Am văzut documentarul După Cioate în cadrul unei proiecții One World, înainte să intre oficial în cinematografe. Mă așteptam să aflu povestea unor tăieri ilegale de arbori și a unui atac violent asupra celor care au încercat să documenteze asta. Am avut parte, însă, de o surpriză.
Știam cazul de la știri: în 2021, Tibi Botușar, atunci un activist de mediu din Suceava cunoscut pentru live-urile în care îi urmărea pe hoții de lemne, împreună cu Mihai Dragolea și Radu Mocanu, jurnaliștii care lucrau la un documentar despre Tibi și alți activiștii ca el, au fost atacați cu topoarele într-o pădure din Bucovina. Peste 20 de oameni au fost implicați în bătaie, inclusiv proprietarul pădurii și inginerul silvic. Jurnaliștii au ajuns la spital, echipamentul de filmare a fost distrus și atacatorii au rămas în libertate.
Documentarul vorbește despre toate aceste evenimente, însă te și poartă într-o călătorie mult mai întortocheată decât ai crede la început. Am râs mult mai mult decât mă așteptam, dar m-am și înfuriat mai mult. I-am urmărit pe Mihai Dragolea și pe Radu Mocanu încercând să-și facă dreptate, l-am urmărit pe Tibi Botușar încercând să se lupte cu hoții de lemne, și am meditat la ce înseamnă activism în lumea digitală, starea pădurilor și ce faci când te lupți cu un sistem mai puternic decât tine.
Mihai și Radu au mai lucrat împreună la documentarele Roboțelul de Aur și PhoeniXXX. Mihai este specializat în cinema documentar și ficțiune hibridă. Documentarele sale au fost prezentate în festivaluri din Europa și distribuite în peste 15 țări și unele dintre materialele sale video le poți vedea și pe Scena9. Radu a lucrat inițial într-un post de televiziune, iar ulterior s-a mutat la Paris pentru a studia cinema la École Supérieure de Réalisation Audiovisuelle, unde a obținut o diplomă în 2009. În prezent, Radu lucrează ca cineast independent, dedicat filmului documentar.
După Cioate a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Cracovia și a intrat în cinematografele din România pe 28 noiembrie. Programul îl găsești aici. Am vrut să vorbesc cu Mihai și Radu ca să înțeleg mai bine cum a fost munca la documentar, cum se raportează la atacul prin care au trecut și care e relația lor cu pădurea acum.
Înainte să intre în cinematografe, documentarul a mai fost prezentat, printre altele, la festivaluri precum One World, Alpin Film Festival. Ce feedback ați primit până acuma?
Mihai Dragolea: La One World mi se pare că lumea a prins și umorul filmului, a fost și indignată. A fost cea mai relaxată proiecție, oamenii nu erau așa încrâncenați. La filmul ăsta e bine să nu îți faci așteptări. Deși am urmărit un activist, nu e un film despre activism neapărat.
Radu Mocanu: Din tot feedback-ul, unul care mi-a rămas ca o concluzie este o doamnă care mi-a spus: vai, dar nu se mai poate face chiar nimic? Adică nu avem nicio șansă?. Părea foarte marcată de film. Am încercat să-i zic că poate nu e chiar așa. Uite, nu trebuie să luăm lucrurile chiar atât de dramatic. Uite, Mihai plantează. Nu cred că trebuie să ne propunem noi, individual, să schimbăm lucruri care sunt prea mari. Protagoniștii pe care i-am filmat la început în județul Suceava nu erau neapărat ecologiști. Asta e așteptarea pe care o au de la ei oamenii care vin de la oraș. Ei trăiesc acolo într-o realitate economică, socială, sunt prinși în economia locului. Și ei se răzvrătesc împotriva a ceva li se părea nedrept. Nu o făceau expres pentru pădure.
Văzând filmul și eu am pendulat între: Nu e nici un fel de speranță și Așa e viața, mergem înainte. Voi vă simțiți lipsiți de speranță acum?
Mihai: Eu nu mă simt deloc lipsit de speranță. Nici filmul nu cred. La un moment dat e atât de absurd încât lipsa de speranță, devine așa, un fel de haz de necaz. De exemplu, când avocatul citește ce mărturisesc cei care ne-au atacat și spun că nu ne-au atacat, că Tibi s-a dezbrăcat. Când auzi așa o pocneală, îți revine speranța că măcar avem umor.
Legat de mediu, mi-am găsit speranța în copăceii pe care-i plantez, proces care e și filmat. Când a fost proiectat filmul la Brașov, la Alpin Film Festival, a venit un domn de la WWF, conservaționist, care fusese înainte silvic. Post proiecție a ținut așa o lecție, cum că suprafața împădurită a României în ultimii 30 de ani a crescut față de cum era înainte de ’89, că dacă ai număra copacii de pe râuri, am trece un prag de 30% suprafață împădurită a țării.
Bine, mi-a zis și că nu am plantat bine copacii mei, ceea ce se vede și în film. Dar, da, eu am speranță, deși nu am plantat bine copacii, fiindcă ei sunt acolo acum. Recent Google Maps a updatat imaginea satelitară cu zona și, brusc, imaginea cu holde, s-a schimbat și acum pare naturală. E genial.
Radu: Nu cred că poți să stai fără speranță deloc, e destul de complicat și greu de dus asta. Și atunci da, există speranță. Pădurile cresc în continuare. Încălzirea climatică face creșterea mai accelerată. Există cumva niște narațiuni pe care oamenii le folosesc în media, și sunt reale, dar fiind doar ele prezente, atunci ajungi la o saturație și ai impresia că se termină pădurea, că nu mai e deloc. Sunt foarte multe lucruri care nu sunt neapărat precise, pentru că durează mult să le dezvolți și explici. De exemplu, se folosește mult termenul de defrișare. Defrișare presupune să tai o pădure și să-i schimbi destinația terenului, nu orice tăiere ilegală. Într-adevăr, sunt versanți care au fost defrișați. Există și fenomenul ăsta, Dar nu este neapărat cel care domină povestea. Și în locurile astea care sunt defrișate, dacă nu e defrișat grosolan și groaznic, pădurea se poate reface. Mihai avea o observație interesantă că, de exemplu, sunt zone unde este tăiată pădure de molid și acolo poate ar trebui să crească foioase. Natura, dacă e lăsată un pic, poate să-și facă singură dreptate.
Lucrurile sunt mereu cu nuanțe. Bineînțeles că ideal ne-am dori ca aspectul legal să fie respectat. Să fie toate tăierile legale, pentru ca toți operatorii economici să aibă acces și să fie o concurență loială între firme. Atunci totul ar fi frumos. Dar pentru că suntem în partea asta de lume, mereu există aceste moduri de a ocoli lucrurile și de a face chestiile altfel.
Da, ca jurnalist de mediu, e o tensiune în cum documentezi un subiect. Pe de o parte trebuie să vorbești de probleme foarte grave care există: încălzirea climatică, tăierile ilegale, dar pe de altă parte riști să suprasimplifici și să pară că nu mai avem nicio șansă. Voi cum simțiți tensiunea asta și unde credeți că se încadrează documentarul vostru?
Mihai: Eu am vrut să facem documentarul pentru că credeam că tăierile ilegale sunt o problemă foarte gravă. Cumva a fost o greșeală treaba asta. Acum cred că tăierile sunt o problemă, dar atunci eram cam taliban pe chestia asta. Acum mai degrabă observ chestiile bune pe care trebuie să le aperi, care există totuși și grație nouă, nu numai care sunt din cauza noastră.
De ce simți că nu mai e o problemă atât de gravă? Ce s-a schimbat?
Mihai: Am îmbătrânit, asta e clar. Probabil și experimentul ăsta al meu cu pădurea mea m-a făcut să-mi restrâng cercul. Dacă iei foarte multe informații din toate locurile, totul pare că se năruie. Când vine fluxul de informații: că se taie în Amazon, că arde Australia, arde Grecia, mai arde ceva și pe la noi, e senzația asta de apocalipsă, care te face să te simți foarte neputincios și mic. Da, e nașpa că trăim în București, știu, e groaznic. Dar, de exemplu, în Bărăgan, care e o zonă super mega călărită de agricultură, pe lângă râul Ialomița, sunt niște crevase care intră în câmp și acolo e toată natura concentrată. Am pus niște camere să monitorizez fauna de acolo. Sunt niște forme de relief foarte mici, micro forme de relief, dar e plin de animale și de păsări.
Poți să faci un material despre cum se distruge absolut totul pe câmpii și eradicăm solurile, sau poți să faci și un material fix în același loc, în crevasă, care zici că e un portal către acum sute de ani, când natura nu era încă exploatată de către agricultura industrială. Am optat, pentru sănătatea mea mintală, să mă focusez pe chestiile astea, cât o să mai fie ele. Cred că trebuie să le documentezi și, dacă le documentezi, poate că devin importante. Eu asta sunt ca jurnalist și cred că și filmul nostru face oarecum asta.
Radu, tu cum simți tensiunea asta între a arăta problema și a arăta faptul că e mai nuanțat decât o să luăm toți foc și n-o să mai avem păduri?
Radu: N-aș vrea nici să minimalizăm problema, să cădem în plasa cealaltă. E foarte bine că există reportaje care vorbesc despre tăieri ilegale. De curând am citit ceva legat de faptul că e nevoie de o nouă înțelegere a pădurii. Până acum am privit-o într-o mare măsură prin funcția ei economică, adică se plantau copacii care erau cei mai viabili economic, în detrimentul biodiversității. Și acum, deși noi nu vedem neapărat cu ochiul liber, specialiștii încep să-și dea seama că și în pădurile din România încep să apară probleme legate de aceste monoculturi, probleme care sunt mai greu de rezolvat. Este nevoie ca pădurea să fie mai diversificată. Asta înseamnă că nu mai pot s-o exploatez atât de mult economic. E nevoie de o schimbare de paradigmă.
Înțeleg că normele după care este gestionată pădurea sunt destul de vechi și există și o reticență la schimbare, inclusiv a unor autorități care au fost învățate să facă lucrurile într-un anumit fel și a unei părți economice care își dorește ca lucrurile să nu se schimbe pentru că ar fi în detrimentul lor. Ori în vremurile pe care le trăim este nevoie de o abordare nouă. Să ne gândim la natură nu ca la un bun în sine, pe care să-l folosim și să fie la dispoziția noastră, ci să-i redăm dreptul de a exista.
Credeți că uneori ca jurnaliști ne-a fost mai ușor să ne focusăm pe tăiatul de păduri, care e o problemă, decât pe problemele mai structurale legate cum sunt cele legate de monocultură, poate și pentru că în cazul tăierilor e și e o poveste foarte clară: ăștia sunt ăia răi, ăștia sunt ăia buni?
Radu: Da, așa e.
Mihai: Pe asta au mers și Tiberiu Boșutar, personajul filmului nostru, și ceilalți activiști. Ei vedeau destul de alarmist tăierile astea și media a mers pe direcția asta. Acum cred că s-au generat niște politici publice destul de bune, dar nu exact cum ar trebui să fie. Avem bani din PNRR doar pentru împăduriri, care oricum sunt făcute foarte greu și pot să fie și la munte, și la câmpie și oriunde. Reîmpădurire mai degrabă trebuie să facă la câmpie, unde avem secetă pedologică extremă.
Conform raportului Greenpeace, avem printre cele mai multe păduri virgine din Uniunea Europeană. Impresia la nivel socio-politic e că trebuie să reîmpădurim. De fapt, noi trebuie să păstrăm pădurile pe care le avem și care sunt niște mega laboratoare de biodiversitate.
Radu: Cred că și în media, pe bună dreptate, a apărut toată vâlva asta pentru că cum se face exploatarea pădurii este o problemă. Dacă ea iese la suprafață, poate să existe o presiune și din partea media, și din partea societății civile, și din partea organizațiilor de mediu să influențeze politicul și din partea unor politicieni ca să amelioreze lucrurile. De ce? Pentru că exploatarea pădurii nu se face după niște norme.
Mihai: Eu cred că s-a vorbit despre asta, dar mi se pare că s-a capitalizat un pic prea mult asta. Și atunci am ignorat alte chestii. Eu de aceea am avut și o problemă, de fapt, cu personajul filmului nostru, pentru că și el capitaliza pe chestia asta.
E interesant să vezi același discurs care exista când vorbea despre păduri, folosit acum și pentru alte motivații politice, el fiind acum deputat AUR.
Mihai: Da, Pentru Călin Georgescu. E aceeași rețetă care vinde pe internet, conflict. Și ideea asta că ne fură unii, e tot un conflict, nu? Sunt unii care ne doresc răul, ne fură pădurea, e very basic, huoooo hoților. E super periculos!
Radu, tu care crezi că e pericolul când instrumentalizează acest tip de discurs despre hoții care ne fură pădurile?
Radu: Acum nu știu care mai sunt limitele. Discursul s-a radicalizat destul de mult de toate părțile. Există foarte multă violență verbală și injurii. Nu e despre programe sau soluții pentru oameni, ci a devenit așa o mare ceartă, un mare tămbălău care e foarte obositor. Probabil că sunt oameni care se hrănesc din asta, dar ce poate fi riscant este că în această gâlceavă și în acest urlet continuu nu mai există dialog. Oamenii rămân blocați în opțiunea lor și se radicalizează împotriva celorlalți. Fiecare ține de părerea și de tabăra lui. Și se produce așa un fel de tribalizare a societății.
Spuneți că mulți dintre activiștii care făceau aceste tipuri de live-uri nu le mai fac azi, inclusiv personajul vostru, Tibi, s-a oprit. Credeți că s-a oprit din cauza fricii, presiunii sau pur și simplu modul ăsta de a face activism și-a atins o oarecare limită și a simțit și el asta?
Radu: Tibi, din discuția pe care am avut-o cu el la un moment dat, spunea că acum trebuie să ducă activismul ăsta mai departe, că a făcut tot ce a putut din perspectiva asta și își imagina că doar intrând în politică, activitatea lui ar putea să aibă un impact și o amploare corespunzătoare. Acuma, ăsta era argumentul pe care-l dădea el, pentru că i s-au oferit niște pârghii și niște oameni alături de care să își extindă acțiunile, să nu mai fie singur în povestea asta.
Mihai: Eu cred că era și o chestie de activism destul de local și acolo tu dai în oamenii cu care ești în același loc, care trăiesc în aceeași zonă. Cât să mai călărești pe aceiași oameni? Și s-au oprit. Poate că unii dintre activiști s-au oprit și de frică, știu că unul a fost odată amenințat și s-a oprit atunci. În fine, tot felul de cauze. Tibi a mai continuat cu chestia asta înainte să devină politician. A mers în Bistrița. A făcut niște live-uri cu oamenii de acolo, care sunt foarte încrâncenați pe pădurile grănicerești, pe care le vor oamenii înapoi pe persoană fizică. A mers și le-a susținut cauza. El a reușit să-și găsească și loc ca deputat în acel județ. Da, simțea că a făcut cam tot ce putea să facă ca activist.
Mihai, spuneai la început că dacă te aștepți să te duci să vezi un film clasic despre un activist care protejează pădurile, nu vei avea parte doar de asta. Filmul e și despre tăierile ilegale de păduri, și despre activiști, despe un atac violent și o explorare personală a răspunsurilor la o problemă națională. Pentru voi care e povestea cu care rămâneți?
Radu: Când Mihai mi-a propus să lucrăm la documentarul ăsta a fost o discuție destul de generală. Mi-a zis ceva legat de tăieri ilegale de pădure. În capul meu a fost o chestie de genul: sunt foarte multe materiale care s-au făcut deja pe subiectul ăsta. Ce aș putea eu să fac nou? Nu am experiență în domeniul ăsta al jurnalismului de investigație.
După mi-a arătat un live de-al lui Daniel Bodnar, care a fost atacat și îi curgea sânge pe față, îi curgeau efectiv lacrimi de sânge pe față. Totul s-a întâmplat live, pe Facebook. Și avea un monolog foarte emoționant, vorbea despre o nedreptate mare care se întamplă și pădurile astea ale Sucevei. Mi-am zis Băi, aici poate fi un film. Adică sunt tăieri ilegale, dar sunt și oamenii ăștia. Lupta asta mie, de la bun început, mi s-a părut o luptă a unor indivizi cu o forță mult mai mare decât ei, care îi poate strivi. Pe mine m-a dus cu gândul la condiția umană. Îmi ziceam că poate e și o luptă internă a lor, cu niște limite, cu niște nedreptăți personale pe care voiau să le rezolve în bătaia asta cu forțele astea mult prea mari. Și era interesant că ei credeau că pot să câștige.
În final, Daniel a avut un accident rutier și a rămas paralizat. Alții care făceau acest tip de activism au fost amenințați, unii bătuți, unii s-au retras. Și, până la urmă, și noi mergând în direcția asta, ne-am izbit de un zid, de forța asta prea mare care te oprește cumva prin violență, prin nedreptate. E tragismul ăsta al omului care își caută de multe ori oponenți foarte puternici și nu știu de ce alege să facă asta. Sunt oameni care poate nu se luptă împotriva tăierilor ilegale, dar vor să urce pe Everest neapărat. De ce fac oamenii asta? De ce nu stai pe canapea? Nu e deloc rațional. Mi s-a părut că tot demersul acestor activiști, care sunt foarte învolburați și foarte investiți emoțional în demersul lor, are o dimensiune rațională, e important să salvăm pădurea sau să denunțăm furtul, dar are și o dimensiune irațională. Am vrut să înțeleg dimensiunea asta.
Probabil că m-am lăsat angrenat în energia asta. Eram cumva intrigat și nu înțelegeam de unde era atâta energie în demersul ăsta. Eu unul nu am dorința de a urmări un scop atât de energic. Când am văzut prima dată filmele lui Herzog, au avut așa un impact asupra mea. Văzusem, de pildă, Fitzcarraldo și Burden of Dreams și cumva cele două filme merg foarte bine împreună. Din filmul ăla am reținut o dorință din asta extraordinară, care depășește raționalul, cu acel personaj care se duce în junglă și vrea să treacă vaporul peste munte. E așa o metaforă, oamenii fac mereu asta, își aleg lucruri imposibile pe care să le facă. Există și o parte de nebunie în povestea asta, dar probabil că nebunia asta are un fel de rol antropologic în istoria umanității. Găsești tot timpul exemple: de ce a avut nevoie Alexandru Macedon să ducă până în India? Tot o nebunie e. Și din nebuniile astea care sunt total stupide și cretine se nasc niște lucruri.
Pe voi ce v-a motivat în nebunia voastră? Pentru că mulți poate s-ar fi oprit cu totul după atac.
Mihai: Pentru mine, după ce am luat bătaia asta, personajul ăsta excepțional al lui Tibi, care e erou, a căzut. În filmele mele eu sunt mai interesat de un om normal care poate să facă o chestie extraordinară. Tibi era un om extraordinar, care făcea chestii, să zicem, extraordinare. Avea o casă cât un bloc, avea mijloace, avea carismă, deci era un fel de erou. Pe mine nu mă interesează așa de mult eroii. Nu mă interesează să-i filmez. După ce am luat bătaia aia, pentru mine, ca erou, a căzut total și fiindcă el mersese acolo, știind că agresori i-au zis să nu mai vină acolo, că o să-l omoare. El a zis că dacă vine cu noi cu camerele, o să-i intimideze, dar nu a intimidat pe nimeni, doar i-a întărâtat.
Atunci a devenit pentru mine un film mai degrabă de Jim Jarmusch, în care două personaje, care nu au neapărat o traiectorie exactă și nu vor să facă neapărat ceva, se confruntă cu niște probleme existențiale. Ce facem cu filmul ăsta? Unde ducem de-acum încolo filmul ăsta? Americanul ar zice așa drifting losers, care încontinuu merg de colo colo Mi-a plăcut foarte mult chestia asta. În a doua parte a filmului n-am mai mers să salvăm pădurea și încercăm cît de cât să ne facem o dreptate, dar nici nici asta nu făceam foarte hotărât.
Mergem la tribunal, încercăm să facem ceva. Ne lovește sistemul. Ne zice că am venit degeaba, deschidem doar luni, de la 11 la 12 și voi ați ajuns la 12 și un minut. Așa că am decis să facem o chestie absurdă: să punem niște copaci undeva, să culegem niște mere și cumva cred că asta e fain, că doi tipi ca oricare alții pot să facă o chestie mișto. Dacă m-aș uita la filmul ăsta, și nu l-aș fi făcut eu, aș rămâne cu treaba asta.
Cred că oricum, dinamica dintre voi doi e unul dintre aspectele mele preferate din film. Și sunt curioasă, cum a fost pentru voi să lucrați împreună la acest film?
Mihai: A fost un film tare greu de făcut, pentru că la un moment dat pentru mine personajul asta, activistul, nu mi-a mai plăcut. Și atunci, brusc, Radu vrea să facă un film și eu nu mai voiam să mai fac filmul acela.
Radu: Mie mi se părea interesant tot angrenajul acesta din nordul Bucovinei. Era așa, un amestec de elemente naturale și industriale. Oamenii aveau gatere de pe la 1900 și ceva. Scria în germană pe ele. Satele de acolo au elemente tradiționale, elemente moderne și elemente ultra-moderne. Se vedea o evoluție, de la tradițional la modern și rapiditatea cu care lucrurile s-au întâmplat. Oamenii exploatau pădurea, încercau să facă bani, să-și facă case mari. Vedeai foarte clar suprapunerea asta de elemente naturale, dorința economică, gâlceava asta a oamenilor pentru resurse. Mi se părea interesantă și toată energia care era acolo și cumva voiam să înțeleg ce se întamplă în locul ăla, de-asta am stăruit să merg acolo.
Pentru mine amestecul ăsta de natură și începuturile industrializării avea și o dimensiune aproape expresionistă, era o latură sălbatică. Erau prezente și emoțiile acestor oameni care erau foarte explozivi. Era și violența în live-urile alea pe Facebook. Se urla, se țipa, era multă energie psihică, știi? Era fascinant tot ansamblul ăsta cu bascule mari care cărau lemn, mașini desfăcute, ruginite. Am văzut o curte din asta plină de mașinării, de elemente, roți dințate care erau reînnoite toate pentru a măcina copacii. Nu știu, poate că așa era în Vestul Sălbatic odată.
Toată povestea asta de pe internet cu discursul ăsta extrem mi se pare că vine tot dintr-o zonă expresionistă, unde e foarte multă furie, foarte multă emoție. Pare că lucrurile nu mai sunt raționale, adevărul nu mai contează și unde oamenii par hipnotizați de ecranele astea unde li se transmit tot felul de mesaje. De obicei lumea se așteaptă de la un documentar să surprindă o realitate imediată, o realitate obiectivă. Dar, de multe ori, în spatele realității obiective se ascunde o altă realitate, ceva care generează lucruri care nu sunt neapărat posibil de surprins în realitatea obiectivă.
Am fost interesat de umbra asta. În plus, noi vedem acum pădurea ca pe un element ecologic, dar, natura, de la basm până în expresionism, era o metaforă a inconștientului. Majoritatea basmelor au un personaj care trece printr-o pădure unde își rezolvă problemele, și după ce iese devine deplin. Jung spune că trecerea prin pădure este necesară eroului ca să intre în contact cu sine și să se individueze [individuarea este procesul prin care o persoană devine ea însăși, își integrează toate părțile psihice (conștiente și inconștiente) și ajunge la o identitate completă, matură, n.r.]. Și, de obicei, în procesul acesta de individuare, el trebuie să-și înfrângă umbra.
Mihai: E o scena în care eu și Radu mergem cu mașina. El e supărat că n-am prins fenomenul tăierilor pe bune, că n-am arătat că e la nivel național. La un moment dat observ rapid o vulpe pe marginea drumului. Opresc mașina, Radu o filmează. Vulpea abia aștepta să mănânce de la un tirist. Pe mine asta mă fascinează și nu m-a deranjat neapărat că n-am surprins măruntaiele corupției. Era foarte mișto că ne-am întâlnit cu vulpea aia care se adapta săraca la ce se întâmplă în jurul ei. Asta e o chestie faină, de speranță. Trăiește cel care se adaptează cel mai bine și rezistă la lumea noastră. Când suntem în pădurea mea îi spun lui Radu că sper să vină să locuiască pe aici iepuri, vulpi. Într-un mod foarte amuzant, din 2022, când am plantat noi până astăzi, am întâlnit toate animalele astea acolo.
Singurele animale care apar în film sunt animale pe care le vedeți din mașină. Animalele pe care le asociem cu pădurea, vulpea și ursul, nu apar niciodată în pădure, doar pe drum, în relație cu oameni. Eram curioasă dacă a fost ceva intenționat și ați ales să păstrați scenele astea ca un fel de meta comentariu la ce se întâmplă cu fauna din pădure.
Radu: Cu urșii sunt mai multe elemente. Mi-a plăcut ideea asta a unui drum care duce printr-o pădure. Era practic o întâlnire între cele două medii. Ai ceva antropic, drumuri și călătorii care trec prin pădure și pădurea care este pe margini. Este relația omului modern cu natura. Când mergi pe acel drum, pădurea este stânga-dreapta, dar tu ești pe drum, ești oarecum în siguranță, ești în mașină și treci pe-acolo, dar nu te oprești neapărat să cunoști pădurea. Apoi mai e și chestia te întâlnești cu ceva sălbatic pe drum, ursul, și noi mai târziu, în film ne întâlnim cu ceva sălbatic, atacul violent. Și cred că sălbaticul ăsta e și natura de lângă noi, ursul, dar și sălbaticul din noi.
În documentar pădurea e acest spațiu multifațetat. E și spațiu al violenței, și al apropierii dintre voi doi, e și crime scene și loc de exploatat economic. Voi acum cum vă raportați la pădure?
Mihai: Eu cred că pădurea e un fel de haos destul de violent, din care la final iese un fel de armonie, o luptă d-asta crâncenă. Există o violență între specii, dar e un fel de violență firească. Și la un moment dat se ajunge la un echilibru. E un haos violent, care duce la un echilibru din care iarăși se naște haos. Și filmul ăsta al nostru e un haos, e un echilibru.
Radu: Nu mi s-a schimbat neapărat percepția asupra ei. Atunci pădurea e un loc misterios. Recunosc că e un necunoscut, că îmi provoacă și o oarecare teamă. Mai ales după incidentul cu atacul.
E un loc fascinant, care îți arată cât de complexe sunt lucrurile de fapt. Pentru că ieși din oraș, dintr-un loc în care totul e antropic și te duci undeva unde lucrurile au deja rânduiala lor. Pădurea nu are nevoie de tine. Acum, instituțiile astea care guvernează pădurea spun că e nevoie să aibă grijă de pădure, că altfel pădurea nu se descurca, ceea ce nu e adevărat. Poate pădurile de monocultură nu s-ar descurca, dar un ecosistem echilibrat poate să aibă grijă singur de el. Și e foarte fain că există niște reguli, o măreție, o simplitate. Cumva lucrurile sunt clare acolo și există așa și o răbdare a naturii de a crește, de a se echilibra.
Vi s-a întâmplat un eveniment foarte traumatic, atacul din pădure, cum ați gestionat asta?
Mihai: În anii care au venit mi-am dat seama că a fost o prostie destul de mare. Chiar puteam să murim atunci și eram sigur că o să-l omoare pe Tibi. Erau niște probleme în locul aia, nu știam unde suntem. Erau niște puțuri care mergeau într-o mină și dacă săream într-un puț din ăsta, muream. Am un fel de supărare, așa, pe mine, pe situație, dar atunci nu aveam niciun fel de problemă. Era un mod prost, foarte stupid de a muri. Să-l urmăresc pe Tiberiu Boșutar până la moarte mi se pare o tâmpenie. E așa tragicomic, dar stupid rău. Mai bine-mi cădea în cap un borcan de murături pe stradă, că era mai soartă.
Radu: Eu nu-mi amintesc ce s-a întâmplat pe dealul acela nici acum. Și după incident eram destul de bulversat și dezorientat, așa. Mi-a rămas o gâlmă în buza de jos pe care o am din când în când. O simt, dar cam asta e trauma.
Apare din nou ideea asta de umor, care e foarte prezent și în film.
Mihai: La montaj au intrat toate scenele amuzante. Erau cele mai bune. Și acolo era umor involuntar. Și la scena cu bătaia publicul râde. Umorul e prezent oriunde. Și e amuzant că și răsare în situații în care nu te-ai aștepta.
Ziceam că acum suntem foarte încrâncenați și că taberele nu mai comunică între ele. Umor s-a pierdut pe internet, pot să fie meme-uri, dar e altfel de umor. Când scrii nu ai acces la glume. Rămâne doar ăla e bun, ăla e rău. Tibi pe internet era o persoană destul de încrâncenată și părea un tip așa, justițiar destul de serios. Și când te duceai cu camera și-l filmai pe el cum se filmează, brusc el nu mai era acest Batman, că Batman n-are umor, era un român. Era un erou balcanic.
Dacă e o problemă, orice problemă, dar poți să și râzi de ea, nu mai ai un singur impuls: Fii trist, nu e speranță. Nu neapărat bagatelizăm situația, dar pare că dacă râzi de ceva, poți să și rezolvi. Plângând și râzând, problemele tale sunt mai umane.
Radu: N-aș mai avea nimic de adăugat legat de asta.
Mihai: Umorul a fost involuntar montat voluntar.
Radu: Da, noi suntem amuzanți fără să vrem, ceea ce e destul de periculos.
Mihai: Amuzanți neregizați.
După Cioate este o producție Manifest Film, avându-le în echipa de producție pe Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin. Proiectul este realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al Televiziunii Române, în coproducție cu Cvinger Film (Slovenia) și cu susținerea UPFAR Argoa. Găsești programul proiecțiilor aici.
