Salon

Noi și clădirile noastre

de Luiza Vasiliu

„E sufletul meu acolo”, mi-a zis mama la telefon. Sunasem ca să-i spun că arde Notre-Dame. Mama e profesoară de franceză. Înainte de Revoluție, a făcut naveta în fiecare zi de la Iași la Pașcani ca să-i învețe pe puști franceza, fără să spere c-o să ajungă vreodată să vadă cu ochii ei țara despre care le vorbea copiilor. Am crescut și eu cu Franța în minte, în ‘94, la 10 ani, am plecat în prima mea călătorie în străinătate, într-un schimb de școli, străbătând Europa într-un autocar plin de copii. Am scris despre asta în volumul de la ART Prima mea călătorie în străinătate. Am băgat acolo și Eiffel-ul, și Luvrul, chipsurile de cartofi, benzinăriile și serialul Hélène et les Garçons. N-am băgat episodul cel mai inexplicabil din toată călătoria, ăla-n care mi-au dat lacrimile în Notre-Dame. Nici azi nu știu exact ce-am pățit, îmi aduc aminte doar c-am intrat în catedrală, m-am dus să aprind o lumânare cum nu mai văzusem la noi, micuță și rotundă, am lăsat doi franci din banii mei de buzunar și m-am gândit la bunici. Probabil că m-am rugat să nu moară niciodată, probabil că felul în care intra lumina prin vitraliile uriașe, imensitatea catedralei și liniștea ei au coborât peste scăfârlia mea de fetiță și i-au făcut bine.

În seara incendiului, am stat prinsă între France24, cu moderatori încremeniți, citate din Victor Hugo și opinii de la arhitecți și istorici, și Facebook-ul nostru, împărțit între concursul pentru cea mai mare tragedie (nu, nu cred că o clădire e mai importantă decât viața unui copil, dar nici nu cred că e interzis să fii trist din pricina unei clădiri), conspirație, jale și sarcasm. În fiecare an, Notre-Dame e vizitată de 13 milioane de oameni. Intrarea e liberă, plătești câțiva euro doar dacă vrei să vezi colecția de obiecte liturgice, să urci în turnuri sau să cobori în criptă. Copii din toată lumea au în manuale, ori în alea de istorie, ori în alea de franceză, ori în alea de artă, cel puțin o poză cu catedrala asta. E parte din patrimoniul mondial al umanității, dincolo de-o religie sau alta, un elefant cu talie de viespe, cum a alintat-o Anatole France, o operă de artă construită din calcar și stejar de meșterii anonimi din Evul Mediu, reper pentru gotic (ăla-n care omul e mic de tot în fața imensității divine), expresie a puterii regale și țintă pentru revoluționarii de la 1789, adăpost pentru pelerini și subiect de roman pentru Hugo, intrată-n cultura pop odată cu filmele, desenele și musical-urile despre un cocoșat care-și are casa acolo („Et la cathédrale ne lui était pas seulement la société, mais encore l’univers, mais encore toute la nature.” / „Iar catedrala nu-i era doar societate, ci și univers, ci și întreaga natură.”). Odată cu fleșa (turnul ascuțit), acoperișul și șarpanta catedralei, s-au dus opt secole de muncă, pricepere și artă a câtorva mii de oameni.

Personajele lui Hugo, într-un desen din epocă

„E o lecție”, a comentat cineva la televizor în timp ce locuitorii planetei vedeau live cum arde catedrala. „Nu s-a investit suficient în restaurare”, a spus Alexandre Gaudy, istoric al arhitecturii. Ultima restaurare de structură a catedralei s-a întâmplat în secolul 19, după ce romanul lui Hugo a salvat Notre-Dame de la demolare. În 2000 s-a refăcut fațada și de-atunci s-a mai intervenit doar punctual. Acum, de pildă, tocmai se lucra la fleșă, despre care autoritățile cred, momentan, că a fost sursa incendiului. În mai multe reportaje din ultimii ani, specialiștii avertizau că e nevoie de o consolidare a întregii structuri, supuse acțiunii vântului, ploii, timpului și poluării. Un domn de la Asociația Prietenii Notre-Dame se plângea că statul francez nu dă bani suficienți (doar 2-4 milioane de euro pe an) și că nu a găsit o soluție ca să adune toți banii de care e nevoie ca să consolideze catedrala. Dacă nu strângem cel puțin 150 milioane de euro și nu intervenim urgent, în zece ani catedrala cade. Așa că Prietenii Notre-Dame au trecut oceanul și au început să strângă bani de la americani, pentru care catedrala e imaginea-far a Europei.

Francezii nu prea dau bani pentru biserici, a explicat același domn, pentru că sunt seculari. De altfel, imediat după Revoluția franceză, catolicismul a fost interzis în Paris, iar catedrala transformată în depozit, după o scurtă perioadă în care-a devenit „Templu al Rațiunii”. Apoi a venit Napoleon, care avea nevoie de un loc drăguț pentru încoronare, așa că a dat cu var și a făcut la loc catedrală din depozit, apoi municipalitatea era cât pe ce s-o distrugă, pentru că oricum era cam șubredă și nimănui nu-i prea mai plăcea goticul, dar noroc cu Victor Hugo și puterea literaturii. Romanul lui a inflamat spiritele și-a pregătit prima mare renovare, sub bagheta (nu foarte pricepută, aflăm azi) a lui Viollet-le-Duc. După două războaie mondiale care au lăsat-o în picioare (și care s-au încheiat, fiecare, cu un Te Deum al credincioșilor chiar în catedrală), Notre-Dame a crescut ca o gogoașă în lista de simboluri naționale, până când a ajuns „inima inimii noastre”, cum a zis o voce tremurată de martor al incendiului.

Nu știu câți francezi au auzit declarațiile îngrijorătoare de anul trecut ale consilierului pe patrimoniu al președintelui Macron. Stéphane Bern, prezentator teve și radio, pasionat de istorie, anunța în aprilie 2018 că-și dă demisia dacă guvernul francez nu deblochează fondurile pentru renovarea patrimoniului din toată țara, mai ales din zona rurală. În septembrie, se pregătea lansarea operațiunii Loteria patrimoniului (cumperi un bilet, iar banii se duc către salvarea a câteva sute de monumente aflate în pericol), din care Bern urma să strângă între 15 și 20 de milioane de euro, insuficient față de cele 54 de milioane de care-ar fi fost nevoie pentru 269 de monumente răspândite în toată țara. „Pe teren, văd cum patrimoniul se degradează în toate satele unde mă duc. Oamenii cer ajutor.”, ofta Bern.

Strigătul de ajutor pentru patrimoniu nu e auzit aproape niciodată la timp. La fel s-a întâmplat și cu Notre-Dame, pe care incendiul a plasat-o ca pe-o urgență în mijlocul comunității mondiale, strângând în jurul ei banii industriei de lux și solidaritatea comunității musulmane din Franța sau a creatorilor jocului Assassin's Creed. În primele zile de colectă s-a adunat un miliard de euro pentru Notre-Dame. Cele mai bogate trei familii din Franța au sărit cu donații record, făcându-ne să ne întrebăm dacă n-ar putea sări mai des, mai ales atunci când e vorba de viețile oamenilor. Și primarul Bucureștiului a anunțat că-și donează 10 la sută din salariu timp de trei luni. Asta după ce doi ani la rând a „donat” din bugetul Bucureștiului către Catedrala Mântuirii Neamului, o construcție discutabilă dpdv arhitectonic și dezlipită din visurile de mărire ale Bisericii din Evul Mediu, aprox 45 milioane lei (9 milioane și ceva de euro). Banii de la statul român care s-au dus într-o singură construcție au depășit 120 de milioane de euro în zece ani (conform calculelor jurnaliștilor de la Să fie lumină). De ce să-ți faci un palat nou-nouț și scump, dacă ai atâtea case care se prăbușesc peste oameni sau se topesc în sate fără locuitori?

În 2016, Ministerul Culturii striga că avem peste 600 de monumente în pericol și ne trebuie un fond de urgență. Asta după ce tocmai se prăbușiseră turnurile Bisericii fortificate din Rotbav şi Bisericii fortificate din Roadeş (sec. 14-17). Presa a tot scris despre bisericile de lemn din patrimoniul Unesco care au nevoie de reparații (avem opt, colege cu Notre-Dame), cum au dispărut alte sute de biserici de lemn din Banat, cum s-a prăbușit casa în care a copilărit Brâncuși sau cum stă pe tușă Cazinoul din Constanța, unul dintre cele mai periclitate şapte situri din Europa în 2018, care ar avea nevoie de 12 milioane de euro să se facă bine. În 2016, Ștefan Bâlici, directorul Institutului Național al Patrimoniului, spunea că „nu știm nimic despre 9000 de monumente de arhitectură de patrimoniu”.

Nu s-au auzit strigătele de ajutor nici în Brazilia, unde anul trecut a ars într-un incendiu Muzeul Național din Rio de Janeiro. S-au pierdut atunci peste 18 milioane de obiecte, printre care cea mai mare colecție de artefacte egiptene din America de Sud, fosile de dinozauri și înregistrări audio cu limbile pierdute ale populațiilor native. Brazilienii au reușit să strângă în opt luni un sfert din cât au adunat francezii într-o zi. Toni Marques, jurnalist de investigații și scriitor din Rio, povestește că în urmă cu 14 ani, un oficial al orașului a spus că „muzeul o să ia foc”. Iar directorul de-atunci a declarat că erau deja peste 40 de ani de criză a fondurilor și că renovarea clădirii vechi de 200 de ani a fost mereu amânată. La fel s-a întâmplat și-n Oradea, unde acoperișul Palatului Episcopiei Greco-Catolice a luat foc vara trecută, lăsând descoperite sălile neogotice, vitraliile art nouveau și pereții care-au auzit pentru prima dată o variantă a Declarației de autodeterminare a românilor din Ardeal și Ungaria, cu câteva luni înainte de Marea Unire de la 1918.

Palatul din Oradea după incendiu, fotografiat de Ciprian Hord

Ai mei au călătorit pentru prima dată în străinătate în vara lui 1990, chemați cu entuziasm de prietenii lor din Franța. Au vizitat atunci Parisul, iar Notre-Dame „a fost unul dintre locurile miraculoase unde ne-am dus cu respirația tăiată”, povestește mama. Clădirile nu sunt, de fapt, doar niște clădiri. Ne plimbăm viețile prin ele, așezăm straturi peste straturi de piele, inimă și creier, construim igluuri pentru fricile și nădejdile noastre, le încredințăm lor lucrurile cele mai prețioase pe care le avem și pe care vrem să le dăm mai departe. Două dintre cele mai frumoase romane grafice care s-au scris și desenat până acum, Aici, de Richard McGuire și Building Stories, de Chris Ware (netradusă la noi), sunt fix despre asta, despre cum clădirile sunt depozitele vieților și istoriilor noastre.

Stéphane Bern, consilierul pe patrimoniu al lui Macron, (n-a renunțat la post, după ce-a reușit la finalul anului trecut să mai smulgă 20 de milioane de euro pentru patrimoniu), a declarat a doua zi după incendiu c-o să fie nevoie de 10-20 de ani pentru refacerea catedralei. Un mizilic față de ăia 857 de până acum. Și, da, așa cum orașe întregi au fost refăcute după bombardamente, o să iasă și Notre-Dame la lumină.

Nu știu, însă, cum o să ieșim noi. Cum o să ne trezim din valul de emoție și o să uităm iar că nu știm să avem grijă nici de oameni, nici de clădiri. Și-o să mai vorbim despre asta doar la următorul incendiu.



În România, poți continua discuția despre patrimoniu urmărind activitatea celor de la SOS Patrimoniu, Pro Patrimonio, Patrimoniu pentru viitor, Institutul Național al Patrimoniului, Salvați Roșia Montană, Herculane Project ș.a. În lume, urmărește UNESCO, unde găsești informații și despre locuri îndepărtate de noi, cum sunt Siria sau Irak, la fel de importante pentru cultura și civilizația mondială ca locurile care ne sunt aproape.

Fotografie principală de Cezara Popovici

de

  • Luiza VasiliuLuiza Vasiliu

    Editor coordonator. I-a cântat Nick Cave o piesă la un concert. Mai multe despre Luiza, aici. O găsiți la luiza@scena9.ro. 

18 April 2019 ora 11:00



X Revista Scena9