Partizan scoate album nou, după o lungă tăcere discografică. „Nori peste Sălăjan” amplifică sound-ul extraterestru al trupei legendare născute în haosul anilor 2000 și cimentează prietenia de-o viață dintre Artan și Suedezu. Unul e vocea și teatralitatea, celălalt — chitara și rigoarea, iar împreună sunt cele două inimi nebune ale formației.
S-au cunoscut la școală și împreună au fondat Timpuri Noi în anii ’80, apoi Partizan, pornind din cartierul Titan pe un drum marcat de ciocniri și despărțiri, de istorii amuzante și sincere (pe care nu știi mereu dacă să le crezi) și de o regăsire artistică matură & surprinzătoare.
Am băut bere împreună și am ascultat noul album în mașină, ca niște adolescenți. M-am plimbat cu ei prin București într-o dubă, spre sfârșitul iernii, și le-am văzut chimia electrizantă în timpul repetițiilor, la început de primăvară.
Înainte să lanseze „Nori peste Sălăjan” în Clubul Control din București, vă propunem să citiți o poveste despre prietenie, muzică și cum se construiește o întreagă lume dintre blocuri.
În subsolul unei clădiri circulare din București, într-o sală de repetiții cu oglinzi și draperii, Adrian Pleșca („Artan”) se plimbă ezitant de colo-colo. Privește visător spre podea, cu mâinile la spate. La semnalul colegilor, se așază în fugă pe-un scaun, apucă microfonul și închide ochii. Răzvan Moldovan („Suedezu”) stă cu chitara pregătită, la un alt microfon. Face un gest scurt, iar Andrei Bărbulescu pornește hotărât pe tobe, în ritm de punk. Adi Agheniței i se alătură, degajat, cu basul, iar Suedezu cu riffuri de chitară. Cei doi vocaliști scot un „bârrrrr” prelung, agitându-și obrajii și buzele, și-şi pasează versuri între ei: „Cine e? Unde e? Cine e? E Pleșca și Zapan… Cioc, cioc! Cine e?”.
Piesa se numește „Omul care a uitat limba română fără să părăsească țara / Pleșca și Zapan'" și face parte din noul album Nori peste Sălăjan. Acesta marchează revenirea lui Adrian Pleșca și-a lui Răzvan Moldovan la Electrecord, după 36 de ani, și extinde universul ficțional & absurd al trupei Partizan la 22 de ani de la ultimul ei album. Se lansează oficial mâine seară, în clubul Control din București.
Bucata punk din piesa de mai sus e inspirată din copilăria lui Artan, care spune că avea un coleg de generală pe nume Zapan, venit din Teleorman: „Într-o zi”, își amintește el, „Zapan i-a spus doamnei învățătoare așa: Doamna, doamna, ia uitați, Pleșca îmi rupe ciocu' la crion."„Așa a apărut piesa asta, dacă-ți vine să crezi”, spune Răzvan.
Noul album reflectă maturitatea artistică a trupei — e rodul a zeci de ani de explorări sonore și experimente cu diferite stiluri muzicale și echipamente electronice. Zona Titan-Sălăjan din București, de unde a pornit aventura muzicală a duoului Adrian-Răzvan, revine și de această dată ca un decor mitic, încărcat de aluzii și semnificații.
„Aceeași sămânță de zăpăceală”
Adrian Pleșca și Răzvan Moldovan sunt prieteni de-o viață. S-au născut amândoi pe 31 martie și au copilărit în Titan, cartierul unde s-au mutat cu părinții când a fost construit. La 64, respectiv 63 de ani, continuă să-și spună „Adi” și „Răzvi” cu aceeași căldură din copilărie și poartă cu mândrie numele de scenă care i-au consacrat: Adrian a devenit „Artan” încă de când era mic, la ideea unui vecin mai mare, iar Răzvan s-a autointitulat „Suedezu” când au înființat Partizan, inspirat de manelistul „Englezu” și pentru că trăiește în Suedia.
Cei doi muzicieni au o chimie aparte: Artan e impulsiv și melancolic, cu o voce puternică, teatrală. Suedezu, în schimb, e calm, ancorat, energic și vorbește cu o reținere care trădează timiditatea. „Ne completăm natural”, spune el. „Avem aceeași sămânță de zăpăceală, suntem la pragul nebuniei. Cu Artan chiar simt că atingem apogeul. De-a lungul vremii, ne-am ținut de mână, ne-am tras unul pe altul și am ajuns aici cu minunăția asta de album. Suntem bucuroși și privilegiați că putem să facem zăpăceala asta la vârsta noastră."
S-au ciocnit prima dată în școala primară, într-un meci de fotbal: „Răzvi era în A, eu în B, așa am rămas toată viața”, îmi spune, în glumă, Artan, când ne vedem în barul Londohome din București, unde mai cântă Partizan. „Se vorbea că cu A-ul nu poți să joci, că e Răzvan acolo. Bă, da' ce-o fi cu Răzvan ăsta? Lasă, mă, când jucăm cu ei, întreb care-i Răzvan și la el mă duc. Și a venit Răzvan cu mingea, tam tanam tananam și am zis puțin să se mai apropie, că îl pun în cap. I-am tras una sănătos, dar m-a durut pe mine piciorul, că a intuit care era interesul meu. Apoi am aflat că făcea fotbal la clubul Steaua."
S-au împrietenit mai târziu, printr-un prieten comun, Radu Teacă, și prin muzică. „Teacă mi-a zis că are un coleg de clasă, Răzvan, care e îndrăgostit și el de muzică și are și el discuri acasă. Hai să ascultăm împreună", spune Artan. „Tatăl lui Răzvi era iubitor de muzică mai nouă, mai tânără. A luat magnetofon, a luat pick-up stereo.”
Când s-a mutat în Titan, în 1968, cartierul abia fusese construit, povestește Răzvan: peste tot erau blocuri noi, străzile nu erau amenajate, iar lacul IOR era mai degrabă o baltă acoperită de stuf. Zona s-a dezvoltat însă rapid. Lacul s-a amenajat și s-au construit inclusiv școala și liceul unde a învățat cu Artan. După ore, adolescenții se strângeau pe la câte unul pe-acasă și socializau prin muzică — un mare liant între cartierele Titan, Sălăjan și Timpuri Noi la acea vreme.
„Eram fascinat de un băiat de la blocul vecin", spune Răzvan. „Tatăl lui pleca în țări străine și venea cu viniluri. De la el pornea în turneu vinilul pe la toată lumea și când se întorcea, se întorcea zgâriat." „A fost la mine, pentru o zi-două, și Physical Graffiti, al șaselea album Led Zeppelin", își amintește Adrian. „Cred că e favoritul meu de la ei."
Cei doi au descoperit trupa poloneză Szukaj, Burz, Buduj printr-un băiat din cartier care-și scotea boxele pe geam, alte trupe de rock progresiv, ca Van Der Graaf Generator sau Premiata Forneria Marconi, și rock experimental german din anii '70 (krautrock): Krafwerk, Can sau Neu!. „Ne-am format muzical împreună", spune Artan.
În liceu, au început să scrie texte la Adrian acasă și să improvizeze scenete în pauzele de la școală: „Erau tot niște demențe din astea cu Sălăjan", își amintește Răzvan. „Venea tot liceul să ne vadă." După spectacolele improvizate în clasă, s-au mutat cu prestațiile artistice în toaleta publică de lângă școală, unde cântau rudimentar și băteau ritmul în uși. Acolo s-a înfiripat ideea de a-și face formație.
Mai târziu, când era în armată, la Constanța, Răzvan l-a întâlnit pe Dan Iliescu, venit din Iași. „Dan s-a mutat în București și nu știa pe nimeni aici. L-am luat noi în primire și am zis hai să facem o trupă.” Artan l-a cunoscut pe Iliescu la Răzvan acasă: „Am râs mult în seara aia. Ne-am mutat și în sufragerie, că nu mai aveam loc de râs. Dan era simpatic, bun la chitară și se mișca bine cu ea, era motric.” Repetițiile aveau loc în dormitorul unui fost membru al trupei, Sorin Pietroianu.
Așa s-a născut Timpuri Noi, în 1982. Dan Iliescu a propus numele formației, susține Artan, inspirat de vocea de la metrou care anunța stația „Timpuri Noi”. Trupa a fascinat și a derutat anii ’80 cu sound-ul ei new-wave, apoi a urcat pe culmi ale succesului cu umorul acid din anii ’90. Traseul fondatorilor ei a fost marcat de despărțiri și „trădări”, dar legătura afectivă și artistică dintre Adrian și Răzvan s-a adâncit.
„Mi se spune Omu’-Parfum”
Suedezu ajunge la timp la Londohome. E o seară de iarnă, spre final de februarie, iar Artan și basistul trupei Partizan, Adi Agheniței, întârzie să apară. Răzvan îl sună pe Artan și află că greșise locul — se dusese la Zadar, un alt bar bucureștean unde mai cântă Partizan. Nu e prima confuzie de genul, se amuză Răzvan — altădată, trupa îl aștepta pe scenă, în clubul Control din București, iar Artan îi aștepta și el pe scenă, dar la Consulatul Britanic, care le organizase concertul.
Ajung și ceilalți într-un final. Artan, vizibil iritat de încurcătură și de muzica tare de pe fundal, se irită și mai tare când îl întreb cum s-a diferențiat Partizan de Timpuri Noi — trupa pe care a părăsit-o prima oară în 2001: „Nu a trebuit să delimităm nimic, că ne delimitează estetica. De ce aș fi vrut eu să diferențiez ceva care oricum e atât de diferit?”.
La scurt timp după înființarea Timpuri Noi, spun colegii lui de-atunci, chitaristul Dan Iliescu a plecat pe litoral ca salvamar. Trebuia să lipsească două luni, dar s-a întors după vreo trei ani. „După ce a revenit, cât am fost împreună, eram diametral opuși conceptual și stilistic,” spune Răzvan. „Eu făceam piesele și când venea și el cu unele, nu se potriveau cu ce cântam noi. El se ducea treptat spre «Adeline», noi cântam «Drumul spre lumină», «Becule», alte chestii. Nu știa nimic despre context: era o trupă de cartier, noi eram prieteni din cartier. Dan, de când a venit în București, a stat în Drumul Taberei.”
Când Suedezu și Artan au creat Partizan, cele două trupe și-au împărțit repertoriile: Timpuri Noi a rămas cu piesele compuse de Dan Iliescu după ’90, iar Partizan, al cărei nume a fost dat de regizorul Radu Muntean, cu cele scrise de Răzvan Moldovan până în 1989 — când a plecat în Suedia și a părăsit formația pe care o co-fondase. Prima trupă, cred membrii Partizan, a urmat o direcție mai comercială, a doua a rămas fidelă spiritului underground din anii ’80.
Artan a spus adesea în interviuri că el și Răzvan sunt „80s boys”. Piese ca „Becule”, „Perfect” sau „Drumul spre lumină”, scrise în acea perioadă și difuzate către publicul larg abia după Revoluție, aveau un ton aluziv, cu accente fantastice și ironii fine la adresa sistemului. Cu Suedezu în rol de curator, Partizan a dus mai departe acel spirit, transformându-l într-o parabolă suprarealistă, ancorată în realitatea socială și în pulsul cartierului din care a pornit trupa. Stilul lor combină atitudinea punk cu ritmuri dansabile, influențe funk și texturi electronice, într-o formulă jucăușă și adesea abrazivă.
Timpuri Noi a virat după 1990, într-o perioadă fără constrângeri, spre o satiră socială mai tăioasă, îmbinând rock-ul alternativ cu un umor care s-a hrănit mult din folclorul Moldovei, de unde venea Dan Iliescu. Trupa a disecat cu ironie tranziția de la lumea veche la cea nouă, transformând oameni obișnuiți în personaje arhetipale, ale căror nume — „Luca”, „Tanța”, „Stane”, „Văru’ Maftei” — deveneau exotice datorită timbrului inconfundabil al lui Artan. Și-a consolidat succesul prin piese difuzate în buclă la radio și TV, precum „Maricica (NATO)”.
„Există doi creativi în istoria formației: Răzvan Moldovan și Dan Iliescu”, spune Artan, care devine dintr-odată blând și amuzant. „Vrem, nu vrem, s-a creat această analogie: Timpuri Noi — Partizan. De fapt, Partizan este un fel de Timpuri Noi, dar ca să nu ne certăm, l-am lăsat pe Dănuț, care ținea foarte mult la numele trupei, să rămână cu el.” În timp ce vorbim despre istoria lor încurcată, Artan scoate din buzunar o sticluță cu parfum și-și aplică zeci de pufuri pe față și în fiecare ureche. În aer plutește un miros amețitor. „Mi se spune Omu’-Parfum. Îmi place să am parfum pe mine.”
„Everestul rockului românesc”
Într-o seară, la începutul anilor 2000, povestește Suedezu, stăteau amândoi în fața blocului său din Titan, în Tico-ul lui Artan. Surfau printre posturi de radio și s-au oprit la unul pirat, cu manele. Genul muzical era atunci în plină ascensiune, iar în București se simțea tot mai mult fascinația pentru bani și statut. „Bă, fii atent”, îi spune Răzvan lui Artan, „am o idee: rock cu influențe de manele.”
S-a gândit să combine ritmurile diferite ale celor două genuri, să preia din primul elemente ca lăudăroșenia sau obsesia pentru bani și să le transforme în ironie. Așa s-a născut albumul Am cu ce (2002). Piesa „Fata mea”, cu versuri ostentative, gen „Fata mea este model / Urcă firma pân’ la cer”, a devenit un hit. Se cânta pe stadioane, se auzea la radio și la tv, iar trupa se autointitula, în aceeași notă hiperbolizantă, „Everestul rockului românesc”. Atunci a apărut și porecla „Suedezu”.
„Am cu ce” nu construia o realitate, ci o lume fictivă, paradoxală, înrădăcinată totuși în peisajul vremii. „Albumul a fost un mare succes”, spune Suedezu, „nu ne așteptam la așa ceva.” Au cântat pe el despre bani, alienare urbană sau absurditatea cotidianului și au adus un suflu proaspăt în rockul românesc — unul care râdea, dar nu de sus: „Am încercat întotdeauna să exprimăm cât mai cu finețe ironia și umorul, fără să arătăm cu degetul spre oameni sau spre ceva anume. Nu este deloc o critică a manelelor. A fost o influență a momentului, ne-a plăcut și am ilustrat. N-am vrut să facem caterincă.”
A urmat albumul București” (2003), care redă și el un univers fantastic, inspirat dintr-un București bizar, pe alocuri distopic, cu distorsiuni în stilul Blade Runner. Personajul central al albumului, Leontin Sălăjan — „e și stradă, și bărbat” — e inspirat din Terminator și trimis din viitor să salveze orașul, mobilizând cartiere reale și inventate: „Glina, Pasadena, Centru, Dobroești / Să trăiești.” Face aluzie la generalul din perioada socialistă după care au fost numite un bulevard, un cartier și o stație de metrou din zona în care au copilărit Adrian și Răzvan.
Piesele de pe București propun situații absurde și spectaculoase — jandarmi călare pe lacul IOR sau munți care se oglindesc în apele urbane. Hitul „Păpușea Masculină” — „Cânt la orga de lumini / Melodia disco / Și mă uit în stroboscop / Asta-i viață disco” — are în spate o poveste cu un final desprins din filmul „Shining”.
Suedezu povestește cum Durlă, un vecin priceput, le-a construit o orgă de lumini pentru o petrecere de Crăciun pe care o găzduia Răzvan. „Când ne-a adus Durlă orga, Artan îmi zice: Răzvi, mi-o dai mie până mâine? A doua zi era petrecere la mine.” Artan a împrumutat orga și s-a uitat toată seara la jocurile de lumini. Tatăl lui a intrat în cameră și i-a cerut să oprească stroboscopul, că are de învățat. „Și Artan zice: Păi e Ajunul Crăciunului. Taică-su: Oprește asta! Nu și nu. Până la urmă, Artan s-a dus în balcon să-și ia bocancii, să plece și atunci taică-su l-a închis pe balcon. A venit mama lui și a zis: Hahaha, nu pleci nicăieri! Și atunci Artanu a luat un topor, exact ca-n «Shining», a decupat geamul cu tot cu ramă și a zis: Ba pot să ies.”
„Se știe că stroboscopul îți poate provoca o criză de epilepsie”, spune Artan. „M-a apucat o criză și am luat toporul.” A doua zi, părinții lui l-au chemat solemn pe Răzvan să-și ia orga și l-au avertizat să nu mai calce niciodată în acel apartament. Povestea, spusă azi cu râsete și cu o doză de exagerare, e fix genul de episod care devine o piesă Partizan: absurd, comic și exploziv, într-un decor foarte familiar.
Așa sunt și multe din piesele de pe noul album, care combină melodii noi cu reinterpretări ale unora din anii ’80, nepublicate până acum — „melodii fără șansă”, cum le numește Artan. „Era foarte greu să înregistrezi atunci”, explică Răzvan, „pentru că nu conveneau textele, nu era atitudinea care trebuia și aveai nevoie de pile.” Nori peste Sălăjan trece prin stiluri diverse: de la krautrock și psihedelic, la techno și punk. „E mult electronic pe albumul ăsta”, spune Suedezu. „Fraților, dar nu vreți să dăm o ascultare?”, întreabă Artan. „Măcar vreo trei piese. Că tot zicem bă, să vezi ce disc, să moară mă-sa, dar am vrea să vă arătăm. Asta nu putem face decât la mine în mașină.”
„Ăla care strică poza”
Suntem în mașina lui Adrian Pleșca — o dubă lungă, cu trei rânduri de scaune, cu care trupa se deplasează la cântări. Artan dă volumul la maxim — nu doar din entuziasm, ci și pentru că nu mai aude bine. Pune o piesă compusă în ’86, „Călărețul oțelit”, și îngheață cu mâna pe schimbător. Își sprijină fruntea în cealaltă mână, cu ochii închiși și ochelarii atârnați de-un șnur, și trăiește fiecare notă: „Prin noaptea de fier / Sosește un cavaler / Cu ropot și fum / Vestind lovituri de tun.” „Totu-i prefăcut în scrum”, spune el teatral, apoi face aluzie la vocea mea stinsă: „Așa să vorbești și tu, să închizi consoanele.”
Piesa, intitulată inițial „Brigadierul” și urcată pe Youtube în varianta ei originală, cântată live, este inspirată, „la nivel abstract”, de filmul Fahrenheit 451, mi-a spus ulterior Răzvan. Filmul, bazat pe romanul cult al lui Ray Bradburry, descrie o lume unde cărțile sunt interzise și arse atunci când sunt descoperite.
În timpul audiției, Artan oscilează între reverie și entuziasm: uneori se pierde în muzică, alteori se întoarce spre mine ca un copil care caută să-i fie văzută reușita și subliniază pasajele care-i plac. În spate, Suedezu și Adi Aghenței dau din cap sau din deget pe fragmentele mai ritmate. Intru și eu în horă, sedus de vibe-ul când cinematic, când jucăuș, cu accente de umor absurd, al melodiilor — la un moment dat, mă trezesc căutând răspunsul la întrebarea din piesa „An Englishman in Sălăjan”: „How do you say in English Policlinica Titan?”.
Piesele se combină într-un mix electrizant, peste care plutesc versuri ca niște pastile de realitate distorsionată, scrise în tandem de Suedezu și Artan: uneori poetice, alteori chiar dadaiste, dar mereu cu un miez. „Accidente medicamentoase”, de exemplu, împrumută titlul unei cărți din biblioteca mamei lui Răzvan, care-a fost farmacistă. „E tot din anii ’80. Cred că a fost a doua sau a treia melodie a trupei”, spune Artan. „E despre fenomene adverse atunci când iei o medicație greșită.” Are părți techno și-un vers de la trupa Phoenix: „Și face din om neom.”
Vocea modificată a lui Artan, cu efect de auto-tune, parazitează anumite piese. Colegii fac mișto de ea: „Apare peste tot vocea aia de cașalot”, spune Suedezu. „E ca ăla care strică poza.” Artan se autoironizează: „Pe mine nu mă recomandă decât vocea și talentul. Răzvi e de la A, musiu, ce dracu’ să mai zic. El face tot, ăsta e albumul lui, ca să fie clar.” Apoi anticipează o bucată dură de techno: „Ți-am spart capu’, fii atent! Mai ridică-te, dacă poți, hahahaha. Mamă, ce serie de pumni aici.” Până la urmă, pune șase piese în loc de trei.
„Avem 60 de ani, îți dai seama cum e să te transpui la mintea de la 20 de ani? Mâine ascultăm și restul și mai ascultăm și niște Direcția 5.”
„O viață muzicală”
Ajung aproape simultan cu Artan lângă Parcul IOR. Îi așteptăm pe ceilalți în mașină și ascultăm „Deplasarea obiectelor”, o piesă Partizan din 2003. Artan pare cel mai mare fan al trupei. Suntem chiar în fața blocului unde a copilărit. „Răzvi stătea mai încolo, într-un bloc în formă de H, dar tot lângă lac.” Afară e un frig de-mi îngheață pixul, cum le înghețau și lor mâinile pe instrumente înainte de ’90.
Adrian și Răzvan înregistrează un interviu de promovare a noului album. Victor Plastic, care le pune întrebările, îi așază pe scaune, cu spatele la lac. Răzvan povestește că petrecerile și primele repetiții Timpuri Noi aveau loc la el acasă: „Ai meu m-au susținut mereu în muzică. A fost o bucurie pentru mine să găsesc încurajare de la ei. Vreau chitară — mi-au luat chitară; vreau tobe — mi-au luat tobe.” Mai mult, tatăl lui le găsea săli de repetiții și venea adesea la concerte.
În schimb, tatăl lui Artan, deși profesor de muzică — sau poate chiar de asta, le submina eforturile: convingea directori de case de cultură să nu le mai permită să cânte. Considera muzica o alegere fără viitor și-l îndemna constant pe Adrian să învețe, ca să nu rămână repetent: „Ce-i drept, cred că sunt campionul repetenților la facultate, dar până la urmă, s-a făcut și dom' inginer. Am fost inginer vreo două-trei luni, ajunge. Nu știu nimic, n-am apucat să învăț mare lucru. Dar sunt mulțumit: am cântat toată viața, chiar și la serviciu. O viață muzicală.”
Din 1990 și până la pensie, Artan a cântat în Corul Radio. „Frumos, foarte frumos, mi-a plăcut”, spune el mai târziu, pe parcursul interviului. Acolo și-a optimizat tehnica vocală: „Mi-am poziționat glasul astfel încât să nu mai obosesc. A trecut ceva timp până să mă prind, la cor, cum să cânt mai igienic, să nu obosesc și m-am calificat la locul de muncă. Colectivul a fost drăguț cu mine. M-a privit, la început, cu multă suspiciune, dar când au văzut că sunt băiat serios și vreau să învăț, m-au primit cum se cuvine. Au fost foarte drăguți.”
Răzvan spune că muzica le-a oferit un sens înainte de ’90 și „o bulă” care i-a protejat: „Nouă ne-a salvat tinerețea și sănătatea mentală faptul că am fost într-o trupă rock, pentru că asta făceam toată ziua: repetam. Repetam în Clubul Arhitecturii [n.r. - celebrul Club A din București], unde am stat cel mai mult, și asta era viața noastră. Altfel, nu prea era nimic de făcut.” El vede anii ’80 ca definitorii pentru trupă, în ciuda unor condiții ostile, cum ar fi lipsa căldurii în săli.
„Fie îți încălzeai mâinile la sobă”, își amintește Artan, „fie cântai cu ele amorțite.” „Ăsta era rock-ul atunci”, adaugă Răzvan, care-și amintește cum mergeau în turnee cu reșourile după ei — la Turnu Severin, au băgat patru în priză și au lăsat un hotel întreg fără curent.
Din parc, pornim într-o plimbare cu mașina prin Titan. Artan se grăbește înainte, să facă curat în ea: „Ca să nu vomitați.” În dubă sunt mucuri de țigară pe jos, o pereche de adidași albi, o pernă, o pătură și un animal de pluș. „Ne e frică să mergem cu el”, glumește Suedezu. „Conduce periculos, îi scoate pe oameni în mantinelă.”
Artan pare totuși stăpân pe volan. Stau amândoi pe scaunele din față și povestesc cum și-au pierdut atestatele de muzicieni după un concert la Teatrul de Vară 23 August, când Timpuri Noi a fost oprită după prima piesă — „Drumul spre uzină”. Ei bănuiesc că asta s-a datorat prezenței lui Adrian Păunescu, aflat atunci în dizgrația regimului, care ar fi atras după el ochi vigilenți. De teamă să nu fie arestați, s-au ascuns în parc. Mama lui Răzvan le-a recuperat însă atestatele după ce a intervenit pe lângă o funcționară de partid.
„Aici e Liceul Dante, liceul nostru italian unde am învățat împreună”, spune Artan. Răzvan coboară să-și ia vin de pe strada Ilioara, unde știe el un loc bun. Între timp, Artanu își amintește de primul concert Timpuri Noi, din 1983, de la Casa de Cultură „Înfrățirea între popoare” din București, când au cântat în deschidere la Metrock. A ajuns acolo cu un acordeon și cu un contrabas în spate. Spune că trupa mai mult repeta în anii ăia și avea puține ocazii să cânte live, pentru că nu suna ca formațiile populare, gen Iris. Suedezu se întoarce cu vinul. „Ce vin au ăștia, Răzvi?”. „Alb, sec.” „De anul ăsta?”. „De anul viitor.”
Artan își amintește și de Mediaș, unde un spectator i-a întâmpinat solemn: „Timpuri Noi, Mediașul vă spune bine ați venit!”. La Suceava, au apărut doar zece oameni la concert, dar trupa s-a dezbrăcat la bustul gol și a dat tot. „A doua zi”, spune Răzvan, „scria în ziar că Suceava e cel mai rău oraș, că n-au venit oamenii să vadă ceva mișto.”
Mașina se îndreaptă mai departe spre „locul ars”. Artan ne arată indignat o pădurice devastată: „Dorim să atingem și subiectul cel mai fierbinte al celor din Titan — desființarea unei părți importante a Parcului Titan, trecută din spațiu verde în viran, ceea ce nu e adevărat deloc. Toți arborii au fost incendiați, sute de metri cubi de lemn ars.” Apare în discuție și nepăsarea primarului de sector, Robert Negoiță.
„Negoiță știe că nu-l placem. Noi suntem singura formație din Titan care cântăm numai despre Titan și n-am fost invitați niciodată de către primarul Sectorului 3 să cântăm și noi acolo unde formația Compact de la Cluj cântă încontinuu”, se răcorește Artan și revine la subiect: „Ei, și cică terenul ăsta n-ar fi fost parte din parc. Bineînțeles, aici o să fie un complex rezidențial. Asta ne mai lipsea.” Arată spre stradă — „Vedeți ce-i pe șoseaua asta, deja nu mai încape nimic” — și încheie cu un blestem dur la adresa dezvoltatorului imobiliar.
Conversația alunecă apoi firesc spre violența care a marcat concertele Timpuri Noi din anii ’80. Într-un peisaj dominat de hard rock, publicul era adesea nedumerit de sound-ul atipic al trupei și arunca în ea cu cartofi sau pietricele. Cristi Sandu, unul dintre chitariștii care au trecut prin formație, își proteja difuzorul cu un grilaj. „Fiecare își apăra cum putea teritoriile pe scenă”, îmi spune Răzvan cu altă ocazie, la repetiții. Artan îl completează: „Numai eu n-am reușit să mă apăr când unul tânăr și foarte potent a reușit să se pișe pe mine, de jos.”
Spre finalul călătoriei cu duba, Artan se parfumează din nou pe față și în urechi. Mai are o mare plăcere: sucul de rodii presat la rece din benzinăriile Socar — „Cum vede un Socar, ne spune să oprim”, râde Suedezu. Iar duba, pe care a cumpărat-o de nouă, e viața sa, fără ea nu ar putea: „Titiri ninininini, dar să nu-mi iei niciodatăăă du-bi-țaa-aa”, cântă Artan, imitând un refren celebru al formației Holograf.
„O mizerie care ne place”
Când intru a doua oară în sala de repetiții, aud din computer vocile colegelor lui Artan de la Corul Radio. Interpretează refrenul piesei „Perfect” — compusă de Răzvan Moldovan la începuturile Timpuri Noi. „La concertul de lansare [a noului album], eu îngenunchez în fața lor, iar ele mă binecuvântează”, îmi spune Artan. Se așază teatral în genunchi, în fața unei canapele, cu un braț întins spre „cușca” în care a înregistrat vocea pentru toate albumele de până acum — o structură voluminoasă, cu pereți, care arată ca un paravan.
„Cușca” a fost construită la începutul anilor ’90, din plăci comandate de el, bine realizate și căptușite cu vatelină. Le acoperă mereu cu o față de masă din catifea când înregistrează: „Sunt absolut închis acolo. Răzvi mă punea să imprim vocile în ea, la un prieten care avea un apartament superb în centrul Bucureștiului — bine organizat, cu loc mult. Eu le trăgeam pe [casete] DAT, de pe DAT pe disc — mă duceam la prietenul meu Dănuț Creimerman să mi le tragă — și pe urmă i le trimiteam lui Răzvi prin poștă, [în Suedia]. Răzvi lua discul, avea track-urile cu mine și asta era producția. Și n-a ieșit rău deloc.”
Victor Plastic a găsit în arhiva lui Artan acele casete DAT și a observat că anumite bucăți se repetau de foarte multe ori. Apoi a aflat că, dintr-un perfecționism obsesiv, Artan obișnuia să tragă aceleași versuri ore în șir, cu variații diferite, apoi îi trimitea lui Răzvan înregistrările prin poștă, să aleagă versiunea finală. În cele din urmă, Suedezu i-a cerut să se limiteze la duble de maxim 10-15 minute.
Trupa a descoperit însă că sala unde repetă acum oferă o acustică excelentă pentru imprimări cu microfonul în mână. Așa au înregistrat vocile pentru noul album. „Ni s-a oferit să tragem într-un studio și am zis nu, tragem aici”, spune Suedezu. „Nu suntem genul ăla de trupă care trebuie să sune clinic. Se aud voci și zgomote pe fundal, e o mizerie care ne place. Aici am înregistrat totul [pentru noul album].”
„Avem o sală atât de bună, fraților!”, exclamă Artan. „Să știți că suntem de invidiat cu ce noroc ne-a adus Adi cu sala asta.” Cu Adi Agheniței, basistul care li s-a alăturat în 2019 în trupa Partizan, s-au împrietenit în Underworld, un club de punk din București, unde acesta cântase cu trupa Nuggers. „Țin minte că tocmai îmi cumpărasem din Valea Cascadelor discul vostru cu Timpuri Noi din anii ’80 și eram entuziasmat”, spune Adi. Inițial, trebuiau să colaboreze la un videoclip, dar planurile s-au amânat pentru că „Artan pleca din trupă atunci, iar toată situația s-a complicat.”
Trupa Partizan s-a destrămat de două ori — prima dată în 2004, când Artan s-a întors temporar în Timpuri Noi. El numește aceste despărțiri, inclusiv pe cele de Dan Iliescu, drept „trădări”. A avut și reacții pe care le regretă acum: odată, de exemplu, a plecat de pe scenă în timpul unui concert, convins că Răzvan încerca să-l acopere cu chitara. „Am avut un comportament foarte volatil, hai să-i zicem așa. Există termen medical pentru asta.” „Visător”, glumește Suedezu. Râd amândoi. „Am dobândit o nevroză. Din bine în rău, din rău în bine. Nu puteam sta nici la Timpuri Noi, nici la Partizan, așa de rău era. Se mai întâmplă, mediul se strică. Am început să mă tratez și e foarte bine.”
Artan e sigur că acum poate cânta doar piesele lui Răzvan. Îi consideră atât pe el, cât și pe Dan Iliescu, un noroc în viața sa artistică, dar subliniază legătura profundă cu Răzvan: „Dănuț, iartă-mă! Tu știi că eu sunt legat ombilical de Răzvi. Asta a fost. Se numește trădare.”
„Pac, asta este”
Partizan a început munca la noul album, „Nori peste Sălăjan”, prin 2021. Adi Agheniței spune că ideea din spatele lui a apărut natural, după ce „sala de repetiții s-a populat cu instrumente electronice”, cu care trupa s-a jucat pe toate albumele. „Am investit foarte mult în electronică”, spune Suedezu. „Aici sunt doar o parte din echipamente, mai avem și-acasă.” Au avut odată un concert în Control „în care toți patru am cântat pe electronice”, spune Adi — vor relua conceptul și la viitorul concert de lansare, în același club. Noul album a prins formă și odată cu relansarea Electrecord, casa de discuri care a imprimat cele mai importante nume românești de dinainte de ’90, ca apoi să treacă printr-un declin gradual după Revoluție. Le-a propus celor de la Partizan să le scoată un proiect nou, pentru a-și consolida repertoriul. Albumul e acum disponibil ca CD , vinil sau casetă.
„Suntem foarte bucuroși de ce a ieșit. Întotdeauna am vrut să facem un produs artistic, iar acesta chiar este”, spune Suedezu. „Totul, de la muzică, la copertă, e foarte artistic.” Deși această viziune i-a ghidat mereu, s-au lovit adesea de limitările impuse de alte case de discuri: „Te trezești că nu-ți respectă logo-ul, că nu-ți place coperta, că ți se cere să faci un hit.” Au semnat cu Electrecord din nostalgie, continuă el, fiind casa de discuri care le-a lansat primele materiale, în 1989: trei piese pe discul „Formații rock 11”, pe care îl împart cu trupa Contrast. „Altfel, noi deja ne putem produce singuri. Avem tot ce ne trebuie.”
Suedezu descrie procesul de creație ca fiind spontan și colaborativ: „iubim să experimentăm”, fără un plan fix — „învârtim de butoane și spunem pac, asta este.” „Înregistrăm pe parcursul creației, nu tragem piesele gata făcute.” Totul pornește dintr-o „chimie foarte bună”, deși tensiunile creative din trupă sunt inevitabile: „Trebuie să iasă scântei, altfel am fi foarte teșiți și s-ar auzi ceva plictisitor.” „Suntem ambii născuți pe 31 martie, când Berbecul e în cea mai mare efervescență”, adaugă Artan. Au însă diferențe care-i completează: „Răzvi e foarte metodic și calculat. Are o fire carteziană, iar eu una impulsivă, instinctuală. Dar îmi iau medicamentele și sunt mai ordonat.”
Membrii Partizan susțin că n-au avut niciodată o motivație financiară cu trupa, deși n-au o problemă cu formațiile care urmăresc asta. Au avut dintotdeauna joburi pe lângă. Artan a cântat în Corul Radio, iar Răzvan a fost profesor de sport și a antrenat o echipă de fotbal în Suedia — muncea cu program întreg cât a produs primele albume. Adi Agheniței lucrează în producție audiovizuală când nu se ocupă de muzică. „Un erou este colegul nostru Andrei [Bărbulescu]”, spune Artan despre bateristul trupei, care cântă cu Partizan de vreo 13 ani. „Deși nu are resurse variate, totuși e lângă noi pentru că ne iubește.”
„Bineînțeles că ne place să câștigăm bani, dar ei trebuie să vină ca rezultat al produsului. Avem și perioade în care câștigăm bine, pentru că suntem totuși o trupă cu nume, dar nu e ceva permanent, e un noroc”, spune Răzvan Moldovan. Trupa evită să cânte în localuri ca Berăria H sau Hard Rock Cafe, unde ar mai putea să-și rotunjească veniturile, pentru că „magia nu o obții cu furculițe și cu fripturi.” Preferă spații unde se pot exprima liber, în acord cu identitatea Partizan: Expirat, Control, Londohome, Zadar, 3 Bețivi (București), Form Space (Cluj) sau Underground (Iași) sunt câteva exemple. Locuri unde Artan poate să apară în frac, cu un leu de pluș pe umeri pe care-l licitează caritabil, cum a făcut-o la cazinoul Winboss din București, sau unde poate să cadă în genunchi pe scenă, în maiou.
Publicul Partizan e divers, din toate generațiile, iar relația cu el s-a schimbat radical de-a lungul timpului — de la confruntările dure din anii ’80, la o admirație durabilă, deși uneori confuză: „Ne mai întâlnim în sală cu oameni care strigă să cântăm «Luca» și «Stane», piese foarte bune, dar nu-s ale noastre”, spune Artanu. „Nu sunt ale noastre, așa cum nici «Perfect» și « Mistrețul» nu sunt ale lui Timpuri Noi, ci ale mele”, adaugă Suedezu. „Dar nu am nimic cu asta.” Artan îi explică: „Să știi că Dănuț n-a vrut să pună «Perfect» pe primul album, din orgoliu. Dar eu am insistat. E vina mea, Răzvi.”
Când publicul le cere piese de Dan Iliescu, se mulează pe situație: „Uneori suntem nepăsători, alteori le spunem că piesa e de la altă trupă, alteori o cântăm”, spune Răzvan. „Depinde de intensitate. Unii țineau atât de mult să cântăm «Luca», că am cântat-o direct pe scenă, fără s-o repetăm.” „Am cântat-o și ohoo, ce bine-a fost”, adaugă Artan.
Au trăit confuzii similare și cu Partizan, mai ales după succesul neașteptat al piesei „Fata mea” — care „ne-a dus prin locuri nedorite, dar care generau succes”, spune Suedezu. Ajunseseră, deodată, să cânte „la primării, peste tot”, în fața unui public atras de vibe-ul manelistic al melodiei. „Dar când dădeam niște torpile cu «Șah» și «Dușmănia», oamenii erau înmărmuriți, pentru că alea nu semănau deloc cu «Fata mea».” Răzvan își amintește și o cântare de la Lemon Tree, o terasă de pe malul lacului Floreasca, cu scena pe lac, unde „jumătate din public erau din galeria lui Dinamo.” Veniseră tot pentru „Fata mea”, care „devenise imnul fotbaliștilor.”
După decenii de muzică, Artan și Suedezu privesc însă mereu spre ce urmează. „Avem și noi o vechime și suntem totuși foarte apreciați. Mă aștept să fim în creștere, așa cum am fost întotdeauna cu discurile noi”, spune Artan, convins că noul album, „Nori peste Sălăjan”, e „net mai bun” decât cele de dinainte. Cu toate astea, refuză eticheta de muzicieni — „Noi suntem amatori”, spune Adrian, iar Răzvan îl completează: „Suntem punkiști, e un stil de viață. Multe dintre piesele noastre au o singură notă, cum e melodia «Șah». Dar nu nota contează, ci expresia, puterea pe care o emană: scoate ursul din teacă.”
P.S. Pus în fața confesiunilor și-a penitențelor, Artan ține să-i transmită un mesaj de împăcare și prietenei sale Teo Trandafir:
„Când trăgeam albumul «București», Teo Trandafir, iubita de ea, a zis că vrea să cânte și ea cu noi. Răzvan a zis s-o chem neapărat în studio, să tragă. Și eu, când am auzit cum cânta Teo, am devenit gelos pe binefăcătoarea mea, pe prietena mea. Credeam că-mi ia locul, jur.
A tras cap-coadă piesa care i se încredințase — «I.O.R.», dar a fost o regretabilă greșeală tehnică, pentru care am dat vina pe fiica mea, care era mică pe-atunci. Se juca în studio, DAT-ul era armat pe REC și ea a apăsat pe PAUSE. Am văzut-o și n-am zis nimic. Când i-am spus lui Răzvan că a fost o greșeală, m-a înghețat cu privirea. N-a crezut, că mă cunoaște. Nu cred că a crezut nici Teo. Eram foarte gelos pe ea. Înțelesese atât de bine spiritul muzicii … plus că are un auz extraordinar de bun, voce și talent. Pe mine astea trei mă termină.
Dușmănia, fără ea nu aș putea. Teo, iartă-mă în genunchi, cheamă-mă la emisiune, că mă pun pe burtă și-ți pup picioarele. Sunt un jegos.”
***
Mulțumiri lui Victor Plastic pentru ajutor.
