cu acest fenomen. De aceea, un dialog intersectorial constant, care sa includă cât mai mulți actori implicați în gestionarea migrației și, bineînțeles, pe cei vizați, este inevitabil pentru navigarea cu succes a potențialelor crize.
Această combinație între rațional și emoțional poate fi cheia construirii unei societăți deschise, coezive și capabile să răspundă responsabil provocărilor migrației contemporane. Aceasta a fost și ideea din spatele proiectului nostru: să oferim o reprezentare umanizată fenomenului migrației dincolo de statistici și titluri bombastice, prin povești reale care să apropie publicul de experiența autentică a migranților și care să „de-dramatizeze” subiectul, arătând diverse fațete ale acestuia cu care fiecare dintre noi putem rezona. Cu alte cuvinte, acest proiect s-a dorit și un potențial antidot împotriva demagogiei și a discursurilor menite să stârnească frica, arătând clar că, chiar și în vremuri dificile, nu trebuie să ne pierdem încrederea în empatia comunităților și în puterea lor de a-i ajuta pe cei aflați la nevoie.
Scena 9: Ca să încheiem într-o notă mai optimistă: dacă ar fi să identificați o fereastră de speranță în România, care ar fi aceea? Unde vedeți deja un început de schimbare în bine?
Gabriela Ghindea: Există motive de optimism lucid în privința schimbărilor pozitive care încep să prindă contur în România, chiar dacă momentan traversăm mai degrabă o perioadă marcată de defetism și de un discurs de criză. Prin diferitele noastre programe axate pe problematica migrației, am avut șansa de a cunoaște nenumărate organizații neguvernamentale și actori statali din rândul întâi, care, în pofida resurselor drastic limitate, depun eforturi remarcabile pentru a sprijini procesul de integrare a migranților. Profesionalismul, creativitatea și generozitatea oamenilor implicați în proces, în căutarea de soluții la problemele cele mai variate, ne arată că există argumente solide de a nu ne pierde speranța într-o lume în care demnitatea umană și solidaritatea cu cel vulnerabil contează. Din păcate, aceste povești rămân mai degrabă invizibile pentru publicul larg, mass media concentrându-se pe povești care generează rating.
Și ca să dau și trei exemple de dată recentă: la sfârșitul lunii mai, în parteneriat cu EPIM am organizat la București o întâlnire a organizațiilor neguvernamentale și a actorilor statali din Europa Centrală și de Sud-Est care activează în domeniul migrației, inclusiv din România. Întâlnirea a reunit reprezentanți ai societății civile, ai administrațiilor locale și ai unor instituții regionale, pentru două zile de consultări intense, schimb de experiențe și construire de coaliții, pe teme esențiale legate de migrație, precum reziliența comunităților, sentimentul de apartenență în vremuri de incertitudine și strategii pentru dezvoltarea unor ecosisteme incluzive în Europa Centrală și de Est. Dorim să continuăm acest tip de dialog intersectorial și la Oradea în octombrie într-un workshop de consultări, intitulat „Safer Havens – Refugii Sigure”, la care am invitat din nou diferiți actori implicați în fenomen.
În parteneriat cu Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” din Oradea, ne pregătim pentru cea de-a șasea ediție a seminarului de training „Consolidarea rezilienței democratice în zonele de frontieră în contextul unei crize globale a migrației”. De la începutul programului, în 2023 și până acum, peste 1.000 de agenți ai Poliției de Frontieră în formare au beneficiat de acest format educațional unic în România, reflectând angajamentul comun pentru o abordare responsabilă și empatică a unor teme complexe și sensibile precum migrația.
De asemenea, pe plan instituțional, există semnale notabile că autoritățile române încep să înțeleagă mai profund complexitatea fenomenului. Un exemplu concret este inițiativa recentă a Primăriei Municipiului București, care a dezvoltat în parteneriat cu alte organizații internaționale de profil prima strategie de incluziune a migranților rezidenți în Capitală, un demers care sperăm să fie pilotat, perfectat, preluat și adaptat și în alte regiuni ale țării.
Concluzionând, într-un context internațional din ce în ce mai instabil și imprevizibil, este vital să nu cedăm fricii și să căutăm parteneri de încredere dispuși să contribuie la proiectul unei societăți în care respectarea drepturilor și demnității umane primează, iar cei vulnerabili sunt protejați pentru a garanta stabilitatea democratică a societății în care dorim să trăim.
Foto deschidere: Czapp Árpád, Pexels.
