Salon

Viața ca o arhivă

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Larisa Baltă

Role de film. Un craniu. Multe ceasuri. Pisici. Negative. Obiective foto. Cărți, discuri. În mijlocul unui apartament-muzeu din Iași, care adăpostește cea mai mare arhivă personală de imagine din România, o canapea, pe care stau tatăl și fiica - Ioan-Matei Agapi, fotograf și fost profesor, cu o barbă și alură care-ți amintesc de Dostoievski, și Nora Agapi, fotografă și operatoare, cu voce caldă și prezență mereu ușor alertă.

Suntem invitați preț de 70 de minute în viața ca o arhivă a familiei Agapi. Documentarul Timebox, prezentat în premieră la ediția din 2018 a festivalului Astra Film Sibiu și realizat de-a lungul a șase ani de Nora Agapi, a fost proiectat în versiune finală abia în martie 2019, la One World Romania, cu o coloană sonoră anume compusă pentru film de Andrei Tatu. Producătorii speră ca filmul să poată fi văzut anul acesta la cinema și vor anunța cât de curând noi proiecții. 

Filmările documentarului produs împreună cu Monica Lăzurean Gorgan au durat patru ani. Rezultatul final e în măsuri egale un portret duios al tatălui văzut de fiică, un film de arhivă cu 40 de ani de istorie a Iașului, un comentariu social despre ce înseamnă să-ți pierzi casa și despre condiția artistului la bătrânețe, precum și o meditație asupra memoriei, timpului și nostalgiei.

Arhiva Agapi e colosală: conține 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, circa 2 milioane de negative în cele mai variate formate (9/12, pe sticlă, 6/9 pe film de 35 mm), 78 de aparate foto vechi, inclusiv unul din 1920 și un obiectiv din 1883. Pe lângă filmările care dezvăluie Iașul din 1967 până în 1991, cu vizite ale lui Ceaușescu, dar și imagini cu familia Agapi, cu cele două surori crescând, petreceri și chefuri cu actori cunoscuți în epocă, fotograful de 82 de ani a cumpărat de la anticari aparate foto, obiective și fotografii.

Trailerul documentarului „Timebox”

Recunoscut de regimul comunist drept unul dintre cei mai buni fotografi și operatori din Iași, Agapi a avut acces în toate colțișoarele orașului. Asta deși spune că a fost închis de două ori și că nu a fost niciodată membru PCR. Nici fotograf nu era inițial. Agapi a terminat matematica, dar, la fel ca tatăl lui, s-a îndreptat către imagine. Nora e a treia generație de fotografi din familie, dar singura cu studii de specialitate - a absolvit UNATC-ul în 1998.

Timebox întreabă: ce se întâmplă cu o arhivă care rămâne orfană de spațiu? Pe parcursul filmărilor la ceea ce Nora Agapi credea că o să fie un portret al tatălui ei, primăria din Iași somează familia cu evacuarea din Palatul Braunstein aflat în centrul orașului, unde locuiseră timp de 40 de ani cu chirie. Cele trei camere din clădirea naționalizată îi fuseseră repartizate lui Ioan-Matei Agapi în anii '70, ca să-și țină cursurile la Școala Populară de Arte. Le-a transformat prompt într-o locuință.

Însă când Palatul intră „în renovare” - neterminată nici până la data publicării acestui text - toate rolele, cutiile, plicurile și albumele atent datate și etichetate sunt forțate să plece odată cu stăpânul lor. Filmul se transformă atunci în alte întrebări: ce înseamnă schimbarea de regim politic din 1989 pentru un caz social? Și, la fel cum există o istorie „mare” și una „mică”, personală, există și nostalgii „mari” și „mici”, după vremurile de altădată și felul în care îmbrăcau ele viețile celor care le-au prins?

Am văzut Timebox de trei ori, așa că miercuri, 20 martie, am ieșit la o cafea cu Nora Agapi, ca să aflu mai multe despre cum a făcut filmul, ce mai face tatăl ei și ce se va întâmpla cu arhiva Agapi.

Scena9: Spuneai la un moment dat că tu însăți faci parte din arhivă. Cum vine asta?

Nora Agapi: Fac parte din arhivă fiindcă de-acolo, stricto sensu, sunt, filmată din momentul ieșirii mele din maternitate. Sunt acolo, deci, de 40 de ani cum ar veni - înăuntru, în film. Dincolo de asta, am crescut cu toate filmele și cu arhiva tatei, am participat efectiv la filmări de când eram mică. Și am crescut în spațiul ăsta.

Ioan-Matei Agapi. Stopcadru din film.

Am învățat fără să vreau, probabil, multe lucruri. Am spus-o mereu: primul și cel mai important profesor al meu în fotografie a fost tata. Și în film, cu foarte multe povești pe care le-am înțeles mai târziu. Au ajutat la educația mea vizuală și cea în direcția documentaristică. Iar anii aceia cu multă lume în casă, ca la Gara de Nord - efectiv, sunau telefoanele, la ușă, în continuu - e ceva greu de vizualizat pentru cine nu a trăit în perioada aia și ceva greu de repetat. Vorbim de o altă epocă - de ce? În primul rând tehnic. Nu exista altă fotografie decât cea pe peliculă, nu erau decât puține studiouri de fotografie pe vremea aia, care nu făceau pentru publicul larg ceea ce făcea tata: developări în masă. Cu alte cuvinte, tata era cel mai important fotograf al Iașului și din punctul ăsta de vedere. Era singurul.

Asta face povestea din film cu-atât mai șocantă. Cum de-a ajuns cel mai bun fotograf al orașului să fie refuzat de autorități, deși cazul lui social e evident legitim?

În primul rând, din cauza schimbării generației și a vârstei, dincolo de sistemul politic actual. E o chestiune care se întâmplă probabil în majoritatea situațiilor, în lumea asta: îmbătrânești și lumea te dă la o parte. Dar depinde și de țară, asta clar.

În perioada dinainte de 1990 era foarte implicat în viața culturală a Iașului. Pentru el, schimbarea nu a fost una bruscă, să iasă din sistem. Dar, încetul cu încetul, la conducerea Iașului au venit tot felul de indivizi „cu interese”, iar tata n-a fost niciodată un tip care să profite de niciun fel. Bănește, în primul rând. Și-a trăit cu un fel de naivitate, de idealism, viața - că totul poate fi bine, frumos și corect. S-a dovedit că nu e chiar așa.

Cât despre valoarea arhivei… Muzeul Municipal al Iașului făcut într-o casă veche, frumoasă, este gol. În momentul ăsta, doar o singură sală este ocupată, cu obiecte de anticariat ale unui anticar cunoscut, care a murit, din păcate, acum un an, și ale cărui obiecte au ajuns din Str. Lăpușneanu la muzeu. Iar pe actualii edili ai Iașului nu-i interesează. Ba mai mult, tatei i-a și spus viceprimarul de-acum un an, doi: Cine te-a pus să faci colecții? Mai lasă-ne-n pace, ce ne tot bați la cap cu chestia asta.

Ideea e că noi nu suntem pur și simplu niște indivizi care au strâns niște lucruri. Eu vreau să mă implic activ. Tata, chiar dacă are 82 de ani, a fost mereu un tip vivace și mi-a și spus la un moment dat: eu nu vreau să fiu celebru, mai ales post-mortem. Nu vreau s-o dau pur și simplu, vreau să simt că fac ceva cu ea. Sigur, varianta donării arhivei se practică peste tot în lumea asta. Dar cui? Patru ani de zile - și în continuare lucrurile nu stau bine - atitudinea acestor autorități a fost de bătaie de joc. Și nu numai față de arhivă, ci față de un om.

Unde locuiește tatăl tău acum?

În apartamentul de bloc în care se mută la finalul filmului. E al Primăriei, stă cu chirie în continuare. De ce s-a ajuns la situația asta? Tata a primit apartamentul din Palatul Braunstein în anii '70, că așa era pe-atunci. După '90 a făcut cerere de cumpărare, dar n-am avut acest drept, pentru că imobilul e monument istoric. Apartamentul ăsta, dintr-un bloc din anii '80, putem să-l cumpărăm și am primit de curând oferta. Costă prea mult și nu ne permitem. Practic, suntem în aceeași situație. Obiectele de arhivă nu știu unde vor ajunge, ele fiind în continuare în cutii.

Palatul e și el în aceeași stare, dar se pare că se lucrează la interior. O firmă italiană a câștigat licitația renovării. Ce e foarte tare e că se va face un centru cultural acolo. Cu noi, până la urmă, s-a ajuns la o chestie foarte personală: nu ne mai iubește nimeni în orașul ăla. A ajuns un fel de război - dar nu înțeleg pentru ce, până la urmă n-am făcut nimic rău. Asta e viața și istoria, prin asta a trecut România: chiriașii care au stat toată viața la stat aveau dreptul să primească altceva. Dar pentru că în general acei chiriași, după 1990, au fost persoane cu o situație financiară și poate o educație mai modestă, au fost foarte ușor de dat afară. Asta cred că-i enervează: noi suntem singurii care ne-am opus și le-am pus o piedică.

Am avut noroc câțiva ani să nu fim evacuați iarna, pentru că am intrat sub incidența unei legi care spune că de la 1 noiembrie până la 1 martie putem să stăm. Și respiram ușurați. Dar a fost un stres permanent, patru ani nu știam niciodată ce se va întâmpla - dacă vin sau nu să ne evacueze.

Au fost mai multe oferte de locuință de-a lungul celor patru ani în care am filmat. În film apare una singură [într-o casă în care nu se putea locui fără reparații capitale și costisitoare]. N-avea rost să pun mai multe, celelalte erau la fel de nasoale. Chiar și apartamentul ăsta a fost oferit la presiunile noastre și la amenințarea tatei că își dă foc în fața primăriei. Primăria a adus pompierii și salvarea și până la ora H au semnat hârtia de realocare a acestui apartament.

Aceeași primărie, complet inconștientă și insensibilă, i-a oprit apa trei luni de zile iarna, a stat fără căldură, la zero grade în casă - a stat ca boschetarii la el acasă, cum spunea chiar el. Am câștigat un proces de reconectare la utilități, dar, din cauza faptului că eram singuri în bloc de-atâția ani, s-au spart țevile de la etajul de deasupra și-a fost o inundație cumplită, care a afectat în foarte mare parte cutiile cu arhiva. Și nu se mai putea locui acolo, nu se putea respira.

Tata a dormit în gară în perioada aia, pe la prieteni. A fost foarte nasol. Cumva, am bănuit că au făcut-o special. La un moment dat, tata a lipsit din Iași o zi și jumătate și când s-a întors și-a găsit casa inundată. Doar așa s-a rezolvat, din cauza acestei inundații, cu proteste în fața primăriei, greva foamei - lucruri care nu apar în film pentru că n-am vrut să-l transform doar într-un film cu o direcție strict socială, ci și cu una personală. Tata e un tip cu o forță și o putere de refacere extraordinară. Mai mare decât noi toți la un loc, cumva.

Cum a fost pentru tatăl tău să se vadă în film în niște momente de vulnerabilitate - cu perfuzii, într-o ceartă cu mama ta etc.?

Filmările au fost pe o perioadă foarte lungă, timp în care s-a obișnuit cu mine cu cele două camere prin casă. Eram eu, fiica lui, până la urmă. N-a știut ce anume voi folosi din ce s-a filmat și ce vorbim noi acolo. Evident, foarte mult nu a intrat în film. Pentru că n-a făcut deloc parte din procesul de creație al acestui film, tata s-a trezit cu el în față. (Râde.) N-a avut de comentat, să zică asta nu trebuia să apară.

Mai mult eu am avut probleme etice. Și-acum când văd scena de ceartă foarte scurtă între el și mama, am, așa, o reținere - e o chestie foarte personală, pe care, practic, o vede toată lumea. Sau în ce măsură sunt eu expusă foarte mult, prin familia mea? Ei n-au avut probleme, niciunul dintre ei.

La un moment dat, mi-a spus cineva, la o proiecție la care eu n-am fost, tata a zis tare: fiică-mea n-a reușit să-mi facă un portret. (Râde.) Poate pentru că-i arăt anumite părți, și bune, dar și mai slabe, habar n-am. Eu, deși mi-am propus să fac un portret inițial, filmul cu siguranță nu e doar despre el. El are mult mai multe de arătat.

De exemplu?

Partea lui de nebunie a creației, de joacă, de bucurie de a munci toată viața, neobosit. Felul în care preda cursurile de la Școala Populară. Îmi pare rău că n-au fost înregistrate, erau fascinante. Începeau la ora 6 și nu se știa niciodată când se termină. Treceau de la povești, la glume, la filmări, la proiecții… Felul în care filma și mergea pe teren. Plecări în excursii neopinate. Dacă vrei, nebunia unui artist, care îl absolvă, până la urmă, de toate celelalte neajunsuri. Atât timp cât ești un idealist, greu poți să gândești partea materială a lucrurilor.

Ca o chestie foarte personală, eu am crescut cu ideea că tata e bătrân. Ne-a făcut târziu, să zicem. Eu mi-am dorit întotdeauna foarte mult ca tata să fie mai tânăr. Dar am avut o copilărie foarte frumoasă cu el. Am crescut altfel decât ceilalți copii. Făcea chestii din astea: Aveți chef să mergeți astăzi la școală? Și noi: Nu… Bun, hai să mergem într-o excursie! Ne duceam în gară, luam primul tren și ne duceam undeva o zi. Mergeam cu autostopul…

Arhiva în ce stare se află acum?

Am reușit să recuperăm tot, să mutăm toate cutiile. Repet, au fost foarte multe lucruri stricate la inundație. Am încercat să salvăm o parte din ele, ceea ce a însemnat alți bani, altă distracție. O parte din arhiva de filme s-a pierdut - erau în ea actori veniți în turneu la Iași, întâlniri private cu Cotescu, Ion Voicu și alții.

Planul meu ambițios cu ce a rămas este să pot face un loc în care să le expun pe toate. Și tata are acest ideal - să facă o Casă a Fotografiei. Îi putem spune așa, sau îi putem spune un muzeu intim. Toate aceste obiecte din domeniul fotografiei și nu numai au un plus - au toate o poveste în spate, scrisă fiecare pe câte o hârtiuță. „Aparatul ăsta a fost al tatălui meu, care în 1920 făcea asta și asta.” Sunt pastile mici de povești care-ți deschid o altă lume și te fac să călătorești, împreună cu obiectele sau fotografiile.

În unul dintre momentele mele preferate din film, tu și tatăl tău vă filmați reciproc. E un moment foarte intim, despre relația tată-fiică. Cum a fost pentru tine când ați filmat?

A fost un moment complet neașteptat și pentru mine, nu asta am crezut că o să iasă. Am vrut să-l provoc pe tata să mă filmeze, am setat trepiedul, aparatul și l-am rugat să-mi ia un interviu. Tata, însă, n-a mers pe ideea mea, pentru că niciodată nu o face. (Râde.) E imprevizibil omul și vine cu o idee mai bună uneori. M-a întrebat o chestie nesemnificativă, mai exact ce număr port la pantofi, după care a venit cu ideea asta: Pot să plec de la tine? Eu nu știam ce vrea să facă. A plecat într-o panoramare de 360 de grade, în care eu am stat cuminte și am filmat și a ieșit dialogul ăsta foarte fain între cele două camere.

Fotografie via Facebook / Timebox Documentary

Un alt moment care a rămas cu mine e cel în care discutați despre tezaurizare.

Am primit de la un prieten un mail cu un articol în care se vorbește de compulsive hoarding syndrome [sindromul „tezaurizării compulsive”]. Când am citit titlul, m-am gândit imediat: Wow, hai să-i arăt tatei și să-l filmez, să văd cum reacționează. Cuvântul tezaurizare l-am inventat eu, când îi citeam din engleză și traduceam simultan pentru tata. (Râdem.) Am vrut să-l provoc. A fost un punct de plecare pentru a arăta mai multe lucruri din casă.

Ce a fost puțin enervant, dacă vrei, la tata, e că el nu se supăra niciodată. Or, acolo se întâmpla o dramă și el n-avea nicio reacție în direcția asta. El era un optimist care voia să lupte. Dacă vrei, din punctul de vedere al unui regizor care vrea un film, băi, am nevoie de ceva.

Pe de altă parte, apar în film câteva momente cu reacții puternic emoționale - de exemplu când spui „Nu mai pot, problema mutatului mă termină psihic”.

Da, la mine s-au adunat mult mai multe. Încerc să-l iau ca exemplu pe taică-miu, dar el are o putere extraordinară de detașare, prin care se auto-protejează.

Când ai atât de mult material la dispoziție, cum știi ce să păstrezi?

De asta a fost și un proces foarte lung de montaj. E cel mai greu să spui mult din puțin - dar am reușit, sper. Am avut mereu sentimentul, în procesul ăsta al montajului, că nu arăt suficient de mult spațiul, că nu se înțelege cât de multe obiecte sunt, că nu ajung la nebunia asta de organizare - pentru că pare un haos, dar e unul foarte organizat. Toate obiectele au un număr, au fost trecute în calculator de mine. Organizarea în negative a tatei, iarăși: stătea nopți, după ce fotografia și developa, iar fiecare are propria hârtie pe care sunt notate anul și oamenii. Puține sunt cele care nu au așa ceva.

Au fost multe variante de montaj. Lungi, scurte, plictisitoare. S-a ajuns greu la varianta asta și din cauză că e un film foarte personal. Montajul a durat doi ani. Între timp, viața a mers înainte. În ultimul an de filmare am rămas însărcinată, apoi a mai apărut un copil în perioada de montaj. Am doi copii mici și a trebuit să și iau o distanță de la montaj. Dar asta a fost bine, pentru că, atunci când reveneam, eram din ce în ce mai obiectivă, am început să mă obișnuiesc să nu mă mai văd pe mine. Să am o distanță ca pentru două personaje din altă parte.

O altă parte bună e că am lucrat la distanță, cu o monteuză din Germania, Rita Bakacs, care nu cunoștea neapărat nici istoria României. Ea monta acolo, eu îl vedeam aici - montajul a fost un schimb de file-uri.

Foto via One World Romania

Tu ce ai salva în propria ta cutie a timpului?

Greu de zis. Sunt încă sub influența acestui volum mare de muncă și am sentimentul că e datoria mea să duc mai departe și să salvez toată arhiva tatei. Gândurile mele rămân tot aici. Am treabă de-acum înainte o viață. Iar de când cu copiii, raportul e altul. Încerc să creez o arhivă cu copiii mei. Să duc mai departe o arhivă a țării mele, 40 de ani de istorie mai mult sau mai puțin personală, care trebuie salvată. Și eu sunt singura. Bineînțeles, singură nu pot - deci aș vrea să ajungă la cât mai multă lume care s-ar putea implica.

Nu se poate trăi fără memorie. Fără să vrem, ne întoarcem mereu la trecutul fiecăruia, iar o arhivă filmată poate trezi în noi senzații și legături noi. Asta ne creează, ne susține, ne duce mai departe. Dacă păstrăm trecutul, asta ne face să avem un viitor.


Fotografia principală: Nora Agapi fotografiată de Ioan-Matei Agapi, via Astra Film Festival

text de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

fotografii de

  • Larisa BaltăLarisa Baltă

    Nehotărâtă. Orbecăie între fotografie și scris.

22 March 2019 ora 15:00


Tag-uri


X Revista Scena9