Carte / Muzician

Pălăria literaturii e mai largă

de Mihai Iovănel

Publicat pe 24 octombrie 2016

Cu ocazia Nobelului oferit lui Bob Dylan, am observat că mai toți cei care au criticat premiul păreau să știe cu exactitate ce este literatura și mai ales când nu este ea. Astfel, unul ca Dylan, care și cântă cuvintele pe care le-a pus pe hârtie (de multe ori, improvizând ulterior muzica tocmai în funcție de sinuozitățile acestor cuvinte; și, de altfel, nu întotdeauna transformându-le în muzică) n-ar fi compatibil cu statutul de scriitor, suportul melodic fiind perceput ca un fel de dopaj, prin care versurile câștigă o forță suplimentară.
Nu cred că o discuție teoretică despre puritatea genurilor și-ar avea rostul aici. M-am gândit, însă, la câțiva autori care au cartea de muncă în alt domeniu decât literatura din manuale și, cu toate astea, sunt excelenți și extraordinari scriitori. 

Richard Wagner

Apropierea lui Dylan de Richard Wagner a fost făcută în articolul „Bob Dylan as Richard Wagner” de Alex Ross, criticul muzical de la New Yorker (skill-urile lui, acoperind cu dexteritate atât domeniul muzicii clasice, cât și genuri mai populare precum cele din zona pop/rock, sunt minunat exploatate în cărțile The Rest Is Noise: Listening to the Twentieth Century și Listen to This, două must read-uri). E un articol de răspuns adresat celor care au criticat Nobelul pentru literatură de anul acesta, amintindu-le ce fel de scriitor a fost Wagner. Deși Richard Wagner e reputat pentru lungimile lui, cine a ascultat și văzut tetralogia Inelul nibelungului sau oricare dintre celelalte opere va observa (și) perfecțiunea construcției literare. De la povestea inelului care aduce blestemul asupra Valhallei până la povestea Graalului din Parsifal, libretele lui Wagner au vigoarea unor romane de Balzac, suspansul unor scrieri de Alexandre Dumas și subtilitatea psihologică a unor pagini de Henry James. Nimic nu este în plus (dar n-aș fi sigur că sopranele și tenorii care se luptă cu partitura wagneriană pe deasupra orchestrei care calcă totul în picioare ar fi de aceeași părere). Sigur, mai e și aspectul antisemitismului care nu l-ar fi putut recomanda pe Wagner unui Nobel, chiar dacă compozitorul și premiul ar fi fost contemporani. Însă, dacă-l excludem, cum face astăzi orice regizor cu nu foarte mare dificultate, textul care lucește ca piatra filozofală. Din păcate, în română nu avem din libretele lui Wagner decât vechea traducere a lui St. O. Iosif la Olandezul zburător

Georges Brassens

Franța a fost în avangarda recunoașterii ca poet a unui „cantautor”, dovadă că încă din 1967 i-a decernat Marele Premiu pentru Poezie al Academiei Franceze lui George Brassens. De ce n-ar fi făcut-o? Originile poeziei (după cum o arată și cuvântul „liric”, transmis din greaca veche până astăzi) sunt legate de cântec. Iar muzica a continuat să reprezinte o aspirație pentru poezie și în ultimele secole. Simbolismul a apărut tocmai din dorința de a transfera asupra versurilor puterea muzicii („vraja” ei, cum zic toți criticii muzicali de la noi – am impresia că, dacă li s-ar interzice să-l folosească, ar rămâne ca niște pisici fără mustăți). Brassens face parte din tradiția, la mare preț în Franța, a unor băieți răi ca François Villon, care au ținu-o din furtișaguri în poezie și invers (deși Brassens s-a cumințit destul de repede, după o tinerețe infracțională). Textele lui sunt dificil de tradus, pline de jocuri de cuvinte și de apropouri idiomatice, dar și de marea poezie franceză (pe care de altfel a interpretat-o alături de compozițiile proprii). Versurile lui Brassens, Jacques Brel ș.a. sunt frecvent editate și reeditate sub formă de cărți.

Georges Brassens - „La mauvaise réputation”

Quentin Tarantino

Quentin Tarantino știe să scrie. E drept că nu din punct de vedere gramatical: secretara care i-a cules manuscrisul scenariului la Pulp Fiction a găsit acolo o mie de greșeli. Dar să nu uităm că  vorbim de un ins care și-a abandonat studiile pe la mijlocul liceului. Oricum, talentul lui Quentin Tarantino în mânuirea cuvintelor este uluitor. Calitatea literară a scenariilor lui a fost observată de la primul său film, Reservoir Dogs (1992). (Trivia: titlul vine din stâlcirea de Tarantino a titlului filmului lui Louis Malle Au Revoir Les Enfants: cam asta fac americanii monolingvi din franceză și de-aia îi și iubesc francezii atât de tare). Între timp, scenariile lui Tarantino au ajuns să fie piratate din momentul în care ies pe ușa garajului. Iar actorii se luptă pentru prinderea unui rol care îi va pune din principiu în valoare. De altfel, scenariile au fost publicate și în volum (singurul tradus la noi – de Andra Matzal – este cel la Inglorious Basterds). Ele pot fi citite și fără suportul vizual-sonor al filmelor, oferind în plus bonusul unor scene care n-au mai prins final cut-ul. Tarantino a anunțat că va face doar 10 filme (a ajuns deja la al optulea) și că, după retragere, va scrie critică de film și romane. 

Neil Gaiman

Literatura și grafica au fuzionat cu succes în poezia modernă. Caligramele lui Apollinaire ar rămâne fără concept dacă ar fi deposedate de aspectul vizual. Avangardiștii au mers și mai departe, inventând tot felul de instalații grafico-poetice. Nimeni n-a ezitat să introducă acești autori în istoriile literare pentru că ar fi primit „puncte în plus” prin aportul vizualului. 

În schimb, nimeni nu s-a repezit să-i introducă în acele istorii pe autorii de benzi desenate. Totuși, până la urmă, autori geniali ca Hergé și Hugo Pratt au intrat singuri. Cei doi au generat o literatură secundară pentru care orice scriitor clasic ar fi invidios. Din spațiul anglosaxon, un autor de primă mână este – pe lângă clasicul Alan Moore – Neil Gaiman, care a început ca scenarist pentru BD-urile din seria devenită cult Sandman – o combinație alternând fantasy-ul și horror-ul între mitologia greacă și mitologia urbană contemporană, cu opriri în stații în care urcă Shakespeare. Cartea mea preferată din Gaiman, Neverwhere (tradusă de Liviu Radu cu titlul Nicăieri), a fost scrisă inițial ca scenariu pentru un serial BBC. Ulterior, Gaiman l-a novelizat și a ieșit cea mai frumoasă și adictivă carte despre Londra de Jos, orașul fantastic care se ascunde sub Londra banală aflată la suprafață.

Brassens a murit, iar Wagner, deși nemuritor, are probleme mari la dosar; dar sper că în viitorul nu foarte îndepărtat, Nobelul va scoate din pălărie și nume ca Tarantino, Gaiman, Moore.

Foto: din filmul The Hateful Eight, r. Quentin Tarantino, 2015

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK