Cum arată azi cel mai vechi festival de colinde din țară și cum găsești echilibrul între brandul unei zone și realitatea ei.
Un drac se oprește în fața mea pe stradă și-mi întinde pumnul într-un salut băiețesc. Prima dată nici nu știu ce să fac și nu pot decât să mă uit la masca lui cu ciucuri roșii ca de cal, penele de păun care ies dintr-o coroană de flori artificiale, o cravată pe post de limbă completată ghiduș de o suzetă, și complet deconcentrat, un mic Donald Duck între ochi. Plus că sunt puțin confuză, parcă dracii trebuiau să fie mai agresivi și agasanți. Până la urmă ne atingem pumnii și mă relaxez. Dacă e așa ușor să îmblânzesc spiritele rele, poate mai am o șansă în anul care vine.
E a treia zi de Crăciun, și eu sunt la Sighetu Marmației, județul Maramureș (da, acolo unde se agață harta-n cui, haha). Particip la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, cel mai vechi festival de acest fel din țară.
Tocmai de-asta interacțiunea cu dracul – pentru claritate: un tânăr de nici 20 de ani, nu vreun fiu al lui Belzebut – n-ar trebui să mă surprindă. De dimineață, de când am ajuns la Sighet, i-am tot văzut plimbându-se pe străzile cu influențe arhitecturale baroce, trecând prin fața covrigăriilor, alimentarelor sau magazinelor, în porturi populare și cojoace.
Dacă cumva ai reuși să ignori măștile impresionante care le acoperă toată fața, vin ei la tine, pentru că, potrivit tradiției, sunt personaje care tulbură un pic apele, te fac să râzi sau te agasează. Aici, spiritele demonice au fost îmblânzite prin selfie-uri și poze făcute cu telefonul, țopăială spontană pe stradă și băgat în seamă cu trecători amuzați. Sau, în cazul meu, cu un salut cu pumnul încleștat. Dar asta să fie tot ce au venit să facă cât se desfășoară festivalul?
Din fericire, îl am ca ghid pe Teofil Ivanciuc (53 de ani), consultant în turism, istoric și publicist local. Îmi explică că dracii pe care îi vedem sunt, de fapt, personaje din Viflaimul adus de sătenii din comuna Sarasău, județul Maramureș, una dintre cetele de colindători din festival.
„Viflaimul” este o formă de teatru comunitar interpretată în mai multe sate din Maramureș, care spune povestea nașterii lui Isus, într-o formă turbo, cu mai multe roluri și simboluri decât apar în Biblie. În „Viflaim” sunt prezenți, printre alții, dracii, Moartea sau ofițerii, și sunt implicate cu totul vreo 15-20 de persoane. Un sat poate să aibă mai multe Viflaimuri, adică mai multe trupe care interpretează (mai mult sau mai puțin) aceeași piesă. În Sarasău, de exemplu, sunt 5.
„Nu e un obicei ortodox, e clar. Prima consemnare e pe la 1870. Dar este mult mai vechi”, îmi explică Ivanciuc, un bun cunoscător al istoriei locale. Obiceiul ar fi fost adus din vestul Europei, posibil din Alsacia, de coloniștii austrieci și maghiari veniți aici după ce Maramureșul a devenit parte din Imperiul Habsburgic. A fost însă îmbogățit cu culoare locală și s-a împletit cu obiceiuri și simboluri de dinaintea creștinismului, cum sunt dracii.
„Există dracii de sine stătători, draci de dragul de a fi drac, care se maschează individual. Merg pe străzi și sperie oamenii”, spune Ivanciuc. Dracii sunt, de fapt, „moșii” din tradiții care existau în multe locuri din țară. Erau implicați în tot felul de ritualuri, de la cele ce țin de recoltă, până la înmormântări. „În Săcel, în anii ‘60, era încă păstrat ritul de primăvară, când se punea mască demonică și se ieșea pe câmpuri să sperie spiritele rele, ca să aibă recolte.”
Discuția despre costumul dracilor și evoluția lui va fi emblematică pentru restul zilei. Văzuți de departe, par cele mai tradiționale ființe, cu tălăngile lor de cai și sumanele uriașe din lână nețesută – dar de aproape lucrurile sunt mult mai explodate. Costumul este, de fapt, o sorcovă cu plastic, beteală, bucăți colorate de panglică, periuțe de dinți și orice nebunie mai poți să-ți închipui.
În pozele de acum 100 de ani, dracii aveau doi clopoței pe ei, o mască și cam atât. Pe măsură ce timpul a trecut, tinerii au tot adăugat la mască, într-un fel de competiție în care fiecare voia să fie cel mai impresionant. „Până la urmă, tradiția e vie”, explică Ivanciuc. „E foarte ușor să judeci să spui, domnle’, e kitsch. Nu e adevărat, nu este nimic kitsch sau totul este kitsch. Important e că avem asta, că se face ca voluntariat.”
Maramureșul are o faimă națională de bastion a tradiției. E cunoscut în pliante drept țara lemnului, un pământ idilic unde oamenii sunt buni, cu frica lui Dumnezeu, și încă poartă costume tradiționale, așa cum o făceau străbunii noștri. E locul cimitirului Săpânța, al porților și bisericilor de lemn, al lui Ștefan Hrușcă. Sau, cum spune la microfon reprezentanta în costum popular a primăriei de la Sighet: „Maramureș, țară veche/ Tu în lume n-ai pereche”.
Acesta e brandul pe care s-a construit turismul din județ, cu destul succes cât să transforme locul într-una din destinațiile preferate ale românilor pentru sărbătorile de iarnă și Paște, un punct important de atracție al României pentru turiștii străini și una dintre regiunile cu cele mai multe pensiuni din țară (aproape de 1.000).
Realitatea e un pic mai complicată, iar asta se întrevede și în parada tradițiilor populare cu care se încheie 2023.
Din boxe, primarul Vasile Moldovan ne încurajează să-i pozăm și postăm pe rețelele sociale pe participanți. Prima ceată de colindători, veniți din comuna Vadu Izei, se pregătește să cânte, dar cu fața la Primărie și oficialități și cu spatele la publicul adunat să-i vadă.
Prima ediție a Festivalului „Marmația” a avut loc în 1969, când etnologi și oficiali locali au propus „Carnavalul și festivalul județean de datini și obiceiuri de iarnă din Maramureș”, și până la Revoluție a fost cel mai mare festival de profil. Erau 20 - 30.000 de spectatori și până la 50 - 60 de trupe mari. În afară de 1989, la Revoluție, și în 2020, în pandemie, festivalul s-a ținut an de an. Din anii 2000 însă, festivalul a intrat la apă. Motivele sunt multe: au apărut alte festivaluri, bugetul a scăzut de la an la an (colindătorii își plătesc singuri transportul și nu sunt remunerați în vreun fel pentru participare, dincolo de tradiționalii colaci, mere și nuci), și satele s-au depopulat. Dacă în 1992 în județ trăiau puțin peste 540.000 de oameni, în 2010 populația deja scăzuse la 510.110. Conform ultimelor date strânse în 2021, în Maramureș locuiesc aproape 452.500 de persoane.
La paradă multe din trupe sunt compuse mai ales din copii sau adolescenți. E greu de spus dacă asta e pentru că adulții sunt plecați sau pentru că nu mai sunt la fel de implicați. Indiferent de vârstă, colindătorii zâmbesc larg când le faci poze, dracii, urșii și caprele se iau la harță și dansează când se întâlnesc. Copiii râd, adulții bârfesc, iar adolescenții sunt adolescenți.
Un băiat de 15 ani, Andrei îmi spune că cele mai mișto lucruri la a fi capră sunt faptul că poți face ce vrei când porți masca și că ai ocazia să-ți faci poze mișto pentru social media. Cât vorbim, o fată de vârsta lui, spectatoare la paradă, îi cere instagramul, deci or mai fi avantaje.
Copiii par toți rupți din cataloage de promovare a turismului. Sunt fetițe cu baticuri și opinci, corul de copii Mugurelul, care cântă în graiul maramureșenesc colinde despre sfinții transformați în animale și vânați de boieri, un cucon (cum li se spune aici bebelușilor) îmbrăcat și el în costum popular, ținut la piept de mama lui, și un băiețel zdravăn și hotărât, care încheie colinda cu o urare-cerere de la care-ți plouă în gură.
„O oiagă de horincă
și din podul cel mai mic
un cârnaț
și din podul cel mai mare un cârnaț și o spinare
și-o oală de curechi umplut
că suntem drumari de mult
da să hie cu groșchior, să margă mai ușor
și zamă de perișoare că afară-i cerul mare
răcituri dacă ni-ți da, și pe acelea le-o mânca”
Tradusă pe scurt, colindătorii vor o ulcică de pălincă (oiagă de horincă), sarmale (curechi umplut) cu smântână (groșchior), supă (zamă) de perișoare și piftie (răcituri).
Miruna, o fată de 11 ani din comuna Vatra Moldovitei, Suceava, recită plină de patos și energie o urare adaptată pentru sigheteni.
N-a obosit-o drumul până aici cu autocarul. I s-a părut amuzant. Mai ales că a avut companie. Ceata ei numără vreo 50 de colindători printre care și un domn de 84 de ani care cântă la fluier și e cel mai în vârstă participant la festival. Liderii grupului sunt doamna Ilaria Pușca și soțul ei, un domn cu o crenguță de brad prinsă de pălărie.
Ansamblul s-a născut la o serbare școlară organizată de Ilaria și, pentru că a crescut în timp, prin el unii săteni au putut să viziteze toată România și multe țări din Europa. Mai mult decât ocazii de vizitat, Ilaria spune că ansamblul a încurajat o revigorare a tradițiilor locale.
„În comuna noastră au ieșit din lăzile de zestre straie minunate. (...) Pe noi sunt moșii și strămoșii.”
Ilaria se mândrește că protejează costumul bucovinean de orice e kitsch și-l păstrează în forma cât mai tradițională. La nivel discursiv, auzi asta și în Maramureș, dar, în practică, aici e mult mai multă mobilitate vestimentară.
„Este tradiția vie și femeile nu sunt reproducătoare de model, ci creatoare”, explică Ivanciuc. Astfel, dacă în alte părți de țară costumul vechi este considerat cel mai valoros și demn de purtat, în Maramureșul istoric costumul nou, care la fiecare 10-20 de ani primește o transformare, este cel mai de preț.
Schimbările înseamnă lucruri ca trecerea de la o pânză tradițională mai groasă la una mai ușoară, pentru că modificările climatice au făcut verile mult mai calde, sau purtarea de tocuri și scurtarea fustelor (costumul tradițional a fost creat când modelul de frumusețe corporală era altul). Însă, fie că e fix ca pe vremuri sau cum se poartă acum, nicio variantă nu e ieftină. Doar o cămașă din zona Săpânței, unde are cel mai ridicat grad de complexitate, poate să coste 2.000 de euro.
Ivanciuc lucrează la o cercetare despre evoluția costumului tradițional maramureșean, dar asta nu e singura lui arie de interes. Pe listă se mai află și o explorare a figurii istorice, devenită chiar mitică în zonă, a haiducului Pintea, precum și nenumăratele varietății locale ale fasolei și porumbului.
Pasionat de istorie de mic, Ivanciuc a făcut și face multe. A fost ziarist local, corespondent pentru publicațiile naționale și fixer pentru publicații internaționale. A plecat în Anglia, unde a făcut de toate și și-a perfecționat engleza. În țară a studiat geografia și are un masterat în etnologie. Acum este ghid local specializat pe turiștii străini și consultant în turism, implicat și în elaborarea strategiei județene de turism. A publicat cărți și articole de cercetare și este coautor al manualului de Istorie a Maramureșului.
Eu l-am descoperit prin Facebook-ul și blogul personal, locuri unde postează imagini din arhiva Maramureșului și Sighetului și nuanțează brandul local.
Pentru că ce auzi despre Maramureș e și adevăr și mistificare.
„Maramureș – țara lemnului, dați-mi voie să râd”, spune Ivanciuc. „Ca proprietar de case de lemn, nu se poate spune așa ceva.” Degradarea caselor din lemn de aici a început în 1971, când s-a dat startul procesului de modernizare și sistematiza satele, urmând interzicea construcției de noi case de lemn. A continuat în anii 2000, când oamenii au plecat la muncă în străinătate și au făcut bani pe care i-au investit în case uriașe cu mai multe etaje, pline de „blestemata treime: beton, faianță și inox”, care constituie acum adevăratul peisaj sătesc din multe zone din Maramureș. În urmă cu 10 ani, o echipă de filmare l-a contactat pe Ivanciuc ca să le arate o uliță doar cu case de lemn tradiționale. Nu a găsit așa ceva.
„Căsuțele astea micuțe ale noastre îs idilice, superbe, eu am așa ceva, trăiesc în așa ceva, dar vă spun că este o casă destul de întunecoasă, mică, joasă, îi destul de incomodă.” Înțelege de ce e un loc plăcut în care să-ți petreci câteva zile ca turist, dar când rutina de proprietar include luptele cu jderii de pe acoperiș la 3 dimineața, cum e în cazul lui, înțelege și de ce n-ai vrea să stai toată viața acolo.
În prezent, oamenii sunt mai conștienți de valoarea lor, și, pentru că aduc turiști, nu prea le mai demolează. Există proiecte arhitecturale gratuite pe care le pot accesa ca să construiască într-un stil mai armonios, însă Ivanciuc spune că asta se întâmplă rar, pentru că localnicii nu s-au simțit consultați în elaborarea modelelor și le resimt ca pe ceva impus de „arhitecții de la oraș”. Consiliul Județean Maramureș a demarat restaurarea a 36 de case vechi în mai multe localități.
Apoi e costumul popular. „Unii gazetari prezintă Maramureșul ca acel ținut mirific unde țăranul merge în cămașă de 2.000 de euro și curăță gunoiul, face fânul și merge la pădure. Hai să fim serioși.” Da, costumele se poartă duminică de duminică sau la sărbători mai importante în multe sate. Da, mulți oameni din zonă dețin cel puțin unul.
Însă reportajele în care țărani îmbrăcați în costum popular culeg via sau taie porcul nu au nicio legătură cu realitatea. (Oricine a purtat un costum tradițional întreg știe că ultimul lucru pe care vrei să-l faci e să culegi o vie în el.) Costumul de sărbătoare e diferit de cel de lucru, care era mult mai simplu, cu mai puține broderii și detalii, dintr-un material mai puțin fin și fără zadii și care, în cea mai mare parte, s-a pierdut. Dacă un strămoș de pe la 1800-1900 ar vedea un reportaj cu oameni tăind porcul în port popular, nu s-ar gândi „Uite ce frumos au păstrat oamenii tradițiile”, ci s-ar întreba de ce manevrează ăștia cu carne și mațe îmbrăcați în ținute de gală.
Astfel de stereotipuri ne simplifică înțelegerea despre cultură locală și ne împiedică să înțelegem satul, cu oportunitățile și dificultățile lui. În plus, prezintă turistului o imagine mincinoasă. Străinii riscă să fie dezamăgiți de Maramureșul real, populat de case înalte, construite de oameni care au muncit zeci de ani în străinătate, pentru că nu puteau s-o facă în țară, de țărani care cumpără legume și carne de la hipermarket, pentru că agricultura la scară mică nu este subvenționată, și care poartă ii chinezești pentru că nu-și permit unele autentice.
„Ce se prezintă e tot mai idilic și mai îndepărtat de realitate și consumatorul a fost educat treptat de canalele de media să creadă că asta este varianta potrivită, bună, frumoasă. Atunci, noi venim să-i stricăm jocul.”
Discrepanța dintre așteptări și realitate se vede și în economia locală. Pandemia a afectat puternic turismul din zonă, care încă încearcă să-și revină la nivelul din 2019. Dacă turiștii românii s-au întors, cei străini vin în continuare mai puțin. Tinerii, mai ales, nu sunt convinși de brandul de bastion al tradițiilor pentru că-l simt neautentic.
Ivanciuc se luptă cu acest fenomen pe mai multe fronturi. Încearcă să-i convingă pe proprietarii de pensiuni să aibă și meniuri vegetariene sau vegane, nu doar cu carne de porc și telemea. („De parcă strămoșii noștri mâncau atâta carne. Da’ de unde? Până recent, dieta era în mare parte sărăcioasă și se baza pe legume și fructe.”) Și-ar mai dori și ca aceștia să-și diversifice activitățile: „Noi avem foarte multe atracții naturale – Parcul Național Munții Rodnei, Munții Maramureșului”.
Și avem nevoie de turiști străini, spune consultantul în turism, pentru că au putere de cumpărare mai mare, vin și în alte momente ale anului, nu doar de Sărbători, și deschid calea către o piață mai largă decât țara noastră.
Locali sau străini, turiștii îți dau stabilitatea financiară necesară ca să continui unele tradiții. Contribuie la susținerea materială a artizanilor și a populației locale și dau oamenilor motive să perpetueze unele practici sau să rămână în zonă.
În același timp, tot turiștii modifică și invadează spațiul, motivația localnicilor sau ritmul de viață al acestora. Nu degeaba cei care locuiesc în orașe hiper-turistice precum Barcelona sau Amsterdam încearcă să restrângă accesul vizitatorilor și vorbesc despre redobândirea spațiului de către locuitorii lui.
Maramureș nu e acolo, sigur, dar trebuie să ia în considerare că adaptarea culturii la turism are consecințe.
„Este întotdeauna o sabie cu două tăișuri. Nu este un echilibru, e o loterie. Nu știm dacă în viitor va prima mai mult răul sau binele adus de turism”, spune Ivanciuc. Tocmai de asta trebuie să încerci să controlezi ce poți, ca să nu te trezești că ai parte mai mult de rău decât de bine.
Îmi dă exemplu Săpânța, unde se află Cimitirul Vesel, cel mai vizitat obiectiv din județ. Problema este că la Săpânța sosesc multe autocare pe zi, cu zeci de vizitatori, dar puțini rămân în zonă să doarmă la pensiunile localnicilor, să mănânce mâncarea lor, să contribuie la economia locală, dincolo de a cumpără un magnet de frigider – și ăla produs în China.
De altfel, conform Strategiei Județene de Dezvoltare a Turismului, 4,3% din angajații din Maramureș lucrează în HoReCa, cu peste 10% mai mult ca în perioada 2014-2020. În același timp, deși creșterea de afaceri a întreprinderilor din domeniu a crescut, angajații din sector continuă să câștige cele mai mic salarii din județ.
Pe lângă relativa stabilitate financiară, mai e o zonă unde turismul dă și ia în același timp. Când oamenii vin din toate colțurile lumii și se minunează ce frumos e că păstrezi tradițiile, localnicii se simt încurajați să le valorifice mai mult, dar în același timp devin și ei exponate.
Și aici Ivanciuc dă alt exemplu: Breb. Satul este în prezent cea mai cool destinație din Maramureș, de care auzi și la știri și care se laudă cu tot felul de fani, de la jurnalistul Alex Dima, vedeta de televiziune Liviu Vârciu, la regele Marii Britanii Charles al III-lea. Dacă mergi în august acolo, vei vedea că ulițele sunt pline de turiști, nu de localnici. „E prea mare presiunea și când e așa mare presiunea localnicul însuși se transformă, e prea mult pentru el.” Iar când turiștii văd localnici, de multe ori se lasă cu fotografii și filmări, fie că oameni vor sau nu. „Poate omul e îmbrăcat neadecvat sau desfășoară o activitate pe care nu vrea neapărat să fie văzut pe instagram că o face. Și atunci el se vexează, după care apar reacții de respingere.”
E greu de înțeles până la capăt de ce tradițiile, indiferent că vorbim de port sau de obiceiuri, s-au păstrat mai puternic în unele zone, precum Bucovina și Maramureșul, dar s-au pierdut în locuri precum Ploiești sau Galați. Sigur, există factori ușor de înțeles, cum e izolarea geografică. În Maramureșul istoric este în continuare dificil de ajuns – de cel mai apropiat oraș mare, Baia Mare, te desparte Pasul Gutâi, care urcă până la aproape 1.000 de metri, pe un drum plin de curbe.
Apoi, pe lângă geografie, mai sunt și motivațiile sociale și personale. Pentru maramureșeni, explică Ivanciuc, păstrarea tradițiilor ține atât de etalarea unui statut social dezirabil, cât și de o dorință autentică a oamenilor. Să ai un costum popular frumos și bogat sau o poartă de lemn impresionantă, care costă zeci de mii de euro, indică și că ai acumulat avere, dar și că subscrii la valorile comunității.
„Maramureșeanul a fost dintotdeauna privit ca o specie aparte. O elită. Când vorbim despe cultura tradițional populară cuvântul «maramureșean» este ca Oxfordul la universități, Las Vegas la jocuri de noroc, Sorbona la elită științifică. E o mândrie să fii maramureșean.”
Mai din inimă, mai din statut social, mândria s-a simțit mult la paradă. În discursurile oficialilor, în urările colindătorilor, în deschiderea la poze și discuții despre costume și sate de baștină. Dar momentul meu preferat din zi a avut loc înaintea paradei. În timp ce vorbeam cu Ivanciuc despre costumul de drac, brusc s-a oprit și mi-a zis: „Hai să vezi ceva cu adevărat frumos!”, apoi a luat-o la fugă până pe strada opusă. Într-un car tras de cai, un grup de tineri în costum popular colindau, râdeau și chiuiau.
Parada nu începuse, politicienii nu erau acolo și nici camerele de filmat. Momentul a fost total neregizat. „Acum au făcut-o de bucurie, de aia am vrut neapărat să-i prind. A fost autentic. E plăcerea reală a păstratului unei tradiții. Indiferent că aveau spectatori sau nu. O face din dragul de a o face.”
