Schimbare / Antropologie

Fără mască, cu mască

de Raluca Nagy

Publicat pe 25 octombrie 2021

În februarie 2020, începuturile pandemiei mă prindeau pe drumul Japonia-Vietnam. Am scris atunci textul Cu mască, fără mască, în care povestesc cum m-a prins vestea despre COVID-19 pe drum, între Tokio și Saigon. Fast forward un an jumate mai târziu, am făcut drumul invers. Și am descoperit că pandemia mea din Asia nu are nicio legătură cu cea din Europa. 

Notă: Când apare persoana I plural, mă refer la ceea ce știu că am trăit/simțit atât eu, cât și omul cu care îmi împart viața.


Fără mască

Am insistat să urmăresc din Asia ce se întâmpla pe Bătrânul continent, cu toate că de fiecare dată (mi) se dovedise că e de parcă aş vedea câte un sezon al unui serial prost, încă o dată, imediat ce s-a terminat. Am trăit un an întreg de pandemie într-o lume paralelă: cazurile de Covid în Vietnam au fost extrem de puține (un total de aproximativ 2.500 de cazuri și 35 decese la aproape 100 de milioane de locuitori, de la începuturile pandemiei până în aprilie 2021); criza sanitară a fost gestionată exemplar, astfel că viața a continuat așa cum o știam, doar cu granițe închise.

În cel mai recent roman al meu, Teo de la 16 la 18, există destul de multă durere, asta și pentru că nu mai e un secret că pe nimeni nu interesează, de fapt, fericirea (altora). Cel mai frustrant lucru legat de viața mea în Vietnam a fost reacția „Bine că ești tu la plajă!”, de care m-am lovit aproape la fiecare interacțiune cu Europa, mai ales în timpul restricțiilor de acolo.

Înțeleg că oamenii asociază palmierii cu vacanța și că, atunci când văd unul, proiectează un all inclusive infinit. Dar eu n-am fost niciodată în Asia în vacanță. Și nici acum nu sunt. Adică am și eu vacanțe, ca tot omul, dar nu non-stop; de-asta nici nu pot să scriu literatură de travel, because I don't travel. Eu în Asia trăiesc.

Cu toată dorința mea de a înțelege reacția de mai sus, nu reușeam. Să facem puțin exercițiul invers: în această logică, în cazul meu vacanță este, de foarte mulți ani, România. Când văd o poză cu o piață din București, Cluj sau Timișoara, mă gândesc la hoinăreală prin librăriile adiacente și cel mai bun flat white de-acolo. Dar asta nu înseamnă că ori de câte ori cineva îmi scrie din România i-o retez cu un „Lasă-mă cu micii, și șprițurile, și sarmalele, și cozonacii, și pufuleții tăi!” De unde deduc că nu e vorba despre imposibilitatea de a-ți imagina că în locurile cu palmieri și vară eternă trăiesc tot oameni, cu vieți tot ca șaormele.

Urmăream chiar cu îngrijorare ce se întâmpla în Europa, cu precădere în România, dar și în Anglia și Belgia, unde am locuit mulți ani și am familie extinsă, prieteni, apropiați, colegi etc. Am încercat să fac și un fel de susținere morală online cu unii dintre ei, pentru că efectele (psihologice și nu numai) ale restricțiilor prelungite păreau evidente și destul de devastatoare.

Am petrecut timp pe Zoom, dar, din fericire, doar pentru job. Îmi aduc aminte un incident care m-a bântuit săptămâni întregi, și pe care l-am tot povestit. Era vreo șase dimineața la mine la Saigon, când m-a sunat o colegă din Anglia; am făcut rapid calculul că la ea era miezul nopții și m-am gândit că ceva nu era în regulă. M-a rugat să stăm de vorbă, să o țin pur și simplu pe fir, căci altfel îi era frică de ce-ar putea face. Locuia singură, nu văzuse niciun om în carne și oase de trei luni, nu voia să-și sperie sau deranjeze apropiații – mai ales că mulți dintre ei treceau prin experiențe asemănătoare; și nici să supra-aglomereze liniile de urgență, știa ce problemă are. Am stat la telefon vreo două ore, am povestit vrute și nevrute, până mi-am dat seama că adormise, era liniște de vreo câteva minute. A doua zi, mi-a scris că e mai bine.

Nu știu dacă cred în empatie, în sensul că nu prea sunt lămurită ce e mai exact această empatie; de exemplu, în antropologie, nu prea o folosim, ar face parte din cuvintele/conceptele „mana”, adică un fel de „lighean” în care poți băga orice; poate însemna altceva pentru fiecare, deci nu e prea util. Cred, însă, în compasiune, ceva mai bine trasată și definită. Încerc să o practic pe cât posibil, și m-am întristat și îngrijorat pentru colega mea, deși nu am înțeles-o, n-aveam cum. În general, asta am simțit pentru toți cei din Europa cu care vorbeam și care erau în situații asemănătoare - situații care mie, în Vietnam, nu mi se întâmplau.

Exact când lucrurile au început să se relaxeze în Europa, zona Asia-Pacific, care se descurcase până atunci, cum spuneam, exemplar cu pandemia, a fost puternic lovită de valul 4 – Delta. În practică, pentru multe dintre țările acestei regiuni (de la Taiwan la Australia), valul 4 a fost valul 1. La fel s-a întâmplat și în Vietnam: ultima oază de „normalitate” a fost mini-vacanța din jurul lui 1 mai, în care ne-am dus, unde altundeva?, la mare.

Aeroporturile din Saigon, respectiv Tokio, goale

Cu mască

De aici încolo, totul e cu mască. Odată întorși la Saigon, a crescut brusc incidența COVID și școala s-a mutat online. Tot cu închiderea școlilor debutase pandemia în februarie 2020, așa că nu ne-am panicat, been there, done that: după șase săptămâni, școlile se redeschiseseră, totul reintrase în normal. În plus, anul școlar/universitar se încheie în Vietnam pe 15 mai, rămâneau doar două săptămâni online și urma vacanța mare, în care noi aveam să batem țara-n lung și-n lat.

Ha ha ha.

Cazurile de COVID au crescut exponențial, la fel și decesele. Strategiile aplicate până atunci, care funcționaseră atât de bine, păreau că nu fac față acestui Delta, mult mai contagios. Au existat nenumărate discuții despre cum ajunsese noua tulpină în Vietnam, din moment ce granițele erau închise. Cele mai multe speculații învinuiau fie trecerile ilegale ale graniței cu Cambodgia, fie multinaționalele care folosesc fabricile din Vietnam. Privilegiul celor din urmă le procurase unele derogări de la normele de (ne)intrare în țară. Una dintre poveștile care circulau era despre un director Zara. Domnul în cauză ar fi infectat fabrici întregi în scurta lui vizită de lucru. O fi fost mit urban cu bau-bau sau nu, cert e că fabricile au fost și următoarele care s-au închis, după școli. (Consecințele globale le știm acum foarte bine: întregi lanțuri de producție și distribuție din toată lumea, de la haine la computere și mașini, blocate; de la materiale pentru implanturi dentare la colecții de haine toamnă-iarnă, indisponibile/inexistente etc.) Poșta și orice formă de expediere au fost suspendate.

Cum o situație nu se prezintă niciodată singură, un alt sector lovit de pandemie – turismul – ne-a afectat și pe noi în mod direct. Dar nu pentru că n-am mai bătut țara (arde și baba se piaptană). Ci pentru că proprietara apartamentului în care locuiam și-a pierdut locul de muncă dintr-un oraș-destinație estivală de pe coastă. Speranța întregului sector turistic, că lucrurile ar putea merge peste vară, a fost spulberată de acest Delta. Astfel, proprietara a fost nevoită să se întoarcă la Saigon. Iar noi, să ne găsim altă casă pentru cele trei luni care ne rămăseseră de stat în Vietnam.

N-am făcut prea multe nazuri – pentru că era vorba de o perioadă scurtă, dar mai ales pentru că n-am fi avut cum: regulile de distanțare erau tot mai stricte cu fiecare săptămână, vizitatul de apartamente tot mai complicat. Părăsind, cu coada între picioare, unul dintre complexele pe care încercaserăm fără succes sa le vizităm, am fost opriți pe stradă de un adolescent. Ne-a spus că dacă ne interesează o chirie părinții lui au un studio liber la ultimul etaj al casei. Am intrat, am stat de vorbă cu tatăl, am vizitat studioul, ne-am hotărât pe loc.

Pe parcursul întregii săptămâni în care ne-am împachetat, lumea se strângea în jurul nostru: localurile se închideau pe rând – săli de sport, restaurante, cafenele –, clădiri și străzi întregi cu cazuri de COVID erau baricadate. În dimineața în care așteptam camioneta care să ne ajute cu mutatul, o trupă de mascați a sigilat un etaj al blocului nostru, unde câtorva vecini cu simptome le ieșiseră teste pozitive. După un lung proces de convingere a gestionarilor clădirii, am primit acces la lift și la parcare pentru o jumătate de oră, vreme în care ne-am încărcat catrafusele în camionetă. În timp ce părăseam parcarea, am văzut, ca-n filmele de acțiune, în slow motion, alte trupe debarcând din salvări; am avut senzația că scăpam în ultimul moment dintr-o calamitate.

N-am scăpat. A doua zi după mutare, pe 31 mai, s-a decretat „Directiva 15”. Adică stat acasă, ieșit doar o dată pe zi, la cumpărături și mișcare în aer liber. Mai erau deschise doar magazinele alimentare și se putea comanda online sau lua acasă mâncare de la majoritatea restaurantelor. Numărul de infectări continua să crească exponențial, ajungând de la ordinul sutelor la cel al miilor. Străduțele din jurul nostru se închideau una după alta, în încercarea disperată a autorităților de a stopa/controla contagiunea.

După cinci săptămâni, am trecut la stare de urgență - „Directiva 16”. Singurele deschise rămăseseră magazinele alimentare locale, aprovizionate regulat doar cu produse de bază (legume, carne, orez, lactate etc.), suficiente pentru toată lumea. Rețelele mari de supermarketuri livrau online la punctul de control cel mai apropiat, de unde îți puteai recupera ce comandaseși. Noi aveam voie să ieșim doar în zile pare, timp de jumătate de oră, după alimente. Primiserăm niște cupoane cu data și ora, care ne erau scanate la intrarea în magazin.

Comunicarea cu Europa era tot mai anevoioasă. Când încercam să explic situația, primeam cam două tipuri de reacții: „A, e acolo la voi, în Asia, aici nu mai ajunge niciun val 4, s-a terminat pandemia” (treaba cu „A, e la voi acolo în Asia...” îmi suna foarte cunoscută din februarie 2020, de la începuturile pandemiei, some things never change…); sau „Aoleu, să n-aud de lockdown, noi abia am ieșit, nu vreau să mă mai gândesc la asta/sunt în vacanță”.

Am înțeles că exista o saturație uriașă – de restricții, de lipirea de ecran etc.; după atâtea luni, oamenii puteau să iasă, să plece în diverse locuri, astfel că unii au dispărut pur și simplu, n-au mai zis/scris nimic. M-am simțit, din nou, în cel mai mare decalaj posibil față de Europa. A contribuit și faptul că internetul local, brusc solicitat non-stop de un oraș cu 13 milioane de locuitori, începuse să dea eroare. Și cu lumea din Saigon comunicarea era la fel de minimalistă: nu vedeam pe și nu interacționam cu nimeni.

S-a instalat fuzzy brain și ziua cârtiței. Îmi aduc aminte puține lucruri; de exemplu, că în dimineața de 21 iulie – Ziua Națională a Belgiei – a fost testată toată strada noastră (de fapt, tot sectorul, respectiv tot orașul). În șir indian, câte o eprubetă de gospodărie, și doar unde testul era pozitiv luau apoi toți membrii, unul câte unul, ceea ce a permis o testare rapidă și fără prea multă risipă de resurse.

Testare colectivă la Saigon

Fiind vacanță, ne-am făcut rutina în jurul ieșitului o dată pe zi, după aceea la două zile. Cu un an în urmă, la începuturile pandemiei, anxietatea îmi fusese alinată de gekko-ul de serviciu din fiecare casă vietnameză, de orele petrecute urmărindu-l pe „al nostru”, pe care îl botezasem Vasilică. De la valul 4 m-a distras, de la extrema cealaltă a spectrului mărimii, o familie de girafe. Casa în care ne mutaserăm era foarte aproape de malul râului, iar panorama peste apă dădea fix în capătul Grădinii Zoologice din Saigon. M-am uitat hipnotizată, zile, săptămâni în șir la girafe; am simțit probabil ceva apropiat de empatie (sic!) cu ele, închise cum eram cu toatele. (Pentru Vasilică dezvoltasem mai mult o invidie, pentru că se plimba pe ce pereți avea chef.) Le-am dat și lor nume (Raffy, Lofty), le-am povestit ce nu le puteam povesti oamenilor.

Am jucat mult table; de câteva ori, de obicei sâmbăta, am jucat Uno cu băiețelul proprietarilor, singurul om cu care interacționam în carne și oase. Ne-am uitat la diversele evenimente sportive în care vara 2021 a abundat: Champion’s League, Roland Garros, Wimbledon, Euro 2020, Jocurile Olimpice. Pe ultimele, Delta le-a complicat cât se poate de mult – măcar asta a văzut Europa (și lumea întreagă); tot Delta ne-a complicat și nouă drumul invers față de ianuarie 2020, de la Saigon la Tokio.

În vremurile pre-pandemice, ne-am fi rezervat biletele de avion, am fi zburat, end of. De data asta, am avut parte de cel mai lung, anevoios și bizar proces administrativ posibil, între două țări care nu recuperaseră cu online-ul, pentru că nu se izbiseră frontal de valurile 1, 2 și 3.

Călătoritul între două țări cu granițe închise și în stare de urgență este exact atât de imposibil pe cât sună. Așa că nu ne-am făcut prea multe speranțe; nici măcar când, printr-un Saigon pustiu ca după bomba biologică, ne-am dus la Consulatul Japoniei, să ne depunem actele pentru o viză cu dispensă, special introdusă pentru forța de muncă din sectorul educației, în care lucrăm amândoi.

În primul rând că, dacă nu ne-am fi mutat la sfârșitul lui mai, n-am fi avut cum să ajungem fizic la Consulat, care n-ar fi fost în același sector. Era imposibil de trecut de filtrele/barierele din Saigon. Silver linings… Singuri în toată clădirea, doar cu funcționarul de la ghișeu, total contrariat că aveam dispensă pentru intrare pe teritoriul Japoniei, ne-a primit, totuși, actele.

Ne-am făcut și mai puține speranțe după alte două săptămâni când, deși primiserăm viza, starea de urgență a ajuns la ceva ce am sperat că va rămâne doar o teorie: „Directiva 17”. Din 23 august, ieșitul din casă devenea total interzis. Se închidea absolut totul, iar Armata urma să distribuie mâncare populației.

Am aflat de intrarea în vigoare a acestei directive simpatice într-o dimineață de sâmbătă, care preconiza mai degrabă o relaxare – erau mulți oameni pe stradă. Ne-am bucurat. Partenerul meu (care știm din episodul trecut că este, în general și prin prisma culturii native, mult mai calm decât mine) s-a alertat – observase că oamenii de pe stradă erau cocoșați de pungi cu alimente. La magazin am constatat că, de data asta, lumea își smulgea apocaliptic conservele din mână, rafturile erau pur și simplu devalizate. Cred că niciodată, nicăieri, nici măcar în România comunistă, n-am văzut un magazin atât de gol.

Panica e o treabă atipică în partea asta de Asia, de felul ei rezilientă. Astfel că, atunci când apare, e mult mai derutantă, exponențială, cum erau și cazurile de COVID care, în pofida tuturor măsurilor, din ce în ce mai drastice, nu doar că nu scădeau niciun pic, nici măcar nu se stabilizau pe un platou oarecare.  

Zece zile n-am ieșit deloc din casă, decât pentru testul PCR, făcut în fața ușii de o laborantă trimisă special de la spital, căreia i-a luat două ore să treacă de toate filtrele și barierele. Noroc că rezultatul l-am primit pe mail. Doar câteva zeci de taxiuri cu licență și dotări speciale mai aveau dreptul să circule; până în ultima clipă, n-am fost siguri dacă vom putea rezerva unul care să ne ducă la aeroport.

Drumul prin Saigon a fost dezolant, ca printr-un decor de film abandonat, la fel aeroportul. Majoritatea zborurilor internaționale afișate (oricum puține, granițele fiind închise din martie 2020) erau anulate. A apărut o doamnă la un ghișeu. După multe explicații că NU trecem prin Tokio doar în escală, ci acolo rămânem, ceea ce i se părea imposibil, în ciuda vizelor și a tuturor celorlalte documente pe care le aveam, a acceptat să ne facă check-in-ul. Eram convinși că vom zbura doar dacă ne facem noi verificarea de securitate, ne încărcăm singuri bagajele în cală și, eventual, pilotăm avionul.

La filtru a apărut un om, ne-a procesat pe rând, de o parte și de alta a scannerului de bagaje și de oameni. Un singur ofițer vamal, la unicul ghișeu de pașapoarte deschis, pe neonul căruia era acoperit cu bandă adezivă ce scria înainte și se vedea doar un all passports, ne-a chemat tot pe rând. Am simțit, de fiecare dată, distanța dintre noi doi ca pe-un hău. Parcă mă despărțea cineva nu doar de omul cu care îmi împart viața, ci de SINGURUL om din viața mea; de atâtea săptămâni, luni, eram doar noi doi împreună, tot timpul, și nimeni altcineva, real sau virtual. Cred că, de fapt, nu am nici cuvinte, nici noțiuni, „mana” ou autre, să explic separările alea, de câteva minute, din aeroport. M-am gândit la colega care mă sunase din Anglia în miez de noapte, la singurătatea ei; ultimele luni mă aduseseră poate mai aproape de a o înțelege, dar tot n-aveam cum. Nu-mi puteam imagina cum ar fi fost să fi trecut prin toate astea singură.

Abia când ne-am văzut în aer ne-am gândit că poate ajungem totuși la Tokio. Cel puțin la clasa noastră eram singurii pasageri, drept pentru care a fost cel mai minunat zbor de cinci ore din viața mea; nu-mi aduc aminte să fi primit vreodată atâta atenție, delicatețe și înțelegere, mâncare și băutură de la personalul de pe vreun zbor.

Am aterizat, am fost singurii escortați afară din avion, care a zburat mai departe, undeva în Statele Unite, cu restul pasagerilor (atâția câți erau) și echipajul. Preluați de altcineva la ieșirea din tub, am făcut drumul de primire pe care mi-am dat seama că-l parcurseseră toți atleții, antrenorii și aparținătorii Jocurilor Olimpice: verificat de acte, instalat varii aplicații pe telefon, alt test (deși PCR-ul nostru n-avea nici 48 de ore), de data asta, cu scuipat într-o eprubetă – un poster multilingv te sfătuia să-ți imaginezi citrice pentru a-ți spori secreția de salivă.

La capătul acestui maraton, care chiar cât un maraton a durat, pe ceas, cărțile de identitate japoneze ne așteptau la ultimul ghișeu, ca niște mici diplome de absolvire. Ne-am recuperat bagajele, iar un autobuz cu prelate transparente despărțitoare între scaune ne-a dus la următoarea destinație: bonus-ul (pe care noi l-am numit duios „Directiva 18”) a fost carantina de paisprezece zile dintr-un hotel din Narita, Otopeni-ul de Tokio.

Vedere din carantină

Singurul contact cu lumea de afară era mic-dejunul, la mese despărțite prin ecrane de plastic transparent, care găzduiau alți carantinați. Aveam voie la plimbare o dată pe zi, ceea ce, după cele zece zile de „Directiva 17” de la Saigon, ni s-a părut un lux incredibil. Prin aplicațiile instalate pe telefon la aeroport trebuia să trimitem, la alerte primite aleatoriu, fie locația prin Google Maps, fie temperatura și starea de sănătate – verificate uneori prin pornirea camerei video, obligatoriu cu imagine și sunet, timp de un minut. O singură dată o voce m-a întrebat, de la celălalt capăt al aplicației, cine vorbește lângă mine; am explicat că partenerul meu preda online. Între timp, se făcuse septembrie, vara și vacanța se terminaseră.

Ajunsesem să fac duș în două minute, cu urechea la telefon. Am ratat un singur apel. Nu știu ce consecințe ar fi avut mai multe ratări – reluarea de la zero a carantinei?, trimiterea înapoi? dar înapoi unde?, ceva mai drastic? dar ce? Nu-mi puteam imagina o continuare, o potențială „Directivă 19”, altfel decât ca pe un clopot de sticlă.

Dar în marțea de după ce Emma Răducanu a câștigat US Open, pe 14 septembrie, am primit o notificare: „Ministerul Sănătății din Japonia vă mulțumește pentru colaborare, carantina dumneavoastră s-a încheiat cu succes”. Am mers la ultimul mic-dejun de după paravan, ne-am făcut bagajele și ne-am îmbarcat într-un taxi cu alt paravan, tot din plastic transparent.

Când ne-am văzut cu toate bagajele în casă (a patra din patru luni, dacă numărăm și camera de hotel de carantină), părea că încheiaserăm, în sfârșit, un joc pe computer, cu nivele din ce în ce mai complicate și suprareale. Ne-a luat zile întregi să spargem senzația de bombă biologică, ce fusese cu noi din mai, de când toți oamenii dispăruseră treptat, înghițiți de valul 4.

Starea de urgență din Japonia părea mai blândă decât cea din Vietnam. Oameni pe stradă, magazine și chiar restaurante deschise, deși cam goale. Ne-am plimbat năuci în vara indiană de afară, ore în șir, până ne-au durut șoldurile, de-am zis c-am făcut naibii coxartroză de la atâtea luni de stat. Am îndrăznit să-i propunem unei prietene o plimbare împreună, în pofida stării de urgență. A părut atât de bucuroasă. Nu se văzuse nici ea cu nimeni, de luni de zile. Să spun că am vorbit unii peste alții este un understatement, s-au bătut turcii la gura noastră.

Pe 1 octombrie, exact când au început să se re-introducă restricții în Europa, starea de urgență s-a oprit și Japonia s-a relaxat puțin. Deși începuseră vaccinarea târziu față de Occident (sfârșit de aprilie – mai 2021), procentul ajunsese la peste 60% (în prezent 70) și cazurile de COVID scăzuseră dramatic. Pe 15 octombrie, relaxarea a devenit completă – păstrându-se, totuși, recomandările și regulile de prevenție, care sunt și respectate cu sfințenie: măști, dezinfectant, măsurarea temperaturii, distanțare etc. Am redescoperit, încet-încet, micile plăceri ale vieții, care nu țin minte să-mi mai fi părut vreodată atât de prețioase. Dintre toate, plimbatul oricând, oricât și oriunde câștigă detașat.

Și mai e ceva. De data asta, chiar mi-am învățat lecția: n-am să mă mai uit la ce se întâmplă în Europa, nici să încerc să înțeleg. Nu pentru că nu vreau să mă mai gândesc la restricții și cifre alarmante, abia ieșită din ele cum sunt; nici pentru că n-am nicio tragere înapoi la ecrane de diverse feluri; nici măcar pentru că e half-term și am plecat în vacanță. Ci pentru că doar cine e prezent fizic în viața ta poate eventual să înțeleagă ce (ți) se întâmplă. Restul sunt doar relatări, precum cea de față.


Fotografii din arhiva autoarei.

Fotografie principală de Robert Pastryk, via Pixabay

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK