Unul dintre cele mai cool muzee din țară e la Băița, în județul Hunedoara. Cuvinte mari, știu, dar aici poți să vezi exponate pe care până acum câțiva ani nu le admirai decât la Metropolitan Museum of Art (MET) din New York și tot aici înveți despre istoria locală și cea globală. Mai e și amplasat într-o zonă montană care merită cu prisosință vizitată. În plus, nu e un muzeu de artă sau de istorie, ci unul mai surprinzător: e un muzeu al țesăturilor.
La sfârșitul anului trecut am fost la Muzeul Textilelor din Băița, să văd o expoziție care leagă ia românească de kimonoul japonez, dar și să descopăr muzeul, să învăț cum făceau haine strămoașele noastre și s-o cunosc pe Florica Zaharia. E una dintre cele mai importante experte în istoria textilelor de la noi, directoarea muzeului și femeia care a strâns și curatoriat colecția de țesături pe care acesta o adăpostește.
Băița - New York și retur
Odată ajunsă în Băița, o comună dintr-o zonă cu o veche istorie minieră, am găsit ușor Muzeul Textilelor. E pe strada principală, la o aruncătură de băț de centru, iar înainte să intru în sala de expoziție, m-am oprit la cafeneaua muzeului.
În spațiul cochet, decorat cu o casă de marcat vintage americană pe tejghea, un buchet mare de flori culese din zonă și fotografii cu țesături și textile puse la microscop, am întâlnit-o pe Florica Zaharia (69 de ani), fondatoarea și directoarea muzeului. Cu multă energie, zâmbet și din când în când câteva cuvinte presărate în engleză, mi-a vorbit despre orice: cum se țes hainele, care e diferența dintre fibră și fir, de ce sunt importante simbolurile de pe costumele populare și de ce a decis să lase New Yorkul pentru un sat din Hunedoara.
E posibil să fi auzit deja de Florica. A lucrat 28 de ani în departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum of Art (MET), întâi ca restauratoare, apoi din 2003 până în 2016 chiar a condus departamentul de conservare a textile al muzeului american. E unul dintre cele mai impresionante din lume, lucrând cu o colecție de peste 36.000 de obiecte, în care găsești orice: de la un mic pătrat de lână din secolul IV, cu un călăreț surprins răsucit pe cal, atribuit unor meșteri din Egipt, la o masi kesa din Fiji, adică o bucată mare de pânză de scoarță (da, scoarță de copac transformată în material), sau această rochie inspirată de lumea artei, din colecția Viktor and Rolf 2015. Cu experiența acumulată acolo, restauratoarea s-a întors în țară și în 2017 a fondat un nou muzeu, chiar în localitatea în care s-a născut.
Îmbrăcată într-o jachetă orientală turcoaz și cu un medalion în formă de foarfecă la gât, poate să-ți vorbească ore în șir despre țesături și textile fără să te plictisească o secundă. Pentru ea, textilele sunt o formă de cultură și de expresie care nu seamănă cu niciuna alta, și merită cunoscută și înțeleasă la adevărata ei valoare.
„Textilul este un material mult mai palpabil, îl iei în mână ca să creezi. E un material mult mai prietenos, mai aproape de firea umană, zic eu. Asta e partea frumoasă.” În pictură, de exemplu, ții o pensula în mână și prin ea mediezi actul artistic, în textil nu există nimic între tine și produsul artistic și tocmai de-aici vin apropierea și intimitatea pe care le creează.
Textilele, și costumele populare în special, sunt o exprimare a creativității, atât a unui popor cât și a unui individ. Spun povești despre normele sociale, despre ce ai voie să faci și ce nu, despre cum ai voie să te prezinți și cum nu, despre economia unui loc și aspirațiile oamenilor de acolo. Pot fi armă politică și contribuție la modul în care te identifici cu o cultură. Un exemplu local sunt reginele Elisabeta și Maria ale României, promotoare ale costumului popular românesc, în care se fotografiau adeseori pentru a arăta apartența la noul lor popor. Chiar dacă nu sunt vizibile, obiectele vestimentare poartă cu ele povești intime și amintiri: „Am purtat bluza asta când l-am cunoscut pe X”, „Floarea de pe rochia asta mi-a cusut-o mama”. Până la urmă, prin munca ei la muzeul pe care l-a creat, Florica ne îndeamnă să vedem țesăturile ca obiecte de artă, nu doar ca obiecte funcționale sau de artizanat.
„Mă uit la toate piesele astea de costum, care sunt obiecte de artă anonime. Este una dintre motivațiile noastre: să contribuim cât se poate la ridicarea textilelor la nivelul de artă,” explică restauratoarea în fața costumelor populare românești, prezentate împreună cu kimonourile japoneze. „De asta le și expunem cum le expunem, cu atenție spre obiect. Pentru că ele au fost luate ani la zile și nu numai de noi, de toată lumea, for granted, ne-am obișnuit cu ele, sunt elemente decorative.”
Clădirea în care se află muzeul a fost mereu un punct de întâlnire pentru localnici. A adăpostit de-a lungul timpului magazinul cooperativei comuniste a comunei, un magazin de textile sau cofetăria unde Florica venea în copilărie să mănânce cremșnit.
În 2017, la distanță de câteva decenii, spațiul era în paragină și nu mai avea nici grupuri sanitare funcționale. Florica l-a preluat cu gândul să-l transforme în muzeu și l-a renovat, încercând să păstreze și unele elemente din perioada comunistă, precum pardoseala și scările din ciment. Crede că e important ca urmele să fie conservate, chiar dacă nu sunt ale unei istorii după care să fie nostalgică.
Dincolo de urmele comuniste, spațiul practic, simplu și fără pretenții, e îndeajuns de versatil pentru ca directoarea muzeului să facă ce-și dorește cu el. La parter se află cafeneaua și sala de expoziții, iar la etaj se află spațiile administrative pentru munca de cercetare și de laborator, unde lucrează cu costume populare românești din toate zonele țării obiecte textile din locuri îndepărtate: de la vestul Europei, la Orientul Apropiat, India, Asia Centrală, Japonia, China, sud-estul Asiei, Africa, Oceania sau America.
Muzeul a pornit la drum cu colecția FARZ - acronimul pentru Florica, Ana (fiica ei) și Romulus (soțul ei) Zaharia -, în care se află produse și elemente textile colecționate de-a lungul timpului de aceștia, dar și cu o donație de 1.871 de la MET, printre care și obiecte din cultura românească. Unele au ajuns la muzeu pentru că au fost donate de strănepoții imigranților români plecați în State, iar altele au fost cumpărate de muzeografi la începutul secolul XX, când marile muzee americane au avut adevărate campanii în care veneau în Europa, în căutare de piese care să le completeze colecția.
Pe lângă obiectele donate de MET, în colecție se mai află și cele cumpărate de-a lungul timpului de Florica și soțul ei, donații de la persoane particulare, cum ar fi donația din 2023 primită din moștenirea lui Paul J. Smith, fostul director al Muzeului de Artă și Design din New York. Sunt lucruri ca un costum de mireasă din comuna Bătrâna, județul Hunedoara, din secolul XX, cu o ie albă cu mâneci brodate cu modele de flori, o curea cu nasturi minusculi și o salbă cu bani, o robă de femei din Uzbekistan, tot din secolul XX, cu un model grafic impresionant în culori calde, o vestă de bărbat din Camerun, de la începutul secolului XX, acoperită de scoici mici și albe, sau o cuvertură de pat din statul american Ohio, de la 1845, brodată cu căsuțe, păsări și o scurtă poezie.
Ce e un exponat și ce nu? Depinde de multe lucruri: de vechimea obiectului și de relevanța lui pentru o anumită zonă, de faptul că a aparținut unei personalități și de curator. În colecția ei există și țesături mai moderne, cărora încă încearcă să le dea un rost. Un vecin i-a adus, de exemplu, o pernă. „Cea mai hidoasă perină decorativă, kitschul de pe lume, trandafirași, matlasată și așa mai departe”, explică Florica, pe care soția nu mai voia s-o țină în casă. Muzeografa n-a avut inimă să-i zică nici că e urâtă, nici că are deja astfel de piese, așa că a luat-o. Sunt obiecte făcute tocmai la sfârșitul perioadei în care era comun să țeși și să coși acasă, când gusturile se modificau îmbinând tradiționalul cu modernul vremii. Ca în cazul podelei și al betonului comunist din clădire, Florica spune că nu e vorba de gustul ei, ci de reprezentarea și conservarea unor realități istorice. Așa că, da, și o pernă matlasată kitschoasă poate fi un obiect de muzeu.
Donația din moștenirea lui Paul Smith e încă neprocesată. Florica trebuie să inspecteze și inventarieze obiectele, să vadă în ce condiție sunt și ce poate face cu ele. Printre ele se află și un gat, o pălărie purtată de nobilii coreeni din Antichitate și Evul Mediu. Dacă ai văzut vreodată un serial coreean de epocă, știi la ce mă refer; dacă nu: este o pălărie neagră, făcută din bețe de bambus și păr de cal.
„Nu vreți să știți ce am pățit cu o astfel de pălărie când lucram la MET”, povestește Florica. Piesa a aparținut unui învățat coreean și, când îi făcea analizele pentru a o include într-o expoziție, cercetătoarea a descoperit un mic mister. Părul folosit nu provenea de la un cal, cum se întâmplă în mod tradițional, ci de la alt animal enigmatic. Împreună cu o colegă coreeană a dedus că ar putea fi vorba de păr de vacă, pentru că există o insulă în Coreea unde pentru astfel de pălării foloseau păr de vacă. Prima problemă era că muzeul nu avea în colecții de referință păr de vacă, așa că Florica a trebuit să sune în România, și să încerce să facă rost de câteva fire. A doua problemă era că țăranii de acasă nu voiau s-o ajute din cauza superstiției că dacă iei fire din coada vacii, animalul nu mai dă lapte. Până la urmă, a găsit un văr mai puțin superstițios și MET-ul s-a ales cu fire de bovine.
Florica are multe astfel de anecdote despre căutări și găsiri de fire și țesături, materiale și haine neobișnuite, care ar trece neoservate unui ochi de neinițiat. Odată povestește că a dormit cu soțul ei la o mănăstire și s-au învelit cu o iambula cu ochi (cergă aromână cu un model punctat, denumit ochi) neobișnuită. Era alb cu negru, nu negru cu roșu, cum sunt de obicei. Altădată a întâlnit o țărancă al cărei model de cusut cu trandafiri a fost copiat de toate femeile din zonă, dând la o parte modelele tradiționale.
Născută chiar în Hărțăgani, un sat din comuna Băița, Florica a fost de mică pasionată de textile, pe care a învățat să le lucreze de la mama ei. Nici ea, nici mama ei nu s-au gândit mereu că va lucra în domeniu. La început, Florica studiat pedagogia și a fost aproape doi ani educatoare. A urmat apoi cursurile Universității de Arte la București.
„Mi-a plăcut întotdeauna să desenez, mi-a plăcut culoarea. A fost o continuare normală studiul artei și l-am legat de materialul textil, cu care m-am simțit foarte confortabil.”
Mult timp a creat și tapiserii originale. Amazoanele în vânătoare, o lucrare mare cu niște figurine feminine pe cai, pe care o mai are și acum, aproape a ajuns cadou pentru Elena Ceaușescu. A fost remarcată de oficialii de partid în timpul unei expoziții, dar oamenii au spus că pentru a-i fi oferită tovarășei, amazoanele ar trebui să aibă piepturile acoperite. Florica a refuzat să modifice tapiseria și lucrarea a rămas la ea.
„Eram un artist și stăteam ore întregi în atelier și proiectam și desenam,” povestește femeia. În final însă s-a îndepărtat de partea artistică de creație și a început să se concentreze pe munca de restaurare, de cercetare și de înțelegere a țesăturilor.
Încă din anii ‘70 începuse să colecționeze costume populare și piese textile istorice, întâi din zona de unde provenea, apoi din toată țara. Împărtășea pasiunea de colecționar și cu soțul ei, Romulus. De altfel, casa celor doi este acum plină de obiecte colecționate împreună, fiecare cu povestea lui, fie că e vorba de o monedă romană, vase de ceramică din secolul trecut sau puști decorative. Cei doi s-au cunoscut când aveau în jur de 20 de ani și sunt nedespărțiți de atunci.
Au plecat din țară în anii ‘80. „Noi eram refugiați politici,” spune Florica. „Socrul meu a îndrăznit să scrie împotriva guvernului și de acolo s-au înșiruit mai multe evenimente neplăcute.” Romulus, soțul ei, lucra la Ministerul Agriculturii și prin minister au avut oportunitatea să se mute în Mauritania. Au stat doi ani în Africa și, deși s-au îndrăgostit de loc, au decis să se întoarcă în Europa. Au stat prima data în Spania, dar cererea de azil politic nu le-a fost acceptată. Statele Unite, însă, i-au primit imediat și așa au ajuns la New York. „Știam Yes and No. Altceva nu.”
Florica n-a luat multe lucruri cu ea în America, dar a luat tapiseriile pe care le crease. A mers cu ele la biroul de angajări, și le-a arătat spunând că asta știe să facă. Un angajat a început să le poarte din birou în birou, întrebând în stânga și dreapta ce ar trebui făcut mai departe. Cineva i-a răspuns Call the MET. Așa au ajuns pe masa directoarei departamentului de restaurare de la MET, unul dintre cele mai mari muzee din lume. Directoarea de atunci s-a uitat la ele și i-a propus Floricăi un post de restaurator la muzeu.
Spune că i-a plăcut noua ei muncă și a prins repede. Au urmat ani în care se împărțea între muzeu, familie și colecționat obiecte. Îi plăceau New Yorkul și MET-ul, dar îi lipsea familia din România. „Nu știam nimic de ei, pentru că, fiind plecați din țară, nu puteam să-i contactăm.”
„Am umblat toată viața după alții, acum să vină alții la mine.”
După Revoluție, cei doi soți au putut să se întoarcă acasă și au început anii de navetă între New York și Deva, mai ales după ce fiica lor, Ana, a ales să continue liceul în România.
Pe măsură ce colecția creștea, și drumurile în România erau tot mai dese. „Toată viața mea am plecat și am stat în orașe unde am avut parte de foarte multe lucruri bune, dar întotdeauna am tânjit după reîntoarcere.” Voia să-și continue munca de cercetare în fibre textile naturale, precum cânepa și inul, cu care crescuse de mică și care o fascinau prin versatilitate și importanța locală. Știa că avea nevoie de un punct stabil, care să-i permită asta. Așa a apărut ideea de a deschide un muzeu la Băița. Aici era casa ei, locul care i-a lipsit mereu.
În plus, crede ea, e important să existe instituții culturale și la sat. Știe ce înseamnă să crești într-un loc fără contact cu artele. „Eu am intrat prima dată într-un muzeu la liceu. Nu e normal așa ceva”.
„Am umblat toată viața după alții, acum să vină alții la mine,” spune Florica. Și alții vin. Muzeul e vizitat de localnici, de la școlarii veniți în excursie, la sătenii curioși, de orășeni din Deva, de oficialități, ca ministra Culturii Raluca Turcan, și de pasionați de textile din țară și din afară.
Florica se bucură când îi trec oamenii pragul, dar nu simte că trebuie să se dea peste cap să vină mai mulți.
„După mine, da, este important să facem arta accesibilă tuturor, este important să îi atragem spre noi, dar nu este normal să sacrificăm patrimoniul, ceea ce se întâmplă uneori.” De asta nu e fana unor inițiative de genul „petreceți noaptea/ia-ți prânzul la muzeu”, și nici nu i se pare o problemă dacă un copil care vizitează muzeul îi spune că e mai pasionat de fotbal decât de textile sau artă. Nu crede că toată lumea trebuie să fie interesată de costumele populare și nici nu vrea să forțeze lucrurile.
Înainte de pandemie era zi de zi la muzeu, acolo pentru orice vizitator i-ar fi trecut pragul. Acum s-a mai relaxat. „Sufletul îmi e deschis pentru fiecare care vrea să primească ceva și de la care iau și eu, pentru că învățăm și noi de la public.”
Când o întreb dacă îi lipsesc New York și MET-ul, îmi răspunde: „Sunt lucruri care-mi lipsesc, dar cele mai multe nu-mi lipsesc. Colegii-mi lipsesc”, spune ea. Nu-i lipsește programul strict. Mai ales ca lider de departament, trebuia să dea un exemplu și să fie acolo mereu la oră fixă, chiar dacă asta înseamna dimineață, iar ea prefera să lucreze noaptea.
Florica păstrează legătura cu colegii. Merge des la New York și la MET și își sună foștii colegi când are întrebări sau vrea să trimită mostre pentru analize sau proceduri tehnice pe care nu le poate face la Băița. În plus, când poate, organizează și expoziții cu aceștia.
Ce legătură are kimonoul cu ia?
La muzeul din sat nu există o expoziție permanentă. Obiectele sunt prezentate ca parte dintr-o expoziție anume, care poate fi vizitată pentru câteva luni, apoi se întorc în depozit și lasă loc altor exponate. Când am vizitat eu muzeul, expoziția era Patrimonii culturale vizibile: Costume tradiționale din România și Japonia.
Expoziția are în spate o poveste lungă, care începe acum 28 de ani, când Florica s-a angajat la MET. Lucrând aici, românca a cunoscut-o pe Midori Sato (acum 89 de ani), o japoneză venită la New York în anii ’60, împreună cu soțul ei proaspăt angajat la Națiunile Unite. Tot cosând și curățând la tapiserie, femeile s-au împrietenit. Și pe cât de mari par diferențele culturale dintre ele, pe-atât de multe lucruri în comun și-au descoperit.
„Eram amândouă plecate de acasă, amândouă iubitoare de textile.” Erau imigrante care abia învățau limba engleză, niciuna nu avea pregătire formală de restaurator, dar aveau experiență în lucrul cu materialele. Midori învățase să lucreze cu țesături în Japonia la școală, ca parte din educația formală pentru fetele din generația ei. Ambele erau colecționare care veneau din familii apropiate într-o formă sau alta de textile (familia japonezei era de negustori de materiale) și din țări mai conservatoare și mai rurale decât noua lor casă.
Au continuat să lucreze împreună, de multe ori la tapiserii, și, în timp, au devenit prietene. Vorbeau adesea despre țările lor de origine, despre textilele și țesăturile produse acolo, dar și despre copilăriile lor, familiile de acum, despre muncă. Azi, probabil că nici Florica, nici Midori nu ar mai ajunge să lucreze la MET, în lipsa unor studii de specialitate. Dar când ele s-au angajat acolo, departamentul era încă proaspăt înființat și avea nevoie de oameni cu cunoștințe diverse, despre textile exotice pentru Statele Unite. Dacă aveai cunoștințe practice, era suficient, urmând să te specializezi la locul de muncă.
Anii au trecut, Florica și familia ei s-au întors în România, Midori a rămas în State, iar acum e pensionară. Prietenia lor însă nu s-a pierdut.
„Am început să mă gândesc ce putem face din relația noastră”, mi-a povestit Midori într-o conversație pe Zoom. Ambele simțeau că au învățat atât de mult una de la cealaltă și voiau să scoată acest lucru în lume.
Acum, că Florica avea muzeul, s-au gândit că pot crea o expoziție la Băița și au început să lucreze la ea. Au pornit de la ce aveau fiecare în colecția proprie și a început un lung șir de mesaje, telefoane și vizite Băița - New York.
Au împărțit expoziția în mai multe secțiuni, pentru a arăta diferite aspecte ale vestimentației. O secțiune conține bucăți simple de materiale, ca să vezi de la ce bază pleacă fiecare cultură. Alta e cu instrumente folosite la țesut, iar în altele poți vedea haine de lucru, haine de copii, costume ritualice sau de gală.
Multe dintre piesele vestimentare japoneze provin din colecția personală a lui Midori, sau chiar i-au aparținut ei – cum ar fi un kimono negru, brodat cu figurine de copii grăsuți și veseli surprinși în timpul jocului, pe care l-a purtat la propria nuntă. Tradiția este că, după ceremonie, mireasa își schimbă kimonoul de nuntă cu unul mai simplu, care semnifică noua viață de soție. Negrul e folosit tocmai ca să indice sobrietatea vieții de adult, în timp ce copiii duc cu gândul la fertilitate, mereu invitată în căsnicii.
Dar, dincolo de prietenia dintre Florica și Midori, care sunt legăturile dintre ia românească și kimonoul japonez? Pe scurt, foarte puține. Doar că nu înveți numai prin asemănări, ci și prin deosebiri, și studiind aceste deosebiri, expoziția te învață și despre cultura și țesăturile românești, și despre cele japoneze.
Dacă la noi țesăturile erau realizate mai ales în gospodărie, de femei casnice, ca în multe societăți agrare, în Japonia le crea o clasă specială de meșteșugari, de cele mai multe ori bărbați, ceva specific culturilor cu stratificare socială clară și grupuri hiperspecializate.
În timp ce femeile noastre pregăteau bucăți mari de țesătură albă, de 20-25 de metri, care erau apoi porționate în funcție de nevoie, la japonezi, bucățile de textile erau produse în funcție de nevoi, știind de la început pentru ce parte din kimono va fi folosit materialul. Diferența asta are influența și culoarea de bază. Ia românească e adesea albă, pe când materialele pentru kimonouri erau vopsit în diverse culori.
La noi, regină era cânepa, folosită și în cultura japoneză. Inul, însă, era folosit doar în România. Mătasea s-a folosit în Japonia și mai târziu în România, iar bumbacul în ambele culturi. (Ambele țări au experimentat cu propriile culturi de bumbac, dar niciuna nu a reușit să producă destul cât să-și asigure necesarul, așa că îl importau.)
Și corpurile erau diferite. Florica îmi povestește amuzată cum, pe când experimentau cu panotarea obiectelor, Midori a dus o adevărată luptă să îmbrace un manechin cu forme europene într-un kimono gândit să creeze o siluetă cât mai tubulară.
O asemănare: și în Japonia, și în România, hainele de copii erau variante în miniatură ale hainelor de adulți, de multe ori confecționate chiar din hainele vechi ale acestora.
În expoziție vezi și costume de lucru din ambele culturi. Din Japonia: Mino, o capă tradițională din paie, folosită pentru a te apăra de ploaie, Yukibotchi, o pălărie de zăpadă folosită de vânătorii de urși și căprioare din zona montană Tohoku, Suppon, cizme de zăpadă, un costum de pompier japonez, ale cărui piese erau erau înmuiate în apă înainte de a fi folosite la stinsul incendiilor sau o pereche de pantaloni simpli de bumbac, purtați de un agricultor. România prezintă o cămașă bărbătească de lucru și izmene și o cămașă și poale de lucru de femei făcute din cânepă, toate din zona Hărțăgani, județul Hunedoara. Arată ca niște variante mult simplificate a costumului de sărbătoare, fără catrințe (adică șorțuri) și din materiale de mai proastă calitate.
O parte din motivul pentru care la capitolul costum de lucru ai mai multă varietate în secțiunea japoneză este că acolo, aceste uniforme sunt tezaurizate și conservate mai bine decât în România. Pe piața textilelor istorice din Japonia, un costum de lucru poate fi mai scump decât „un costum de sărbătoare”, pentru că cel dintâi poate fi mai rar și mai reprezentativ pentru o anume clasă socială. La noi, costumele de lucru nu s-au păstrat, pentru că oamenii le-au considerat mai puțin valoroase decât celor de sărbătoare, mult mai extravagante.
„Mă bucur că oamenii au văzut expoziția, pentru că cred că atunci când vezi ceva cu ochii tăi, înveți mai bine. În fața obiectului propriu-zis îți formezi o impresie, îți pui întrebări. Cred că asta mă bucură cel mai mult”, spune Midori.
Deși și Florica și Midori deplâng pierderea creativității, amândouă sunt relativ împăcate cu direcția în care a luat-o portul tradițional. Și în România și în Japonia, hainele complexe, cu specific regional, sunt azi fie exponate de muzee, fie excepții rare de la vestimentația de zi cu zi. Cele două cercetătoare știu bine câte ore de muncă, fizică și de creație, se află în spatele unui costum popular românesc sau al unui kimono, și cât de nepractice sunt ele pentru viața contemporană, așa că niciuna nu crede că ar trebui să ne întoarcem la a ne face hainele în casă.
Midori nu mai poartă kimonouri decât la o ocazii speciale, și la fel de rar îmbracă și Florica costumul popular românesc. De altfel, pe Florica chiar o deranjează/amuză că, adesea când este invitată să dea interviuri, jurnaliștii îi propun să se îmbrace în port popular sau sunt surprinși că apare la întâlniri oficiale îmbrăcată în altceva decât în ie cu altiță.
„Vorbesc cu mama, care are 96 de ani, și îmi spune: Doamne, iartă-mă, nu mă mai întorc la pânza țesută în casă, e aspră, te doare, te chinuie, nu poți. Așa că sigur, o porți într-o anumită ocazie, dar dacă trebuie să te scoli și să te culci cu nu este chiar atât de plăcută. Nu poți să te întorci la timpurile trecute. Te inspiri din ele.”
Celălalt muzeu și povestea hainelor
Partea despre munca enormă din spatele unei haine create înainte de epoca industrială, o vezi și o înțelegi vizitând altă clădire a muzeului. Muzeul Textilelor are, de fapt, trei spații: clădirea principală, unde se află expozițiile și laboratorul, o a doua, tot în centrul satului, într-o casă din secolul XIX, în curs de restaurare și reamenajare, și o gospodărie țărănească din satul Harțăgani, la mai puțin de 20 de minute de mers cu mașina de centrul Băiței.
În această casă cu un singur etaj, construită în 1902 de Tripon Petru, un meșter local, Florica ține ateliere, atât cu specialiști, cât și cu amatori, în care prezintă tehnicile de creație a textilelor – practic, cum ajungi de la plantă la material. În apropiere se află și culturile de cânepă, pe care o crește în scopuri de cercetare, și pentru care primește controale periodice de la DIICOT. Cânepa care se transformă în material textil e diferită de cânepa care se transformă în marijuana psihotropă prin conținutul de THC, substanța psihoactivă cu efect euforic. Ca să cultivi cânepă legal, ai însă nevoie de autorizația Ministerului Agriculturii și ai parte de controale regulate ale DIICOT care să verifice ce plantă ai, cât produci și unde merge producția.
Alături de bumbac și in, cânepa este printre cele mai cunoscute și folosite plante textile și o preferată a românilor și a culturilor balcanice, pentru că dă o țesătură mai rezistentă, destul de groasă și subțire în același timp să funcționeze într-un climat temperat ca al nostru.
La casa țărănească, Florica îți explică cum să transformi planta de cânepă în fir.
Până în secolul XX, când hainele au fost produse tot mai mult la o scară industrială, pentru majoritatea țăranilor români crearea hainelor, de la plantat cânepa la țesut haina, era un efort familial, mai ales al femeilor, care lucrau în diferite etape pe tot parcursul anului. Torsul, de exemplu, se făcea în special iarna, când era prea frig să faci muncă afară. Ideal, o familie avea un teren pe care planta cânepa și 5-10 oi pentru lână. Dacă o familie era prea săracă să crească cânepă, folosea urzică, care creștea pretutindeni. Pentru că da, și urzică este o plantă textilă, care dă o pânză chiar mai fină decât cânepa, dar mai puțin rezistentă. Pentru că era folosită mai ales de oamenii foarte săraci, nu s-au păstrat exemplare de haine din urzică. Acum, Florica încearcă să caute posibile astfel de vestigii și vrea să facă ea însăși fir de urzică, să vadă cum se comportă planta și cum ar fi procedat oamenii pe vremuri.
Povestea hainelor începea de la plantarea sămânței de cânepă în pământ. Dacă voiai, de exemplu, fibre mai subțiri și mai fine, puneai sămânța mai des, să iasă plantele mai apropiate, dacă voiai o cânepă mai dură, puneai mai rar. Apoi așteptai ca ele să crească. Până la înălțimea unui om, dacă voiai o fibră fină, până la trei metri dacă voiai fibră dură, pentru frânghii.
Recoltarea avea loc la mijlocul verii și toamna și era urmată de multe etape de prelucrare. Întâi smulgeai plantele, le tăiai rădăcinile iar apoi le adunai în „mănuși”, pe care le puneai la uscat și apoi la topit în topilă, o groapă umplută cu apă. În funcție de temperatura apei și atmosferei, cânepa stătea și două săptămâni, iar dacă era frig, putea fi nevoie de și mai mult.
„Cânepa are două tipuri de pectine [un carbohidrat care se găsește în mod natural în pereții celulari ai plantelor]: una care le leagă fibrele de tulpină și alta care le leagă între ele. Prin topire, le separi”, explică Florica. „Asta este știința femeii de la țară. Nimeni n-a învățat-o chimie, dar ea știa să oprească topitul când pectinele care legau fibra de tulpină erau dizolvate, dar înainte de a le rezolva pe cele care legau fibrele între ele, că atunci se distrugea totul.”
„Mănușile” astfel prelucrate erau apoi date prin meliță, o unealtă de lemn care seamănă un pic cu o ghilotină manuală. Scopul e să separi părțile lemnoase ale tulpinii de fibrele de care ai nevoie. Acțiunea trebuie să se întâmple într-o zi cu soare cât mai puternic ca planta să fie uscată și să nu ai umiditate în aer. „Când dispăreau zilele cu soare, femeile băgau cânepa în cuptor după ce scoteau pâinea ca s-o usce. De multe ori aveau incendii și lua foc plantele. Vai ce înjurau femeile atunci.”
Urmau apoi periatul fibrelor, cu diferite tipuri de peri. La periat repetat, fibra se transformă, devine mai maleabilă, tot mai departe de plantă și mai aproape de material. În funcție de cât și cum repetai, acțiunea urma să obții fuioare și câlți (fire mai subțire) de diferite calități.
Fuioarele erau toarse. Asta e partea poatea cea mai cunoscută și cea la care îți vine automat în minte o imagine cu o femeie torcând seren lângă sobă. Însă torsul cânepii era „extrem de greu”, arată Florica, pentru că tot timpul trebuia să uzi firul cu salivă, să-l răsucești, să-i dozezi diametrul. Pentru că era mult de tors femeile din zonă, spune Florica, mergeau vinerea la târg și dădeau fuioarele în lucru femeilor care veneau dintr-un sat montan și unde nu puteau să cultive câtă cânepă aveau nevoie și trebuiau să-și completeze necesarul.
Prin toarcere iese firul de urzeală, care e apoi e pus la război și începe țeserea efectivă. Și dacă până acum a fost vorba de chimie și fizică, acum e vorba de matematică. Conta mărimea rășchitorului (o unealtă de lemn folosită la calcul necesar urzelii), dispunerea fibrelor sau brațele vârtelniței (cu ajutorul căreia se depănau firele). Pentru că ce se întâmplă când țeși este că tu unești o multitudine de fire individuale diferite, folosind unghiuri precise, o parte din fire venind deasupra, altele dedesubt. De altfel, în țesut își are originile și informatica. Inventată în 1805, mașina Jacquard folosea cartele perforate pentru a automatiza producția de pânză cu model. Aparatul se baza pe un sistem binar, mașină înțelegând cu ajutorul spațiilor goale sau pline ce fire să ridice și să așeze când și unde ca să producă orice model. Practic prima mașină programată să facă ceva.
În gospodăria tradițională, mare parte din tot procesul ăsta cădea pe umerii fetelor și femeilor. În copilărie, fetele stăteau pe lânga mame și le urmăreau la treabă, și de pe la 7 ani începeau să ajute, în funcție de puterile fiecăreia.
În parte, așa a învățat și Florica să se apropie de textile, dar în copilăria ei deja țesăturile nu se mai făceau în casă. „La mine nu era treaba chiar atât de serioasă, pentru că nu mai era producția aceea intensă, să trebuiască neapărat să treci prin experiența asta. La mine a fost mai mult o curiozitate, o joacă.” Mama ei continua să mai țeasă cânepă în cantități mici pentru prosoapele de bucătărie și izmenele unui bunic, iar Florica se bucura să stea pe lângă ea când se întâmpla asta.
Odată pânza obținută, începea partea de brodat și decorat, iar modele și tehnicile de lucru erau și ele obiecte de negoț. Florica povestește cum o prietenă de-a mamei ei le-a „furat” un model cu o floare, folosind o tehnică specifică. Mama ei spălase cămașă buclucașă și a pus-o la uscat. Prietenă ei a venit în curte cu o foaie de hârtie, a luat o lingură de metal pe care a frecat-o de păr (ca să preia din sebumul natural al fibrelor), iar apoi a pus hârtia pe material și a presat cu lingura, modelul imprimându-se pe coală. „Și la Paști apare și Tanti Ana cu model ca mama”, râde Florica acum.
Simbolurile și modele de pe hainele populare îndeplineau și o funcție estetică și una simbolică. Mai ales în timpurile preindustriale, ce coseai pe ie era influențat de locul unde te-ai născut, de poziția socială, de vârstă și de ce voiai să transmiți, nu doar de abilitățile manuale.
Aveai, de exemplu, simboluri de fertilitate (spirala sau melcul) sau simboluri cu rol de protecție (ochii sau cocoșul). Florica crede că toate simbolurile aveau, într-un fel sau altul, rol pozitiv. „Nimeni nu vrea să-și pună rău. Vrei eventual să dai răul vecinului, dar nici într-un caz ție sau familiei.”
Înainte de perioada industrială, găseai mai multe diferențe între zone și țări, și în materie de simboluri folosite și în materie de aspect general al costumului, dar chiar și atunci erau multe asemănări. De exemplu, svastica, înainte să fie folosită de naziști, avea o lungă istorie, aparând pe monede mesopotamiene, în arta bizantină sau ca simbol al ciocanului zeului nordic Thor. Este un simbol extrem de important în hinduism, budism și jainism. „Simbolurile circulă,” explică Florica. „Simbolurile noastre, cum sunt pomul vieții, coarnele berbecului, svastica, le găsești într-o formă asemănătoare de la un capăt la altul al lumii.” Anul trecut, Muzeul din Băița a organizat o expoziție cu ocazia împlinirii a 150 de ani de MET, în care a expus textile din toate colțurile lumii tocmai pentru a arată că, în ciuda diferențelor, elemente comune există. „Găsești svastica de la China, la noi, la pădureni [numele dat oamenilor din Munții Poiana Ruscă], dar și la alții, pentru că ea este mișcarea, rotirea soarelui.”
Asta este ce-ți dă muzeul. Te învață să te uiți mai atent la obiecte pe care tinzi să le iei de-a gata, să vezi legături unde nu te gândeai că există și să descoperi cum varietatea locală e conectată la cea globală.
Iar misiunea asta e cu atât mai importantă acum, când există un adevărat revival al țesutului și brodatului, cu numeroase grupuri online sau fizice în care cei interesați își împărtășesc experiențele de lucru și își pun întrebări despre semne, tipuri de cusături sau semnificația lor.
Pe Florica o bucură să vadă că există tot mai mulți oameni care se inspiră din ele și sunt interesați de tradiția textilă românească, că vede șezători contemporane în care persoanele interesate învață să brodeze și își creează propriile costume.
„Este incredibil să vezi oamenii ăștia cu atâta răbdare și pasiune, și observ că în ultimul timp sunt membri ai acestor șezători care nu se apucă de un lucru până nu-l cercetează și încearcă să înțeleagă un motiv sau distribuția lui sau ce aparține unei zone.”
Muzeul și cea care l-a creat funcționează ca o resursă pentru oameni interesați să învețe. Am cunoscut artiști români contemporani care activează în zona de textile, alți istorici pasionați de port sau pur și simplu amatori care învățau să brodeze, toți din zone diverse ale țării, care mi-au spus cum i-a ajutat munca ei sau cum apelează la ea când au nevoie de expertiză.
Și cum arată pentru ea viitorul acum?
„Multe provocări și aici, dar le iau încet. O dată e inconștiența – mă cred tânără, mă cred în putere”, glumește ea. Muzeul este proiectul ei de suflet și locul care înghite o bună parte din veniturile ei și ale soțul. Dar nu știe ce se va întâmpla după ce ei nu vor mai fi. S-ar bucura ca Ana, fata ei, și familia ei să-l preia și să-l ducă mai departe, chiar dacă nu ar face munca asta full time, cum o face ea. Dar chiar dacă nu, e optimistă că muzeul va supraviețui, la fel ca istoria pe care o adăpostește, atât cea locală, cât și cea internațională.
„La un moment dat, primarul nostru ne spunea cum comuna noastră a fost cunoscută prin minele ei de aur, dar acuma mina de aur este muzeul nostru.”
Poți găsi programul de vizitare a muzeului aici. Dacă mergi în perioada următoare vei vedea „Patrimonii Culturale Vizibile - Costume Tradiționale din România și Japonia”, continuarea expoziției pe care am vizitat-o eu, doar că cu alte piese expuse.
