Despre „The Nest” al canadianului Sean Durkin se pot afirma cu certitudine două lucruri: Carrie Coon și Jude Law, oamenii de clasament general (ca să vorbesc ca în ciclism) ai filmului, își fac treaba onorabil și pe cățărări sentimentale, și pe sprinturi tactice pentru victorie în finalul de secvență, și pe rulaj de uzură pe terenurile plate ale rutinei casnice. Iar playlist-ul de melodii „golden eighties” – de la Bronski Beat la The Cure – te invită la tot pasul să bâțâi din picior. Însă dincolo de aceste constatări preliminare, lucrurile devin mai puțin limpezi. „The Nest” rulează din 2 iulie în cinematografele din București și din țară.
Cu toată această muzică numai bună pentru o petrecere de apartament, cu toate aceste artefacte ale unui timp care a fost cândva – de la mașini mai pătrățoase la telefoane mai fixe –, The Nest este ceea ce s-ar chema un film „de atmosferă”. Povestea se petrece în plin reaganism-thatcherism, deci, teoretic, într-o perioadă cum nu se poate mai propice pentru un individ oportunist și servil ca Rory (Jude Law), broker aflat la cheremul boss-ilor săi mereu respectabili și mereu burtoși, care-și dorește mai mult de la viață. La un moment dat, Rory decide să dea o corporație pentru alta, plecând din America – unde urmărise în pagubă visul binecunoscut – și revenind „la matcă”, în Anglia sa natală. În toată această mutare intră și cocktail-ul indigest de „perspective de carieră”, de „inițiativă personală”, de „asumare a unor riscuri” – un întreg jargon găunos (adică deopotrivă lemnos și putred la mijloc) de corporație pe care azi am ajuns să-l cunoaștem prea bine. În toată afacerea asta Rory își trage după el familia – pe soția sa Allison (Carrie Coon) și pe cei doi copii, dintre care unul, fata mai mare, înțelegem că nu-i al lui –, iar de aici se nasc scânteile și promisiunea unui foc care nu e niciodată departe.
Pe hârtie, lucrurile par cam îngroșate, și așa sunt și pe ecran. Rory e un puncher carierist ocupat să-și învăluie viața într-o ficțiune megalomană – așa cum am mai văzut și aici – despre cât de bun, de deștept și mai ales de bogat e. Dar când începe să rămână fără bani după ce plătește în avans chiria pe un ditamai conacul in the countryside, Rory se trezește în plin haos, iar fortăreața iluziilor pe care a construit-o între el și lume dă semne că se cam clatină. Allison e contrariul acestui om – ea stă mai mult pe-acasă, în compania cailor frumoși de care are grijă, și pare un om bun. Înțelegem că punctul de vedere central îi aparține ei, iar căderea lui Rory e cu atât mai tulburătoare cu cât Allison trebuie să-i facă față de una singură.
M-am oprit îndelung asupra plot-ului de aici. Am senzația că, pe cât de important e ce se întâmplă în film, pe atât de numeroase sunt rateurile de scriitor ale lui Durkin. Totul se simte importat din altă parte și ambalat în cutiuțe scenaristice standardizate și pe măsură. Întreaga premisă a filmului – cu mutarea nesăbuită, cu strategiile de negare a realității din partea bărbatului, cu sacrificiul din partea femeii – o știm de undeva, iar Durkin nu pare conștient că secvențe de tipul „Allison se dezlănțuie într-un bar, cu alcool și dans” sau „fiica adolescentă își trăiește clipa de rebeliune, bagă droguri și dă petreceri” nu mai pot funcționa, în 2021, în absența ghilimelelor: dată fiind traiectoria acestui film de dezintegrare a căsniciei, ele sunt niște clișee și atât.
De altfel, Durkin nu e vreun mare scenarist decât intermitent. În interesantul său debut, Martha Marcy May Marlene (2011), partea în care descria rutina comunitaristă a unei secte abuzive suna fals de la un capăt la altul; în schimb, studiul psihologic pe care îl opera asupra Marthei, scăpată cu greu și cu sechele din ghearele acelui grup, era pe alocuri exploziv. Au trecut zece ani fără lungmetraj pentru Durkin – vizarea capodoperei s-ar putea să nu fie tocmai o strategie câștigătoare pentru el –, iar momentele de inspirație sunt încă rare. Îmi place mult scena în care Rory își vizitează mama după cine știe cât timp: nu se spun multe, dar e suficient pentru a înțelege abjecția acestui fiu rătăcitor care ani de zile a umblat dezlegat, interzicându-i mamei orice acces la viața lui, iar acum, când îi merge prost, visează la înțelegere din partea ei.
Păcat că filmul nu-și păstrează mai obstinat lejeritatea apropourilor și a replicilor neduse până la capăt, preferând calea unui simbolism pestilențial în care fiecare incident primește rezonanțe cosmice și fiecare alegere din cadru are parte de o explicație științifică. Și-apoi, mai e o chestie. Dacă Durkin a făcut bine să renunțe aici la o parte din academismul debutului – acolo, orice cadru lung și orice fade to black erau folosite corect, fix ca la carte, dar fără invenție –, abordarea mai comercială vine cu un preț: edge-ul auteurist din Martha Marcy... s-a diluat și are acum cota unui produs netflixian tipic. Mai bine însă un film sprințar decât unul afectat, care să-ți vâre în ochi, vorba lui Radu Cosașu, degetele unei idei. Chiar și așa, problema persistă, căci The Nest ar avea de câștigat dacă nu s-ar mai lua atât de tare în serios, dacă ar miza pe ceva zvâc destabilizant în recreerea trecutului și dacă ar ști cum să introducă între cadrele sale – curate, prea curate – o respirație, ca să nu zic o bătaie de inimă.
