A venit 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii, așa că am făcut un exercițiu colectiv în redacție și ne-am adus aminte de unele joburi temporare & bizare pe care le-am avut unii dintre noi înainte să ne apuce damblaua asta cu scrisul & jurnalismul.

Cărți și purcei ferchezuiți

„Nu e mare lucru de făcut”, mi-a zis unul dintre colegii mei de casă, un portughez intimidant de întreprinzător. Mi-a explicat în ce va consta noul meu job de weekend, în timp ce-și îndesa în rucsac dozele de bere cumpărate de la supermarket, pe care urma să le vândă un pic mai scump tinerilor strânși în centru, după închiderea magazinelor. Aveam 25 de ani și venisem cu o bursă Erasmus la masteratul de antropologie din Perugia, un orășel universitar minunat din inima Italiei, cu ziduri etrusce, mâncare divină și un fetiș pentru stânga. Banii nu-mi ajungeau, așa că trebuia să mă cârpesc cum puteam. Mai traduceam, mai plimbam contra cost doi câini hiperactivi printr-un fost templu roman, dar nimic substanțial. De altfel, nici prietenii mei italieni n-o duceau prea bine și vânau mereu slujbe mărunte. La cafenele nu reușisem să mă angajez, se citea în ochii mei frica de mașinăria de espresso și de tăvile pe care fac echilibristică ceșcuțe. Dar propunerea portughezului se potrivea la țanc, după aproape trei ani de muncă la Cărturești: librăreasă la un târg agricol local. 

Sâmbătă dimineața, la ora 7, m-am plantat într-un sătuc idilic din apropierea orașului și mi-am ocupat locul la standul cu cărți pentru fermieri, între fundurile unor vaci absolut cochete și un magazin de semințe. De jur împrejur se foiau găini împănate și purcei ferchezuiți, iar lumea se îngrămădea să se pună la punct cu noile specii, soiuri și utilaje. Eu eram însă convinsă că o să fiu mai degrabă decorativă, fiindcă în mintea mea, fermierii pe care îi știam din România nu prea le aveau cu cititul, dar până la urmă am avut destul de trebăluit în cele două zile. Nu mi-a fost tocmai simplu să le fac față clienților, fiindcă italiana mea era destul de rudimentară pe-atunci. Sper doar că nu am ajuns la mimat animale de fermă în fața lor, dar chiar dacă s-a ajuns și la asta, am reprimat totul. Ce țin minte limpede e că în toamna aia din 2007, în zona Umbria, erau la mare căutare cărțile despre creșterea melcilor și a iepurilor. Lumaca și coniglio, îmi tot repetam în sinea mea și nu mă mai săturam de sonoritatea lor amuzantă. Și mai țin minte că duminică seara, după ce am ajutat la strânsul standului, frântă de oboseală după toată vânzoleala din jur, am mers glonț în centrul Perugiei, mi-am luat o bere de la colegul meu care-și umpluse buzunarele de mărunțiș, și m-am așezat pe trepte, sub ochii lui Isus cel răstignit, în care se zvonea că poliția montase camere de supraveghere. (Andra Matzal)

O zi în Mamaia

Am avut mai multe joburi ciudățele de-a lungul timpului. În primul an de facultate, m-am angajat ca promoter pentru sosurile Knorr: eram îmbrăcat în bucătar, aveam o tavă cu mâncare în față și urlam prin hipermarketuri ca să mă audă poporu’. Lucram doar în weekend și aveam chiar și un asistent. Am fost trimis la un moment și în delegație la Craiova. Cu tot cu asistentul meu. 

Am lucrat și în două restaurante pentru câteva luni, de data asta eu eram ajutorul de bucătar (și nu mai era o simulare), în Londra, West Hampstead, și în Lisabona. În Londra lucram pentru un bucătar australian care băga cam 10 beri pe tură, pe lângă alte chestii. Venea și Ricky Gervais pe acolo ca să vadă meciuri, asta nu înseamnă că îl și vedeam la față, eram jos, la cală, cu colegii mei nepalezi, la tăiat cartofi și din astea. Iar în Lisabona era mai degrabă un local de tapas, acolo nu găteam, doar trebuia să bag niște tușe de culoare, ca să arate mâncarea mai bine. 

Dar preferatul meu rămâne cel din Mamaia. 

Tocmai terminasem anul I de facultate și mă gândeam să-mi caut un job de vară la mare. Tre' să recunosc că nu eram foarte hotărât să fac asta, mă încânta mai mult ideea de mare, plajă etc. Am vorbit cu o cunoștință de familie, care m-a recomandat cuiva pentru un job la șezlonguri, pe plaja unui hotel din Mamaia. Am ajuns acolo într-o seară, pe la sfârșitul lui iunie, și am fost cazat într-un fel de debara (ar fi prea mult să-i zic cameră), pe care trebuia să o împart cu un alt angajat, un puștan de vreo 18 ani. Băiatul avea niște combinații dubioase, cumpăra (sau fura?) sucuri, ape și beri, pe care le vindea mai apoi prin diverse locuri. Sticle de toate culorile și mărimile pe care le ținea depozitate în debaraua în care dormeam. Se putea însă și mai rău de atât, mai erau unii care lucrau la șezlonguri și care dormeau pe plajă, în niște cutii mari de carton, deasupra cărora erau amplasate niște boxe uriașe.

„E cald de mori acolo în cartoanele ălea, n-ai aer și îți bubuie muzica deasupra. Dar măcar vezi multe gagici p-aici”, mi-a zis un coleg a doua zi dimineață când tocmai intram și eu în pâine. 

Încă de la început, mi-a explicat șefu' care e fișa postului: „să nu te întinzi la vorbă cu clienții și să nu lași amărăștenii să stea pe plajă și ia umbra ălora care plătesc”. Până la prânz, am reușit să încalc ambele reguli cu mare succes. 

Orele treceau greu. Uitasem să mă dau cu cremă și eram deja ars pe diverse părți ale corpului. Șefu' ăla imbecil urla la toată lumea din jur. Din când în când, ieșeau din cutiile de sub boxe unii dintre angajați, asudați și năuciți, ca niște zombi scoși la lumină. 

„Dacă ești șmecher, poți să faci și bani cu șezlongurile”, mi-a zis un alt coleg. După care m-a măsurat din cap până în picioare și și-a dat seama că nu sunt nici șmecher și că nu o să fac nici bani. 

Eram terminat la sfârșitul zilei, deși nu făcusem mai nimic.

„Mâine începem la 6”, a strigat bossu' la mine înainte să plec. 

„Dimineața?”, am întrebat speriat.

„Da, dimineața, normal. Tre să turnăm niște betoane aicișa.”

N-am apucat să mai zic ceva, că omu mi-a întors spatele și a dispărut. 

M-am dus la hotel și, cum am intrat în debara, l-am văzut pe coleguțu' meu, care se chinuia să facă loc pentru încă un bax de bere Burger. Mi-am luat rucsacacul, i-am strâns mâna puștiului și am ieșit din hotel fericit. 

Am plecat din Constanța direct în Vama Veche, unde am stat vreo zece zile. Și nu m-am dus acolo ca să muncesc. (Ionuț Sociu)

Câte anunțuri imobiliare încap într-o zi?

La început a fost criza. Aia financiară, care-a început în 2009 - și până-n 2011 nu s-a simțit neapărat mai bine.

Înainte de criză am dus-o nesimțit de bine. Începusem să lucrez la 19 ani, aveam un job destul de glam și câștigam mult peste așteptările unei studente la Limbi Străine.

Apoi banii din industria aia (a filmului pentru televiziune) s-au terminat, am ajuns să muncesc în trei schimburi, pe un salariu de șase ori mai mic, în cea mai mare și haotică agenție de știri din țară la ora respectivă. De-acolo m-au dat afară după două luni, cu regrete, salarii compensatorii și replica: „Tu ești foarte bună, dar știi cum e. E criză, deci ultimul sosit este primul care pleacă.”

Cum lucrurile mergeau din ce în ce mai dramatic cu banii, am înhățat cu două mâini următorul job care mi s-a oferit. Era descris drept un post în marketingul online. Aveam să aflu că, de fapt, jobul consta în scrierea a 70-80 de anunțuri imobiliare pe zi. Știți descrierile alea cu „apartament deosebit, finisaje premium, aflat la 10 minute de centrul capitalei” (în spatele căruia se ascunde un semi-decomandat de 50mp la Dristor)? Eu le-am scris. Ok, poate nu pe toate, dar, de-a lungul unui an cât am rezistat la jobul ăla, câteva mii bune.

Jobul ca jobul. Dar sediile. În primul dintre ele, o clădire de birouri fel de nouă și de prost construită ca și rezidențialele despre care inventam poetic viețile idilice ale viitorilor cumpărători, eu și colega de departament am primit un birou fără geamuri. La un moment dat, a luat foc liftul. Apoi s-au blocat niște colegi în el, timp de câteva ore. Apoi, italianul elvețian pentru care lucram a început să ne amenințe că ne taie din salariu câte 10 lei la fiecare întârziere de 10 minute înregistrată de cartelele de pontaj. Apoi ne-a interzis să ieșim la țigară în grupuri mai mari de două persoane. Apoi ne-a interzis cu totul să mai ieșim la țigară. Eram vreo 40 de oameni în firma aia: 10-15 fotografi, 10 fete la call center, care se ocupau de programările fotografilor și vreo 10-15 agenți de vânzări. Fetele, fotografii și cu noi ne înțelegeam bine. Agenții de vânzări se borfăiau încontinuu între ei, se lăudau cu cine-și înșală nevestele și, în general, câștigau de 4-5 ori mai mult. Atmosfera era de vis: undeva între râcă, paranoia și mici glumițe subversive pe care le mai strecuram la adresa șefilor când aveam voie să ieșim la țigară.

Eu scriam „vilă deosebită, situată în inima istorică a orașului, în apropiere de luciul Dâmboviței” despre cine-știe-ce coșmelie dărăpănată de pe granița cartierului Cotroceni.

În cele din urmă, patronul italo-elvețian, despre care se zvonea că face afaceri în România ca să spele un milion de euro, câștigat de partenerul său la firma lor de producție de filme porno din Elveția, căutat prin Interpol pentru trafic de ființe umane, a mutat sediul firmei. Am ajuns să lucrăm într-o vilă de la Piața Presei, în care angajații ocupau parterul deschis pe două niveluri, iar patronul locuia în duplexul somptuos din restul clădirii. Cobora la prima oră de program în halatul lui de satin, cu ray-banii pe ochi, să vadă dacă muncim.

După un an, ca la un semn, banii de spălat s-au terminat, firma era pe minus, iar colegii mei au început să fie încurajați (cu mustrări pentru abateri fictive și reduceri de salariu) să-și dea demisia. Mi-am dat-o și eu, ca să lucrez freelance la negru, tot în marketing online - dar asta e altă poveste, în care, în loc de anunțuri imobiliare poetico-SF, am scris texte fâșnețe despre aspersoare de grădină, soluții de deratizare, FOREX și împrumuturi pe termen foarte scurt, cu dobânzi imposibil de mari. Csf ncsf, dacă la viața mea mi-a plăcut să scriu - iată, am scris. De toate. (Ioana Pelehatăi)

Resturile de mâncare ale zilei

Îmi aduc aminte că am lucrat o zi la un restaurant mai hipsteresc din centrul Bucureștiului (nu spun care) și m-am îngrozit de munca de ospătar pe bani puțini în România. Dar să o luăm de la început.

Era o perioadă în care bâjbâiam după sens. Studentă la master, nu prea eram sigură ce vreau să fac cu viitorul meu, așa că m-am aruncat într-o serie nereușită de zile de probe la joburi diferite. Era o vreme blândă când am ajuns la noul meu loc de muncă. Mesele lungi de la terasă erau pline, viitorii mei colegi chicoteau în pauze de țigară. Eu m-am aranjat ca o floricică, m-am dat cu rimel verde. Mă pregătisem să servesc la mese, așa cum stabilisem la interviu. De fapt, trebuia să fac mai multe decât era consemnat în fișa postului. Prima lecție m-a dat deja peste cap. Am încercat două ore să învăț meniul, care părea că a scăpat pe mâinile unui artist. Felurile de mâncare se întreceau în denumiri creative. Imaginea farfuriei îmi rămânea în minte, dar nu puteam să mă adresez clientului cu o denumire populară precum șnițel cu piure, ci cu un nume demn de o farfurie cosmică. M-au trimis în scurtă vreme la bucătărie, unde trebuia să învăț cea de-a doua sarcină în jobul meu: pregătirea farfuriilor folosite pentru spălare. Acolo stăteam cu două uși deschise în permanență și era ceea ce pe românește se numește curent!. Mașinile industriale de spălat vase erau aproape la fel de înalte ca mine și trebuia să le hrănesc în permanență cu vase murdare. Am ieșit de acolo când s-a întunecat și mă simțeam de parcă îmi fusese spălat și mie creierul odată cu vasele din cuvă. 

La spălat veceurilor n-am mai rămas. Trecuseră 12 ore de când începuse proba mea de aptitudini, dar eu trebuia să rămân până când ultimul client își amintea să plece acasă, adică pe la 3-4 dimineața. La 11 seara, mi-au plătit taxiul și dusă am fost. A doua zi le-am dat cu ghosting. (Venera Dimulescu)

Vara harbujilor dulci

Cea mai frumoasă vară din viața mea a fost aceea în care aveam zece ani și am vândut harbuji* dintr-un portbagaj, într-o parcare din Huși. 

Trecuseră vreo trei ani de la Revoluție și ai mei recuperaseră/căpătaseră o bucată de pământ, undeva aproape de malul Prutului. Îmi plăcea să merg cu tata și să mă plimb printre harbujii umflați, ca niște ghiulele împrăștiate în câmp, să-i ciocănesc și să mă prefac că înțeleg care-i copt și care nu. Umpleam apoi mașina, ajungeam în oraș și adulții ne lăsau să o golim. Scriam prețul pe bucăți de carton, mereu ceva mai mic decât cel din piață. 

Eram cu fratele meu și cu Luci, băiatul unor prieteni de familie care era la liceu și care se pricepea mai bine decât noi să negocieze și să dea rest. Pe Luci, viitor programator, îl admiram pentru colecția completă de surprize Cin-Cin, pentru faptul că avea o cameră doar a lui și pentru că era bun și cinstit. În momentele moarte ale zilei desfăceam câte un harbuz pe capotă, ca să le facem poftă vecinilor. Când portbagajul se golea, rămâneau câțiva mai amărâți pe care-i vindeam după reduceri repetate. Cei vânduți la urmă erau profitul nostru, cu care luam gumă de mestecat și suc de la dozator.  

Era începutul anilor ‘90 și pe-atunci totul era posibil, iar harbujii erau mai dulci. (Vlad Odobescu)

* Notă pentru ne-moldoveni: harbujii sunt pepenii verzi, însă pentru mine cele două cuvinte n-o să se suprapună niciodată: spre deosebire de chestiile lunguiețe, grele și dungate pe care le cumpăr azi din hipermarketurile din București, harbujii erau de un verde-închis, rotunzi și ușor diformi, cu o nelipsită pată alb-gălbuie pe partea nebătută de soare. Când îi desfăceam, miezul diferea de la roz pal la roșu intens, era mereu o surpriză. Unii se crăpau înaintea cuțitului și așa știam că, dincolo de orice alte indicii, aceia sunt harbujii perfecți.