Cercetătorul Cezar Julius MacQuarie a fost hamal timp de opt luni într-o piață londoneză, ca să înțeleagă mai bine cum e să muncești noaptea.

„Dimineața prepar produsele de patiserie pentru restaurant. După-amiaza și seara, până târziu, sunt livrator pentru Uber Eats și Deliveroo. Uite, acum e trecut de miezul nopții și încă aștept o comandă la McDonalds. Vorbim de o oră și eu tot aștept. Duminica nu lucrez. Ziua aia e pentru familia mea. Dar în celelalte zile ale săptămânii sunt departe de ai mei. În felul ăsta achit facturile. Îmi plătesc asigurarea medicală și cea pentru moped. Companiile astea nu ne plătesc nimic.”

E mărturia lui Jonathan, unul dintre cele trei milioane de oameni care muncesc pe timp de noapte în Marea Britanie. Vine din Brazilia, are pașaport italian și e trecut de 30 de ani. A consemnat-o cercetătorul Julius-Cezar MacQuarie, care de zece ani urmărește viețile celor care muncesc atunci când noi ne odihnim.

MacQuarie e de origine română și are un doctorat în sociologie și antropologie socială la CEU (Universitatea Central Europeană). Pentru teza lui a adunat 55 de povești ca a lui Jonathan. În 2015, a muncit opt luni în piața New Spitalfields din estul Londrei, alături de cei care i-au devenit surse în cercetarea academică. Experiența directă l-a ajutat să înțeleagă că cei care sunt nevoiți să facă schimbul de noapte sunt vulnerabilii, precariatul, mulți dintre ei emigranți care se luptă cu sărăcia și cu invizibilitatea în fața statului. Ei devin invizibili și-n viața privată, pentru că vin de la job atunci când ceilalți încep o nouă zi. Iar în lipsa unei reforme care să-i protejeze de angajator, muncitorii ajung să fie exploatați până în punctul în care corpurile lor devin niște simple unelte dedicate companiilor pentru care lucrează.

În Uniunea Europeană, 19% dintre muncitori fac ture de noapte și ajung să aibă un astfel de stil de viață. În contextul ăsta, MacQuarie a înțeles că cercetarea antropologică nu e suficientă pentru a schimba lucrurile. A realizat un scurtmetraj documentar despre românii care lucrează în Londra, un podcast și adună semnături într-o cartă a drepturilor muncitorilor, cu speranța că va împinge subiectul în discursul public. Am stat de vorbă cu el despre precaritate, izolare și lupta pe care o duci uneori cu propriul corp ca să reziști la un job de noapte. 

 

Cum ai ajuns să cercetezi subiectul ăsta timp de zece ani? Ce te-a menținut motivat?

Un motiv important a fost nedreptatea socială pe care am observat-o odată ce am intrat mai mult în profunzimile acestui subiect. Schimbul de noapte, care în limba engleză mai e numită graveyard shift, se practică mai ales în orașe globale precum Londra, care are o cerere foarte mare de imigranți care fac muncă manuală pe bani foarte puțini. Acum zece ani, când am început să cercetez subiectul, am fost surprins să constat că erau multe studii despre viața și economia de noapte, și atât de puține despre munca pe timpul nopții. Asta m-a inspirat să merg mai departe cu proiectul meu. 

Ca doctorand la antropologie, a trebuit să fac muncă de teren, principalul instrument de cercetare în acest domeniu. Așa că m-am cufundat în viața unor muncitori de noapte într-o piață de legume și fructe din Londra. E un mediu extrem de precar, nu ai contract de muncă, nu ai unde să te așezi ca să servești masa, nu există pauze de masă. Poți să termini o tură de 16 ore și să-ți spună managerul să mai rămâi la nu-știu-ce ședință de echipă. Asta e precaritatea despre care vorbesc.

Deci ai devenit subiect în propria cercetare. Cum a fost pentru tine experiența asta?

Voiam să depășesc nivelul unui simplu interviu. Voiam ca, dincolo de dialog, să-mi petrec timpul cu oamenii ăia, în piață și în afara programului de lucru. M-am bucurat să fiu invitat de ei în club sau în casele lor, să fiu părtaș la momente intime de familie.

Pentru mine, a fost o schimbare profundă. Experiența m-a făcut să mă implic civic și mai mult și m-a ajutat să rămân pasionat de cauza acestor oameni, voiam să văd o schimbare în viețile lor. Am făcut muncă manuală timp de opt luni în New Spitalfields Market, în Londra de Est. Am încărcat și descărcat cutii și containere. Viața mea s-a răsturnat cu susul în jos și s-a aliniat cu a lor. Am trăit într-un ritm total opus față de cel mainstream, al societății în general. Dincolo de interviurile pe care le-am avut cu oamenii, mi-am monitorizat pe telefon pașii pe care-i făceam zilnic, greutatea fizică și bătăile inimii. Oamenii spun adesea că se simt obosiți. Bine, dar ce înseamnă asta, mai exact? Am încercat să ofer un răspuns concret la această întrebare.

Și ce urme a lăsat această schimbare în propriul corp? 

În primul rând, te confrunți cu senzații noi: în mediul ăsta, trebuie să ridici și să cari mult. Pielea de pe mâini a început să mi se jupoaie și aveam dureri, aveam probleme cu spatele de la cărat și am început să dorm pe podea, nu mai puteam folosi patul.

E și un mediu machist, așa că poți fi subiectul unor miștouri dacă încerci să te protejezi. Știi cum se zice în terminologia masculină: Ești un fătălău. La început am încercat să-mi modelez comportamentul după bărbații duri. Apoi mi-am zis: mâinile mele contează mai mult decât părerea voastră despre mine. Și mi-am cumpărat cele mai bune mănuși. 

Ce ai învățat despre viața muncitorilor de noapte din acea piață, ca parte din comunitate?

Când mi-am început cercetarea, am vrut să văd cum își arată solidaritatea oamenii care lucrează în condițiile astea. Am găsit prea puțină solidaritate și prea multă competiție. Munca era atât de grea iar orele de lucru atât de lungi încât oamenii erau preocupați cum să supraviețuiască încă o noapte de muncă. Se gândeau: Dacă eu te ajut, înseamnă că va fi mai mult de muncă pentru mine, ceea ce înseamnă că la finalul turei voi fi epuizat. Iar eu trebuie să mă pot ține pe picioare pentru tura următoare. Așa că angajații erau foarte precauți în a se ajuta unii pe alții.

Competiția pe care am observat-o nu era pe joburi, ci pe conservarea grupului și a ierarhiei din interiorul ei. Unde am lucrat eu, un grup de români conducea echipa și se asigura că erai dedicat sută la sută companiei pentru care lucrezi. În loc de ora 11, puteai fi chemat de la 10, iar tura se termina la 9, uneori la 12 a doua zi. Între 12 și 3 dimineața era cel mai stresant. Se deschideau porțile către clienți și intrai într-un ritm insuportabil. Muncitorii cu stivuitoare făceau multitasking și lucrau sub presiune, managerul țipa la ei și toată lumea începea să țipe la toată lumea. „Tot ce mai pot să fac când ajung acasă e să mă așez în fața televizorului și să beau energizant”, mi-a spus unul dintre angajații cu care am vorbit. E o formă aparte de stres în munca asta de noapte.

Comercianții, care sunt angajatori importanți și plătesc chirie în piață, exploatau muncitorii care, la finalul zilei, nu rămâneau nici cu salariul minim pe economie. Ei nu erau obligați să raporteze câtă marfă reușesc să vândă și cu cât își plătesc angajații. Vrei asigurare medicală, concediu medical sau vacanță? Ghinion.

Proprietarul pieței închiria scump, așa că și comercianții erau în competiție. La un moment dat, am observat că companiile englezești se retrag încet, încet. Nu puteau ține piept celor turcești, grecești, cipriote, etc, de unde venea o cantitate importantă de hrană și care își munceau oamenii până la epuizare. Dar spre deosebire de aceste companii, cele englezești îți plăteau o vacanță.

În mediul ăsta trebuia să răzbești. Ca să facă față condițiilor, mulți muncitori apelau la alcool și energizante. Îți dau un exemplu. Piața în care am lucrat era încercuită de cinci cafenele. După primele cinci luni, m-am mutat într-o astfel de cafenea, ca să înțeleg cum e munca de noapte acolo. Dacă în piață erau peste 90% muncitori bărbați, la cafenele munceau aproape numai femei. Și era această practică: ele aduceau mereu cafeaua muncitorilor, astfel încât ei să nu părăsească niciun moment taraba unde lucrau. În loc de cafea, puneau whiskey. Și așa supraviețuiau ei turei de noapte. Apoi mergeau acasă și mai beau un energizant, pentru că încă erau agitați. Încercau, cumva, să-și dea shut down. Asta e foarte trist, mai ales în gospodăriile cu mai mulți membri. Bărbații vin epuizați acasă, iar toată munca domestică pică pe umerii femeilor. Un muncitor mi-a povestit că într-o dimineață, când s-a întors de la muncă, soția i-a spus fiicei lor: Uite, a sosit musafirul nostru! Vin acasă, dorm și o iau de la capăt cu munca, șase zile pe săptămână.

Din spusele tale, pare că munca pe timp de noapte, așa cum arată ea acum, e un mediu care-i transformă pe angajați în unelte pentru îndeplinirea nevoilor celorlalți. Cum ți se pare lucrul ăsta?

E corect să spunem asta. Eu îi numesc roboți bio (bio-automatons), pentru că sunt jumătate mașinării, jumătate oameni. Un mod în care putem vorbi despre obiectificarea corpului muncitorului e să-l tratezi, așa cum ai spus și tu, drept un obiect care sfidează componenta fiziologică pe care o moștenim ca oameni. Ritmul nostru biologic de 24 de ore e dat peste cap de aceste companii care extrag resursele din muncitori până la epuizare, pentru că ei ajung să muncească și atunci când corpul cere odihnă.

Îți dau un exemplu concret. Într-una dintre diminețile în care lucram, la ora patru, a intrat un client în vorbă cu mine. În timp ce discutam amândoi în picioare, am simțit cum mi se înmoaie genunchii, am căzut și mi-a dispărut auzul. S-a întâmplat de două ori chestia asta. Am început să citesc și am înțeles că între patru și șase dimineața e un moment sensibil pentru corp, în ritmul circadian. În acel moment, corpul meu voia să se întindă și să se relaxeze. De la șase dimineața încolo, simțeam din nou energie. Iar angajatorul poate să-ți ceară să faci o nouă tură, una după alta. Și nu poți să spui nu, pentru că te pot schimba cu alt muncitor imediat. Nu le pasă. 

Cu exemplul ăsta am vrut să-ți arăt că obiectificarea merge până în punctul în care trebuie să hackuiești sistemul [biologic] ca să poți rezista. A trebuit să mă antrenez câteva luni să stau treaz. A fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut vreodată. 

Hai să vorbim un pic despre cum ne raportăm noi la serviciile oamenilor care lucrează noaptea. Crezi că suntem și noi responsabili pentru obiectificarea asta, din postura de client?

Dacă vine cineva și-mi povestește că a comandat un kebab la două dimineața și mai spune că nu știe condițiile în care lucrează livratorul, că altfel n-ar mai fi comandat, i-aș spune că asta e o mare minciună. Ăsta e un prim semn al precarității: faptul că tu trebuie să stai treaz când alții dorm și trebuie să servești când alții au chef. Nu știu dacă e obiectificare, dar comodificare e cu siguranță. Comodificăm modul în care îi folosim pe acești oameni, cred eu. E un nivel îngrijorător de detașare față de condiția lor.

Ce crezi că ar trebui să se schimbe în modul în care funcționează munca pe timp de noapte?

Cred că țările avansate din Europa și Statele Unite nu văd problemele specifice acestui tip de muncă. Sunt mai multe straturi de precaritate când vorbim despre munca pe timp de noapte. Dacă lucrezi noaptea, ești femeie și ai statut de imigrant, înseamnă că ai unul dintre cele mai grele joburi. De la aceste vulnerabilități trebuie să pornim discuția despre o eventuală reformă în acest domeniu. Apoi să căutăm soluții concrete cu care să împingem subiectul pe agenda politică. În acest moment, muncitorii pe timp de noapte sunt invizibili în discursul public, problemele lor nu îi preocupă pe mulți. Iar sistemul actual al muncii e centrat pe munca pe timp de zi, unde turele de noapte sunt un fel de anexă.
 

Poți semna carta pentru drepturile muncitorilor pe timp de noapte aici.

photo credits: Julius-Cezar MacQuarie c/o Nightworkshop