Schimbare / Documentar

Omul cu camera din mijlocul incendiului

de Delia Marinescu, fotografii de Andrei Becheru

Publicat pe 13 februarie 2020

Mihai Grecea, supraviețuitor Colectiv, a filmat, a făcut sunet și a participat la montajul documentarului despre urmările incendiului, regizat de Alexander Nanau. Filmul „colectiv” a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Veneția și va intra în cinematografele de la noi vineri, 28 februarie. Cum e să documentezi un eveniment traumatic din care ai făcut parte, în timp ce încă te recuperezi de pe urma lui? 

În noaptea de 30 octombrie 2015, în containerul de la ieșirea din clubul Colectiv, Mihai Grecea își adună brațele în jurul capului ca să își protejeze fața de foc. Face o cușcă din obiectele pe care le are în mâini: un rucsac cu sigla Festivalului de Film de la Veneția și o cameră video, cu care filmase concertul Goodbye to Gravity, inclusiv momentul în care focul s-a aprins și s-a extins pe tavan.

Simte cum i se dislocă coloana vertebrală. Stau om la om în câțiva metri pătrați și fiecare împinge. „Imaginează-ți: oameni disperați de arderi, sute de grade deasupra ta, împing toți să iasă”. Deși îi fusese cald tot concertul, a rămas în sacou, ca să-și țină în buzunar acumulatorul și cardurile de la cameră. 

„Dacă n-aș fi avut haina aia pe mine, nu mai trăiam azi, eram ars complet”, spune el într-o zi de februarie, la aproape patru ani și jumătate de la Colectiv, când ne întâlnim să vorbim despre munca lui la film.

În container e perfect conștient de gravitatea situației, dar reușește să-și păstreze calmul. E o atitudine pe care a învățat-o în aviație, căci e pilot privat de avion de șapte ani. Apoi, timp de câteva secunde, are halucinații ca dintr-un joc de Tetris, dar își revine când i se pare că aude o voce pe care o asociază cu cea a tatălui său, care a murit cu un an în urmă. „Dacă nu te ridici acum să ieși, o să mori ca un șobolan.”

În fața lui e o saltea de oameni căzuți. Vede mulți tineri cu tricourile arzând cum calcă peste ceilalți ca să iasă. Mai târziu, când vor depune mărturii în fața instanței, unii dintre ei vor spune plângând că le pare rău pentru acest gest. „Bă, eu nu pot să calc peste ăștia, că poate au murit, poate sunt răniți, sar”, își spune în gând. 

Dă drumul rucsacului și camerei video pe care are toată filmarea, și sare peste grămada de oameni căzuți, înaltă de un metru. 

Desculț și fără ochelari, încearcă apoi să-i ajute și pe alții să iasă. Se oprește când își dă seama că îi atârnă pielea de pe mâini și că mai degrabă încurcă. Încă nu au ajuns pompierii. Nici salvarea. 

Are arsuri pe față, urechi, cornee, mâini și brațe, adică pe 25% din suprafața corpului. Dar asta o să afle abia mai târziu.  

Afară, așezat pe caldarâm, trăiește un moment pe care îl numește schizoid și care îl va urmări mult timp de acum înainte. Se va întreba constant unde începe și unde se sfârșește etica atunci când vine vorba de propria supraviețuire. „Mi-am dat seama că în fața mea era iadul pe pământ, iar eu eram extrem de bucuros că am scăpat din iadul ăla și în același timp îngrozit că mă pot bucura în halul ăsta în fața iadului în care sunt oameni și pe care nu pot să îi ajut.” 

Camera cu care filmase e a prietenului lui, Dan Ciobanu, chitaristul trupei „Prea Târziu”, despre care o să afle peste o săptămână că și-a pierdut viața în incendiu. După ce nu mai rămâne nimeni în container, Mihai încearcă să recupereze aparatul, în special pentru materialul filmat. Se duce până în ușă și face un sfert de pas înăuntru. E beznă, fum dens și foarte fierbinte, așa că dă înapoi.

Camera de filmat rămâne în container.

*
25 din cele 75 de zile pe care le-a stat în spital, Mihai a fost în comă. „Cine își imaginează că atunci când ești în comă e un somn, nu e așa, e un coșmar continuu”. 

De la sedativele pe care le primea, avea narcotripuri. Visa întruna că cineva vrea să îl omoare – bandiți care vor să-i ia gâtul, traficanți de droguri care îl amenință. „E un coșmar foarte greu de dus, e o senzație de frică permanentă, frică profundă”. Își amintește că în acest univers, până și culorile erau absurde. „Erau niște culori din astea de pământ, leșioase așa – negru, gălbui, maroniu, cupru ușor roșiatic. Astea erau culorile, așa era lumea”. 

În vise i-au apărut și unii dintre prietenii care au fost în noaptea de 30 octombrie în Colectiv. În delirul lui Mihai, însă, nu exista însă niciun club și niciun foc. 

64 de oameni au murit în urma incendiului de la Colectiv, iar nouă dintre ei îi erau prieteni.

De la fumul inhalat, a avut o arsură pulmonară severă, incompatibilă, practic, cu viața. Se consideră norocos că a avut șansa să fie al 13-lea pacient din lume căruia i s-a pus un aparat de oxigenare extracorporală, și al șaptelea care a supraviețuit. Acest aparat i-a scos sângele din corp, i l-a oxigenat și i l-a pus înapoi. Procedura a fost prima de acest gen în România.

*
Pe la jumătatea lunii februarie 2016, la o lună după ce a ieșit din spital, Mihai Grecea s-a dus să se vadă cu artistul Dan Perjovschi. Când era internat, Perjovschi îi zisese mai în glumă, mai în serios: „dacă ai nevoie de șpagă să dai la doctori, îți fac niște desene de ale mele”. Mihai l-a luat în serios și a mers să le ia, ca să le dea medicilor care l-au tratat, în semn de mulțumire. 

În biroul lui Perjovschi era și regizorul Alexander Nanau, pe care Mihai îl știa mai demult, de când Nanau îl ajutase cu sfaturi pentru montajul unui documentar.

Grecea e regizor și producător de reclamă și film, și regizase două filme: „Omul pasăre”, despre cel mai în vârstă pilot de planor din România, făcut împreună cu Alexandru Mavrodineanu și produs de HBO Europe, și „Sunetele Bucureștiului”, despre noile minorități din capitală.

Nanau e unul dintre cei mai apreciați regizori de documentare de la noi, cunoscut pentru „Lumea văzută de Ion B.”, premiat, printre altele, cu un Emmy, și „Toto și surorile lui”, un film despre trei frați minori care își așteaptă mama să iasă din închisoare, care a luat 16 premii la festivaluri internaționale. 

„În timp ce îi povestea lui Dan (Perjovschi, n.r.) toate întâmplările, m-am așezat cuminte acolo și am ascultat”, îmi spune Nanau. 

Apoi i-a zis lui Mihai că a început să lucreze de două-trei luni la un documentar despre Colectiv și l-a întrebat dacă n-ar vrea să i se alăture. „Mi se părea un pas natural, în primul rând și pentru că el era în zona filmului și mi s-a părut, auzindu-l cum povestește, că ar putea fi cel mai potrivit lucru ce poate să i se întâmple acum, să fie parte dintr-un proiect în care să prelucreze practic ce i s-a întâmplat, nu să stea pe bară să aibă prea mult timp mort”, povestește Nanu. 

„Și așa a început. Dan (Perjovschi, n.r.) e nașul filmului cumva, puțină lume știe. Dacă nu ne-am fi întâlnit la el, poate că nu se făcea filmul. Sau n-ar fi fost ăsta filmul, ar fi fost altul”, e de părere Mihai.  

Nanau crede că fără Mihai nu ar fi obținut atât de repede încrederea părinților și a supraviețuitorilor, în special a lui Tedy Ursuleanu, care este personaj în documentar. La începutul lui martie 2016, când au început să filmeze cu aceștia, Nanau încă nu știa cum o să arate filmul și voia să înțeleagă universul cât mai multor oameni care sunt parte din Colectiv. 

„Pentru mine cumva asta a fost așa, ca o exorcizare, pentru că mi-am relativizat foarte mult propria suferință”, spune Mihai. „S-a plâns grav la filmări, nu doar subiecții interviurilor, ci și noi, era foarte greu de suportat”.

A încercat de câteva ori să filmeze cu o a doua cameră pe lângă Nanau, însă mâinile îi erau foarte slăbite de la arsuri și îi tremurau după câteva minute. Așa că a renunțat. Câteva cadre ale lui au ajuns totuși în film. 

În această perioadă, Mihai mergea la recuperare câte cinci-șase ore pe zi. „Recuperarea e foarte dureroasă și, dacă n-ai nervii tari, cazi în depresie foarte ușor”, spune el. Kinetoterapeutul îi masa și îi îndoia deget cu deget, ca mâna să reînvețe să facă ce făcea înainte. Se bucura când, la sfârșitul sesiunii, îi măsurau unghiul la care putea să miște degetele și îl încurajau: „hai, că azi ai mai câștigat cinci grade!”. 

Exista varianta să plece în străinătate, să se recupereze mai bine acolo, dar a ales să rămână și să lucreze la film – i s-a părut mai important să se refacă mental și sufletește. 

Ca să fie o atmosferă cât mai intimă la filmări, Mihai a început să facă sunetul, deși nu mai făcuse asta niciodată. Avea însă background muzical – în urmă cu mulți ani cântase într-o trupă rock. 

Camera pe care o lăsase din mână în noaptea de 30 octombrie ca să se salveze s-a întors în cele din urmă la el – o găsiseră pompierii. Mihai a încercat să se uite la înregistrări în martie 2016, dar nu a rezistat la toată filmarea. „Sunetul m-a copleșit, nu imaginea”. Abia după doi ani de la Colectiv a reușit să se uite la tot materialul, dintr-o necesitate a construirii cronologiei, pe bază de sunet.  

În documentarul regizat de Nanau apar cadre cu incendiul filmate cu această cameră.

*
Au fost multe situații în care Mihai ar fi vrut să reacționeze în timpul filmărilor. „Am pocnit de furie făcând interviuri cu doctorii care au acționat la Colectiv și au acționat rău și inuman. Am luat interviu inclusiv lui Arafat. Am vrut să filmăm cu (fostul ministru, n.r.) Bănicioiu și ne-a refuzat, a zis că după 50 de ani, ca la Kennedy, o să aflăm”, spune Mihai. S-a abținut – n-ar fi putut să fie în același timp și activist, și documentarist. 

De departe cel mai crunt moment de la filmări a fost când a ajuns din nou în fața clubului Colectiv, la un an de la incendiu, împreună cu alți supraviețuitori. „Am avut o cădere”. Această secvență nu apare însă în film și, din respect față de oamenii din ea, Mihai nu vrea să o povestească pe larg. 

Pentru că era parte civilă în dosarul „Colectiv”, iar Codul Penal îi interzicea orice fel de contact cu părțile implicate, nu a putut să participe la unele filmări, cum ar fi cele cu patronii clubului.

În primăvara lui 2016 au apărut avertizorii de integritate care au denunțat neregulile din sistemul sanitar și mai apoi, investigațiile despre dezinfectanții diluați ale Gazetei Sporturilor (GSP). 

Echipa filmului obținuse un acces unic în redacția GSP și atunci Nanau și-a dat seama că povestea documentarului acolo e, în ce a urmat după Colectiv. „Era clar că e destulă poveste care se desfășoară de-acum încolo, care s-ar putea să ne dezvăluie mai mult despre ce s-a întâmplat și să înțelegem mai bine trecutul prin a filma povestea care se derula în fața camerei”, spune el. 

De aceea și numele filmului este „colectiv” cu „c” mic: pentru că e vorba despre ce s-a întâmplat ulterior în întreaga societate, nu doar despre ce s-a întâmplat în club. 

În redacția Gazetei Sporturilor, Nanau a filmat de multe ori singur, pe de o parte pentru intimitatea pe care o căuta, dar și pentru că la ziar filma dimineața, când Mihai mergea la recuperare. „Ne întâlneam și seara mai discutam ce am filmat, a fost tot timpul un partener și de discuție. (...) Cu siguranță am câștigat un prieten”, spune regizorul. 

La mai puțin de o lună de la Colectiv, venise la putere guvernul tehnocrat, iar realizatorii documentarului au primit deschidere din partea cabinetului lui Vlad Voiculescu, pe atunci ministru al Sănătății, să filmeze ce se întâmplă în spatele ușilor unde se iau decizii de interes public. A doua parte din „colectiv” urmărește încercările echipei ministrului de a reforma sistemul de sănătate.

În contextul în care Vlad Voiculescu și-a anunțat luna trecută candidatura la Primăria Capitalei din partea PLUS, în spațiul public au apărut comentarii potrivit cărora filmul i-ar face campanie politică lui Voiculescu. 

„Orice fel de observație pe tema asta, că e un film cu mesaj partizan, cu mesaj politic, nu are niciun fel de legătură cu intenția noastră, pentru că noi am filmat o realitate așa cum exista ea la nivelul anului 2015-2016. Că lucrurile din film au o relevanță politică pentru societatea noastră asta e, asta e și ideea, să încercăm să înțelegem mai bine viața pe care o ducem în țara asta”, spune Mihai.  

Și mai spune că, după ce ies din sala de cinema, i-ar plăcea ca oamenii să își pună întrebări. „Mai putem merge așa? Ce fel de viață trăiesc? Ce pot schimba? Ce pot face în fiecare zi să schimb?”. 

*
Filmările au durat mai bine de un an și în total sunt peste 300 de ore filmate cu supraviețuitori, părinți, medici, proteste, redacția GSP sau Ministerul Sănătății.

La documentar au lucrat, în toate departamentele, peste 60 de oameni din mai multe țări. 

Grecea spune că nu e ușor să lucrezi cu Nanau. „Alex e un regizor extrem de demanding și un producător la fel. Foarte ordonat și foarte riguros. Și extrem de exigent. Și are foarte mare dreptate să fie așa, pentru că, mai ales la documentar, orice lipsă de pregătire și greșeală și disfuncționalitate la filmare poate produce o catastrofă.”

Când filmul a fost gata, în vara lui 2019, Mihai a început să facă advocacy la Ministerul Sănătății pe problema arșilor, fiindcă acumulase destule informații și înțelesese ce nu funcționează în sistem. În România sunt între 600 și 800 de cazuri de mari arși pe an (pacienți cu arsuri peste 20% din suprafața corpului) și majoritatea mor, spune Mihai, din lipsa dotărilor din unitățile de arși, a personalului medical insuficient pregătit sau a bacteriilor. 

Anul trecut, a făcut parte dintr-un grup de lucru care a elaborat un ordin de ministru ce reglementa transferul automat al pacienților cu arsuri foarte grave care nu puteau fi tratați în România. Ordinul se află însă în continuare în suspensie, deși are toate avizele din minister și fusese semnat și de ministrul Pintea, dar nu a mai intrat în Monitorul Oficial.  

„Deci la fel, transferul unui pacient cu arsuri stă în pixul câte unui om din minister. Pentru ei, oamenii nu sunt decât niște numere. Cum era și piesa lui Goodbye to Gravity: We’re not numbers, we're free. Ba fix asta suntem”, spune Mihai. 

Un lucru important s-a întâmplat totuși, după Colectiv, crede el: politicienii nu mai pot să mintă chiar atât de mult ca înainte.

Pe lângă advocacy, Mihai face navigație de pacient – îi consiliază pro bono pe pacienții arși și pe familiile lor ce să facă pentru a le fi respectate drepturile. 

Împreună cu alți supraviețuitori de la Colectiv, lucrează la înființarea unui ONG care se va numi Asociația Română a Pacienților cu Arsuri și care va fi asociația reprezentativă pentru arșii din România. Dar însuși Ministerul Sănătății le îngreunează procesul, căci trebuie să-și dea acordul pentru folosirea cuvântului „română” în denumire. Așteaptă să primească acest acord din luna noiembrie.

*
„colectiv”, despre care presa străină a scris, printre altele, că este „absolut genial” (Rolling Stone) și „unul dintre cele mai bune filme despre jurnalism” (Indie Wire), a avut premiera mondială toamna trecută, la Festivalul Internațional de Film de la Veneția. Când a auzit melodia „The Day We Die” în timp ce pășea pe covorul roșu, Mihai a simțit cum i se taie picioarele. Deși chiar el pregătise fișierul audio, tot nu putea să creadă că o ascultă acolo. 

Apoi și-a adus aminte de ghiozdanul primit de la un prieten, inscripționat cu numele aceluiași festival, pe care îl avea la el în noaptea de 30 octombrie 2015. Universul parcă îi făcuse un cadou.

Documentarul „colectiv” e produs de Alexander Nanau Production în coproducție cu HBO Europe și Samsa Film (Luxemburg).

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK