Ceilalți, de Ion Manolescu, publicat în imprintul n’autor, al editurii Nemira, este un volum impresionant, care se joacă cu genurile literare și care crează o lume absurdă, în care lucrurile nu sunt ceea ce par. Bucureștii nu sunt București, iar Alexandru Robe, personajul cărții este o incertitudine pe două picioare. Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor, vorbește despre carte așa: „Veți (re)găsi în Ceilalți și umor, și situații-limită; și sarcasm, și erotism; și benzi desenate, și mistere; și istorie, și conspirații; și mistificări, și revelații; și tehnologie, și povești de dragoste; și absurd, și muzici; și personaje memorabile, și călătorii inedite; și stranietăți, și sincronicități; și fraze insuportabil de frumoase, și mitologii; și echilibru stilistic, și lume multidimensională; și legende urbane, și multiple paliere de lectură; și povești ca-n 1001 de nopți, și fracturi; și tot așa, da. Pentru că Ceilalți e o lume întreagă. Și un pic în plus. Pentru că Ion Manolescu e – o demonstrează – un virtuos într-ale literaturii.“
Iar Florin Chirculescu scrie despre volum așa: „Să fie Ceilalți un Urmuz mai întins? Nu, căci epica are continuitate, numai că, totodată, plot-ul e disrupt, fracturat, încărcat de trimiteri la mituri, la benzi desenate, la textele de aventuri ale copilăriei, de la Cireșarii până la Jules Verne, ba chiar și la Ion Manolescu. Mai puțin fantastic decât Buzzatti, cu o baie de emoții mai ponderate decât la Kafka, dublate de o babilonie stilistică ce tinde către Jarry, Ceilalți e mâța textuală a lui Schrödinger: un text-incertitudine, populat cu personaje ițite din magma balcanică. Deși relatează patru povești de dragoste, Ceilalți nu e un roman de dragoste, ci un text fantastic-absurd. Nimic nu e sigur, totul e instabil, iar dibăcia autorului e că, de la plot și personaje până la stilul ce amintește ici-colo de Céline, romanul e egal cu sine însuși, e coerent în dezordinea lui. Un haos bine temperat. O lectură de asediu, complicată, cronofagă; te sleiește intelectual, dar îți face un cadou: n-ai cum s-o uiți.“
Ion Manolescu (n. 15 aprilie 1968) este scriitor și conferențiar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București. Când nu predă literatură română (secolele 20 și 21), dezbate cu studenții ultimele noutăți din cultura cyber și neuroștiințele cognitive. Pasionat de benzi desenate, îi are în bibliotecă pe Frank Miller și Enrique Breccia lângă Rebreanu și Roberto Bolaño. În timpul liber? Îl găsiți la sala de lectură. Serios? Nici vorbă! E când în munții Leaota, când la schi pe ghețarii din Tirol. Seriale preferate? Black Mirror, Altered Carbon, Dark. DJ-ul favorit? Armin van Buuren (trance-ul e noul baroc muzical). Volume teoretice publicate? Despre hipertexte, videologie, canonul benzii desenate. Prozator? Titlurile sunt pe Wiki. Romane în curs de apariție? Deschideți o pagină la întâmplare... Citiți... Ați dat de ceilalți?
„Auzi...”, a schimbat Sfințescu vorba. „Ţi-ai imaginat vreodată un aparat cu care să poţi manipula mințile oamenilor? Să intri şi să vezi ce se întâmplă, după care să apeşi pe buton şi să schimbi lucrurile?”
M-am linișitit. Nu suna nici inedit, nici foarte periculos. I-am răspuns relaxat:
„Desigur. fMRI-ul şi toate celelalte. Zi de zi lucrăm cu ele. Uneori nu le-avem, dar tot lucrăm cu ele (trebuie să justifici banii din proiectele europene).”
„Cunoaștem...”, a râs Sfințescu. „Planul la proiecte. Și la echipamente. Mai un laptop, mai un scaun de birou pentru catedră. Cum să avanseze proiectul, dacă nu stai comod?”
„La noi nu e cu scaune”, am mințit.
„Dar? Cu ce?”
„Căşti, viziere, cabluri, electrozi. Cu de-astea. Măsurăm fluxul sangvin din creier şi tragem concluziile despre pacient. Pe urmă, îl învârtim cum vrem noi. Sincer, nu văd unde e noutatea din teoria ta.”
„Nici dacă-ţi spun că am găsit pe cineva care face chestia asta cu personajele din literatură?”
„Poftim?!”
Am căscat ochii. Suna a nebunie curată. Caz clinic, de cabinet.
„Da, ai auzit bine. Cineva a inventat un dispozitiv cu care intră în mintea personajelor literare şi le schimbă comportamentul.”
„Le schimbă pe naiba... Lasă poveștile!”
„Nu sunt povești. Uite, de exemplu, Huliganii lui Eliade. Ştii cartea, nu?”
„Vag...”, am minţit.
„E-un roman cu bătăi”, s-a înviorat Sfinţescu. „Dar nu asta voiam să-ţi zic.”
„Dar ce?”
„Iei azi romanul din librărie şi...” A făcut o pauză, agitând lingura şi înghiţind nişte supă. A revenit:
„Îţi mai aduci aminte de Petru Anicet?”
„Tot vag...”, am mai minţit o dată.
„E-un personaj negativ. Eu i-aș zice pozitiv, dar îmi sar ăștia în cap... În fine. Tipul ţine lecţii de pian fetelor doamnei Lecca. E varianta originală, pusă pe hârtie de autor. Asta se întâmplă azi.”
„Aşa, şi?”
„Mâine, întinzi mâna la raft după aceeaşi carte şi...”
„Și... Mă mai ții mult?”
„Și...surpriză! Junele Anicet se culcă cu doamna Lecca, nu cu fetele ei. După care îi fură banii şi-i dă foc la casă. E altă poveste. Nimic din ce şi-ar fi închipuit Eliade.”
Am înghiţit strâmb o gură de sparanghel. Gust păstos, de copilărie petrecută prin spitale. Sfinţescu a continuat triumfător:
„Călinescu.”
„Ăla cu Felix şi Otilia?”
„Ăla”, s-a bucurat Sfinţescu, evitând să mă corecteze. „Otilia îl trimite pe Pascalopol la plimbare. Îi goleşte conturile cu ajutorul unuia, Manolescu. Împarte banii cu pungașul, după care fuge cu Felix în Argentina. Pascalopol face atac de inimă şi moare. Tot neoriginal îţi sună?”
Am încercat să-mi adun gândurile.
„Manolescu?”, am scormonit prin memorie. „Care Manolescu?”
Sfințescu a dat din nou din mână nerăbdător.
„Tot a copiuță îți sună?”, a insistat.
Isprăvile îl precedă pe Manolescu. George, nu Titu. Știe să fure portofele, lingouri, inimi de femei. Polițiștii, detectivii și jurnaliștii ajung de fiecare dată la locul faptei după ce „regele pungașilor” a plecat. Oare de ce?, se întreabă reprezentanții marilor gazete în timp ce fotografiază aerul gol. „Monsieur Manolescou ar fi fost văzut de un grup de martori luându-și sborul într-o caleașcă metalică de formă ovală”, scrie Pierre Giffard în Le Petit Journal din 20 decembrie 1889. „Bizarul vehicul avea botul răsucit și se îndrepta vertiginos spre nourii tumultuoși ai capitalei Imperiului.” „However, știrea dispariției misterioase a celebrului King of Thugs nu se confirmă”, afirmă Julius Chambers în aceeași seară în New York Herald. „Mister Manolescu a fost zărit de corespondentul nostru de presă luând cina într-un separeu al vestitului local Landtmann, alături de un domn de la care a achiziționat o cutie strălucitoare. Pesemne cutia era foarte valoroasă, căci, la ieșirea din local, vânzătorul a fost plătit regește în bani și bijuterii.” „Totodată,” observă cu justețe Ioniță Scipione Bădescu („Dionis”, pentru intimi) în ediția de a doua zi a Curierului de Iași, „testimoniile pe care se bizuie așa-numita disparițiune la ceruri a tălharului-gentilom Manolescu sunt false. Martorii nu avea cum să vază cu limpezime scena, căci era iremediabil băuți”.
Tălharul-gentilom Manolescu nu este mereu tâlhar. Și nici gentilom. Se întâmplă câteodată șă-și iasă din fire și să suduie. Ca de exemplu acum, când purică în ascunzișul lui din Währingerstrasse hârtiile câștigate de la celălalt Manolescu: „Fir-ar mama lor de parascovenii! Cine m-a pus să le primesc?”. L-a adus și pe Ilie Tabacu, poate știe el mai bine. Le cercetează împreună. Pe sărite, cum se citea atunci. Și cum se citește și astăzi: „Nicuță, fii cuminte” (7 februarie 1882), „Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci” (august 1882; cineva a adăugat cuvintele, ca ștanțate: lbj de cart BUG, Bitz, Paraz). Și: „Nu te mișca, că te bat!” (același scris sucit, tot cu negru: proba 1882; hărțu vio domes).
„Ce-ți spuneam, Ilie?”, aruncă Manolescu răvașele pe masă. „Vezi tu vreo urmă de bănet în hârtiile astea? Măcar un sfanț de scos din ele? Nici nu se înțelege tot ce spune...”
„Brașoave”, pufnește Tabacu dezamăgit. „Dulcegării de inime prefăcute. Și-un copil le-ar ticlui mai bine.”
„Tare mi-e că bărbuță mi-a jucat o festă. Știa să învârtă vorbele...”
„N-avea cum. Nu mai ieșea viu. Unde ziceai c-ai jucat împotriva lui?”
„La Esterházy.”
„Oho! Ăia nu glumesc cu trișorii. Cu mincinoșii, nici atât. Numai eu știu vreo doi care au sfârșit în Dunăre. Bucățele, închiși în saci cu pietre. Așa că bărbuță al tău sigur nu te-a tras pe sfoară.”
„Și-atunci?”
„Și-atunci... Poate ne scapă nouă ceva.”
„Ce? Scrisorile sunt ca vai de ele. Ai spus-o chiar tu.”
„Sunt. Nu par să aibă nimic deosebit. Doar dacă...”
„Doar dacă?”
Lui Manolescu îi sclipesc ochii. Pumnii se desfac pe masă: de osteneală, de așteptare, de nădejde. Tabacu tace. Coboară tonul, uitându-se în stânga și-n dreapta:
„Doar dacă nu e ceva ascuns în ele”.
Iarăși o pauză.
„Ce să fie? Și unde?”
„În vorbele alea adăugate. Pomenește acolo de niște hărți. N-or fi înăuntru? Ai cercetat în tăietura foilor?”
Lui Manolescu ochii îi sclipesc și mai tare. Se lasă pe spate în scaun și zice cu-o voce dintr-odată blândă:
„Ilie, Ilie... Mai umbli cu pumnalul ăla persan la tine?”.
„Kard-ul?”, se miră Tabacu. „Firește. Îl țin la piept. De ce?”
„Fii bun și dă-mi-l oleacă.”
Sursa foto: Pexels/Andrei
