Unele amintiri sunt atât de comune, încât nici nu mai știm când au devenit ale noastre. Mihaela Borza le reconstruiește în miniatură, pe suprafața unei unghii.
În salonul de beauty din Cluj-Napoca, printre mese unde se fac manichiuri, pedichiuri și sprâncene, o întâlnesc pe Mihaela Borza. Pentru câteva ore, masa ei de lucru se transformă într-un mic atelier de miniatură. Se aud pensulele înmuiate în gel, sticluțele desfăcute și închise și, din când în când, zgomotul unei pile electrice. Mihaela ridică de pe suport o unghie artificială, o privește la lumină, apoi mai adaugă un detaliu. Încă unul, și încă unul. La final, pe unghie apare o sticlă de spirt Mona. Nu e doar pictată, ci construită tridimensional, cu pereți transparenți, lichid albăstrui în interior și eticheta de pe spate refăcută aproape identic cu originalul. În altă zi, în locul ei pot apărea peștele de sticlă care stătea odată pe televizor, o pungă cu pungi, o oală cu sarmale sau chiar o scenă viralizată din cultura media. Poate chiar cea în care fostul lider extremist Corneliu Vadim Tudor lansa întrebarea devenită celebră: „Marian, telefonul meu unde e?”.
Mihaela este cunoscută pe Instagram drept @nailigion. Când cineva o întreabă cu ce se ocupă, spune că este manichiuristă. „Fac nebunii pe unghii,” completează tânăra. Are 30 de ani, locuiește de un an și jumătate în Cluj-Napoca și lucrează în acest salon de vreun an. Înainte să se dedice manichiurii, a studiat informatica, dar nu și-a susținut încă licența. Face unghii de aproape 11 ani, iar în ultimii șase s-a dedicat aproape exclusiv nail art-ului în miniatură, stilul pentru care este cunoscută astăzi.
Miniaturile ei nu reproduc obiecte pentru că sunt frumoase, ci pentru că spun ceva despre cei care le recunosc. Fie că este vorba despre lucruri din casele românilor, personaje, replici sau imagini devenite familiare, fiecare dintre ele trimite la o experiență împărtășită și spune ceva despre felul în care construim și păstrăm o memorie culturală comună. Lucrările Mihaelei ridică o întrebare care depășește lumea manichiurii: ce face ca un obiect atât de banal să merite ore întregi de muncă și să ajungă, în cele din urmă, o formă de artă?
Mihaela e creativă, visătoare și, după cum se descrie chiar ea, „overthinker”. Vorbește calm și așezat, ca și cum fiecare lucru merită puțin timp înainte să fie pus în cuvinte. „Sunt efectiv obsedată de tot ceea ce înseamnă cultură pop românească”, explică însă fără să stea prea mult pe gânduri. Obsesia asta merge dincolo de miniaturile pe care le realizează. S-a format în timp, din lucrurile pe care le-a urmărit și cu care a crescut. Își amintește de serile în care se uita cu părinții la emisiunile lui Capatos, unde „se certau toate «vedetele vremii»” și totul i se părea foarte amuzant.
Încap în acest imaginar media replici precum „Doamnă, suntem la televizor!”, adresată în timpul unei ediții Acces Direct de prezentatoarea Cristina Cioran unei invitate care începuse să povestească o situație prea explicită. Sau scena cu „Mama e biolog” din emisiunea Comanda la mine, în care doi adolescenți rebeli erau trimiși să locuiască timp de o săptămână într-o familie cu reguli stricte, momente virale de la Insula iubirii, precum cele asociate lui George „Jaguarul”, ispita remarcată pentru felul său de a vorbi și pentru expresiile în care amestecă româna cu italiana. Și nenumărate alte imagini efemere și personaje care au devenit parte din imaginarul comun al internetului românesc. Miniaturile Mihaelei nu pornesc niciodată de la întrebarea „ce ar arăta bine pe o unghie?”, ci de la întrebarea „ce a însemnat acest lucru cu adevărat pentru mine?”.
„Toate chestiile astea m-au crescut și m-au format ca om și, sinceră să fiu, sunt puține lucruri pe lumea asta care să-mi placă și să-mi aducă mai multă bucurie precum cultura pop românească.” Internetul nu este însă, pentru ea, doar locul în care își publică lucrările, ci și o arhivă din care își recuperează referințele. „Internetul ne ajută să ne aducem aminte de multe lucruri pe care le credeam pierdute.” Pentru Mihaela, cultura pop merge dincolo de vedete, meme-uri sau videoclipuri, și se regăsește și în obiectele banale ale vieții de zi cu zi. Așa a ajuns să miniaturizeze „punga cu pungi”. „Mi s-a părut una dintre cele mai românești chestii și am zis că e un foarte bun punct de plecare pentru seria mea.”
Cine a copilărit în România ultimelor decenii recunoaște imediat peștele de sticlă așezat pe televizor sau înțelege de ce o simplă sticlă de spirt Mona poate stârni un zâmbet. Pentru cineva din afara țării, însă, ele pot părea doar obiecte oarecare. „Cu siguranță există chestii pe care doar noi, românii, le știm și care doar pentru noi reprezintă ceva”, spune Mihaela. În seria „Unghii românești”, inspirația vine adesea chiar de la cei care îi urmăresc munca. Răsfoiește comentariile și notează propunerile care îi trezesc interesul: un obiect pe care îl avea în casă, o imagine care îi amintește de copilărie sau un moment pe care îl credea uitat până când cineva l-a readus în discuție. Nu transformă în miniatură tot ce primește. Alege doar acele lucruri care reușesc să-i provoace aceeași reacție pe care speră s-o stârnească și în ceilalți: un moment scurt în care recunoști ceva familiar și, înainte să apuci să explici de ce, începi deja să zâmbești.
Povestea a început cu un kit de unghii cumpărat de pe Wish. Pe când studia informatica, nu-și permitea să meargă la salon, așa că a început să exerseze singură pe propriile mâini. Au urmat colegele din cămin, mama, mătușa și vecinii de acasă. Fără un plan foarte clar, pasiunea s-a transformat treptat într-o meserie. La început, însă, făcea în principal manichiură, iar nail art-ul ocupa un loc mult mai mic în munca ei. Produsele necesare erau greu de găsit, iar această latură a meseriei nu era la fel de dezvoltată ca astăzi. Abia în urmă cu vreo șase ani a început să se concentreze aproape exclusiv pe miniaturi și pe designuri complexe, la scurtă vreme după ce se mutase în Austria. Acolo a decis să facă manichiură cu normă întreagă și a înțeles că asta este direcția pe care vrea s-o urmeze. Câțiva ani mai târziu, burnout-ul a făcut-o să renunțe la jobul din salon și s-o ia de la capăt. A început să realizeze unghii press-on și și-a deschis o pagină de Instagram ca să le vândă. Numele a apărut într-o seară obișnuită, după două beri și o conversație cu iubitul ei. „A venit cu acest nume superb pe care l-am adorat din prima secundă”, își amintește râzând. Așa s-a născut Nailigion.
Cei care îi urmăresc lucrările spun că ceea ce face e artă. Ea, însă, a avut nevoie de mai mult timp ca să folosească acest cuvânt. Deși petrece zeci de ore modelând și pictând miniaturi care ajung să circule pe internet, multă vreme nu s-a considerat artistă. „Toată viața nu am crezut niciodată despre mine că am talent și că aș putea să fiu artistă”, mărturisește Mihaela. Își amintește că, pe la 13-14 ani, își dorea să urmeze un drum artistic, dar a renunțat la idee după ce a auzit de prea multe ori că arta „nu este un job real” și că nu are suficient talent. Abia anul trecut, după întoarcerea în România și după ce a început să-și posteze munca constant pe rețelele sociale, a început să privească altfel ceea ce face. Comentariile oamenilor au fost cele care au făcut-o să-și pună, pentru prima dată, întrebarea dacă nu cumva munca ei poate fi numită artă.
Se simte împăcată cu eticheta de artist. Nu pentru că cineva i-a oferit-o, ci pentru că, în timp, a început să privească altfel propriul proces de lucru. Pentru Mihaela, nu există o graniță între artă și nail art. Diferența, spune ea, nu stă în materialele folosite, ci în etapele din spatele fiecărei lucrări. Ideile apar întotdeauna pe neașteptate. Uneori în timp ce merge pe stradă, alteori sub duș, iar o dată chiar în vis. Din acel moment începe procesul care îi ocupă cel mai mult timp: caută imagini de referință, își construiește mental compoziția și începe să modeleze. Un set poate dura de la câteva ore, până la 30 sau chiar 40. În medie, spune că petrece aproximativ 20 de ore pentru fiecare lucrare.
Există proiecte care îi pun la încercare răbdarea mai mult decât orice altceva. Sticla de spirt Mona este unul dintre ele. Nu și-a dorit doar s-o reproducă, ci s-o reconstruiască în miniatură, cu pereți transparenți și lichid în interior. Pentru că gelul din care sculptează este semilichid, au fost necesare nenumărate încercări până când obiectul a început să arate exact cum îl imaginase. La fel de importante sunt și detaliile pe care cei mai mulți oameni nu le observă niciodată. Când recreează un produs, îi reproduce inclusiv eticheta de pe spate. Nu pentru că se va vedea în fotografii, ci pentru că realismul stă și în lucrurile care trec neobservate. Sunt detalii pe care publicul poate nu le identifică în mod conștient, dar a căror lipsă ar face miniatura să pară incompletă.
Uneori însă, miza nu este perfecțiunea tehnică, ci legătura emoțională. Setul inspirat din Toy Story, filmul preferat al copilăriei sale, i-a ocupat aproape 30 de ore. Pe unghii apar Woody, cowboy-ul cu pălărie, Jessie, păpușa-cowboy cu părul roșcat, Buzz Lightyear, astronautul în costum alb-verde, și Forky, jucăria improvizată. În timp ce modela personajele, a revăzut toate filmele din serie. „Mihaela mică cu Mihaela adultă s-au conectat în acel moment și am început să plâng”, spune. Încă îl consideră unul dintre cele mai complexe și mai personale proiecte pe care le-a realizat. Experiențe ca aceasta i-au întărit convingerea că arta nu este definită de materialul pe care lucrezi, ci de procesul din spatele fiecărei lucrări. Toate lucrările pe care le-a făcut le păstrează și le expune în rame. Speră ca, la un moment dat, să le poată expune în propriul salon.
Cu toate acestea, nail art-ul continuă să fie privit de mulți ca o formă de exprimare superficială. Comentariile pe care le primește pe internet sunt adesea mai puțin despre munca din spatele miniaturilor și mai mult despre felul în care „ar trebui” să arate o femeie. Dacă folosește culori închise și elemente metalice, i se spune că „arată satanist”. Dacă realizează modele 3D, apar inevitabil remarci că „nu sunt unghii de domnișoară”. Iar întrebarea pe care o aude cel mai des rămâne aceeași: „Dar care e scopul?”. În varianta ei cea mai puțin elegantă, „Cum te ștergi la fund cu unghiile alea?”. Mihaela nu încearcă să le răspundă prin argumente complicate. Pentru ea, unghiile sunt încă o formă prin care oamenii își pot exprima identitatea, la fel cum o fac prin haine, o tunsoare sau un tatuaj. „Putem să ne distrăm atât de mult cu asta”, spune. „It's not that deep.”
Lista lucrurilor pe care Mihaela vrea să le transforme în miniaturi este departe de a se fi încheiat. Pe masa ei de lucru urmează să ajungă o carpetă cu Răpirea din serai, o pungă cu semințe „din alea pe care le spărgeam în fața blocului” și o colivă. Le enumeră fără să se gândească prea mult. Fiecare trimite la câte o amintire împărtășită, iar lista pare că s-ar putea lungi la nesfârșit. Sunt imagini pe care mulți le-ar considera prea banale, prea kitsch sau prea lipsite de importanță ca să merite atâta atenție, tocmai asta le face interesante. Miniaturile Mihaelei nu încearcă să conserve obiectele în sine. Peștele de sticlă, sticla de Mona sau punga cu pungi sunt doar punctul de plecare. Miza este alta: senzația că, pentru o clipă, recunoști o parte din propria poveste în povestea altcuiva.
La final, asta își dorește și ea să rămână după ce oamenii îi văd lucrările. „Aș vrea ca oamenii să simtă nostalgie și bucurie. Să le aduc un zâmbet pe față în momentul în care își aduc aminte de unele lucruri de care probabil au uitat că există.” În fond, acesta este și paradoxul muncii ei. Lucrează pe unul dintre cele mai efemere suporturi posibile. O manichiură rezistă câteva săptămâni. Dar obiectele, meme-urile și amintirile pe care le așază pe unghii reușesc să facă exact opusul: să prelungească viața unor fragmente de memorie colectivă pe care le credeam uitate.
Într-o lume în care această memorie se transmite tot mai mult prin imagini, o sticlă de spirt, Răpirea din serai sau o pungă cu semințe spun la fel de multe despre cine suntem ca un tablou, o sculptură ori o fotografie.
