În speranța că va deveni un avertisment împotriva urii, un muzeu memorial face tot posibilul să împiedice dispariția unor obiecte care au supraviețuit uneia dintre cele mai mari greșeli ale umanității.
Aceasta este varianta revizuită a articolului publicat în ediția numărul 6 a revistei Scena9 pe hârtie.
O tânără cu hanorac și capul acoperit de un hijab înflorat stă aplecată la masa ei albă de laborator. Ține în mână un bisturiu, cu care îndepărtează fărâme minuscule de rugină de pe încheietoarele unui pantof scâlciat. Din când în când, mătură cu pensula grăunțele fine care, în timp, au început să mănânce pantoful. E adâncită în munca ei migăloasă, pe care o face în tăcere deplină, cu căștile pe urechi. „Îmi place să fac asta, e ca un fel de meditație“, îmi spune într-o scurtă pauză. O privesc cum ia apoi o radieră și, cu mare delicatețe, curăță corpul încălțării: un pantof maroniu din pânză tare și piele, cu talpă groasă, care a fost odată de nădejde. Acum e rupt și contorsionat ca într-un tablou de Van Gogh, iar pelicula de praf, pământ, rugină și microorganisme pe care ochiul nu le depistează îl devorează încet, atom cu atom. După mărime, pare să fi aparținut unui adolescent. Unul dintre cei peste 230 000 de copii și tineri deportați și, cu foarte puține excepții, imediat ce ajungeau în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, în prima jumătate a anilor 1940.
Suntem într-o clădire a fostului lagăr, unde se află azi laboratoarele de conservare ale Memorialului și Muzeului Auschwitz-Birkenau, unele dintre cele mai avansate din lume când vine vorba de cercetarea și de salvarea de la dispariție a obiectelor. Aici sunt îngrijite și restaurate mii de valize ale prizonierilor deportați de regimul nazist, hainele, ochelarii și protezele lor medicale, mormane de vase în care și-au primit mâncarea puțină și mizerabilă, canistrele de Zyklon B cu care-au fost otrăviți în camerele de gazare, munții de hârtii pe care s-a sprijinit birocrația morții la scară industrială, lucrările create la ordinele SS de artiștii închiși.
Din cei 40 de metri cubi de încălțăminte păstrată în colecțiile muzeului și expusă în vitrine ce par să nu se mai termine, 8 000 de pantofi le-au aparținut copiilor și adolescenților închiși aici. Majoritatea - peste 200 000 - au fost evrei, dar alături de ei au fost închiși și uciși copii romi și sinti, polonezi, sovietici, francezi, maghiari, români. Începând cu 2023, Memorialul și Muzeul Auschwitz-Birkenau a început un efort amplu și costisitor de restaurare a acestor pantofi-document. Ca să-i salveze de la dezintegrare, iar pe noi toți de la uitare.
Drumul cu trenul
„Memoria nu stă niciodată locului“, citesc în The Texture of Memory, cartea cercetătorului James E. Young, pe care o deschid în trenul care urmează să mă ducă de la Cracovia la Oświęcim, dis-de-dimineață. E prima mea călătorie de documentare după câțiva ani de pauză, în care am traversat o pandemie și am devenit mamă, și tot încerc să înțeleg de ce am ales să revin la scris pe ruinele unui masacru greu de cuprins cu mintea, chiar și după aproape un secol. În timp ce trenul se umple cu navetiști și turiști către fostul lagăr, mă gândesc că drumul meu e, în esență, și o încercare de a privi în față fricile pe care maternitatea le-a făcut să înflorească și pe care știrile le hrănesc din plin. Cum să-i insuflu bucurie și speranță fiicei mele, când știu că lumea adăpostește atâta întuneric? Chiar în urmă cu vreo câteva zile, copilul meu a spus pentru prima oară „Frică“ și m-a chemat să-l țin de mână. Eram într-o vizită și a prins pe ecranul pe televizorului o scenă în care un leopard își pândește prada în noapte. „Noapte“ e, pentru ea, cuvântul pentru orice brumă de întuneric, de care a început să se teamă tot mai tare. Din noaptea asta, în care se îngrămădesc cele mai mari cruzimi ale oamenilor și cele mai sângeroase coșmaruri ale istoriei, speram să limpezesc măcar un crâmpei, ca mai apoi să știu mai bine cum să-i vorbesc fiicei mele despre lume, despre încredere.
Sorb o gură de cappuccino și trenul pornește pe nesimțite. Dintr-odată, mi se pare suspect că putem călători atât de confortabil spre fostul lagăr de exterminare, destinația nenumăratelor trenuri ale morții care tăiau Europa în Al Doilea Război Mondial. Repet în minte cum se pronunță Oświęcim - Oșvicim, numele orașului polonez ocupat de germani și transformat în Auschwitz, și mă întreb dacă nu cumva am greșit suindu-mă în trenul ăsta. Mă uit în jur la noi, toți acești „turiști ai memoriei“ care alunecăm relaxați în vagonul de tren, și orice gest mi se pare nepotrivit. Mă liniștesc privind pe geam: soarele blând de toamnă răzbate printre nori și inundă câmpurile, desișurile, pădurile galbene și roșiatice. E o dimineață pașnică, pentru care am toată recunoștința. Din loc în loc, peisajul e înghițit de ceață și întunecat de nori, și mi se pare că totul devine deodată sumbru.
Ghizii memoriei
E deja forfotă în fața Memorialului și Muzeului Auschwitz-Birkenau, aflat lângă orășelul Oświęcim și satul Brzezinka, amândouă încă adormite. Autocarele stau încolonate, cozile se lungesc, sutele de liceeni se adună în grupuri. Înaintea pandemiei, aici ajungeau într-un an peste două milioane de vizitatori; în 2023, după o lungă prăbușire, au venit aproape 1,7 milioane. „Magia ruinelor se păstrează”, îmi subliniez mai târziu din cartea lui James E. Young, în care analizează istoria mai multor memoriale și monumente dedicate Holocaustului. „Există o fascinație aproape mistică pentru locuri ce par încărcate cu o aură a evenimentelor trecute, de parcă în înseși moleculele acestor locuri ar vibra memoria istoriei lor.“ Asta e și senzația mea, când mă întâlnesc cu Pawel Sawicki pe coridorul auster de piatră, care deschide traseul prin muzeul-memorial. Lumina desenează forme perfecte, iar pe fundal se aud recitate nume ale celor peste un milion de oameni uciși aici în timpul Holocaustului – marea majoritate evrei. Pawel e și el jurnalist la bază și lucrează la Memorial de 17 ani. În urmă cu nouă ani și-a luat licența ca ghid profesionist și a devenit unul dintre cei peste 300 de educatori care-i ghidează pe vizitatorii muzeului.
Fiindcă miezul acestui loc e atât de dureros și încă supus războaielor politice și ideologice, înțelegerea e o cheie extrem de prețioasă. Nu există audio-ghiduri standard și toți vizitatorii sunt ghidați de oameni în carne și oase, care au destul de multă libertate în a-și concepe tururile, disponibile în vreo 20 de limbi și adaptate fiecărui grup. Cu câteva zile în urmă, Pawel însoțise un grup de muzicieni, așa că le-a vorbit mai mult despre orchestra prizonierilor de la Auschwitz. Alteori are în față grupuri de adolescenți și, chiar dacă intrarea la muzeu nu este recomandată sub 14 ani, are grijă să omită anumite informații și locuri din traseu, tocmai pentru a-i proteja de atrocitatea la care poate ajunge adevărul. S-a întâmplat și să le fie ghid unor supraviețuitori ai lagărului sau urmașilor acestora. „Acest loc va afecta oamenii în moduri foarte diferite“, îmi povestește Pawel însuflețit. „Este foarte ușor să emoționezi oamenii într-un loc ca acesta, dar nu ar trebui să ne jucăm cu emoțiile. Uneori trebuie să știm și când să ne oprim, pentru că, dacă duci oamenii într-un loc prea emoțional, poate fi foarte greu să-i aduci înapoi.“ Tocmai de aceea, prezența ghidului este atât de importantă. Pawel are puțin peste 40 de ani, e un tip înalt, cu trăsături blânde, și puterea de a te captiva din puține cuvinte.
Să fie călăuză prin istoria acestui loc simbolic pentru ce înseamnă ura extremă și violența politizată, a însemnat multă muncă emoțională din partea lui. Cu toată detașarea pe care a deprins-o, un moment crucial a fost când a devenit tată. „Înainte să devii părinte, povestea copiilor uciși aici este tragică, tristă, dificilă, dar nu ai acest element personal care să te conecteze. Când devii părinte, fiecare poveste de copil capătă alt sens“, îmi spune Pawel în aerul rece al dimineții și mi-e din ce în ce mai limpede că nu-i întâmplător să ajung aici după ce am născut. Când inviți pe cineva pe lume, slăbesc pereții bulei prin care ne apărăm de întunericul ei. Pe Pawel îl ajută să-și amintească mereu că în munca lui are o mare responsabilitate, că instituția unde lucrează a fost creată de supraviețuitori pentru a păstra istoria acestui loc, în speranța că va deveni un avertisment.
Holocaustul e azi un eveniment încheiat, clădirile unde erau odată torturați prizonierii sunt spații de muzeu, iar fostele crematorii sunt ruine pe care doar povestirile ghizilor le mai fac recognoscibile. Cu toate astea, spune Pawel, „trăim într-o lume în care toate ideologiile care au dus la tragedia de la Auschwitz există. Antisemitismul există. La fel rasismul, xenofobia, homofobia, teama de străini, teama de migranți, religiile diferite ale căror extreme se vor lupta între ele. Ca umanitate, am găsit moduri tulburător de multe de a ne diviza unii de alții“. Chiar dacă mulți dintre vizitatorii Memorialului au văzut nenumărate imagini ale Holocaustului și frânturi din discursurile de ură frenetică ale lui Hitler, întâlnirea cu ruinele acestei istorii produce un declic de neînlocuit. E ceva din concretețea zidurilor, din geometria sârmei ghimpate, din urmele albăstrii-indigo lăsate de Zyklon B, care îi face să înțeleagă brusc că toate aceste istorii nu sunt doar insuportabil de adevărate, ci și oricând posibile. „Chiar acum, în timp ce vorbim, există în lume oameni dezumanizați din cauza acestor ideologii bazate pe ură și superioritate“, spune Pawel. „Încercăm să le arătăm oamenilor că genocidul este un proces. Începe cu idei, cu cuvinte, cu stereotipuri și prejudecăți care pot deveni o lege, o politică.“
Memorialul și Muzeul de la Auschwitz-Birkenau, create înainte de toate pentru comemorarea victimelor, au devenit în timp și un prilej de discuție despre motivațiile agresorilor, despre angajații care au făcut posibile aceste lagăre, de la muncitorii cei mai mărunți, la birocrații cei mai înalți. „Și ei erau oameni ca noi“, spune ghidul. La fel și martorii tăcuți. „Ne întrebăm astăzi: Ce făceau oamenii acum 80 de ani? De ce nu a făcut lumea mai multe dacă știa ce se întâmplă? Cei mai mulți dintre noi suntem martori tăcuți astăzi. Ce facem noi când vedem ce se întâmplă?“
Un muzeu la locul crimei
Mă despart de Pawel în fața porții cu „Arbeit macht frei“, pe care am văzut-o de atâtea ori în fotografii și în documentare alb-negru, încât aproape mă surprinde că există în realitate. Labirintul de clădiri din care e alcătuit complexul Auschwitz I e înghițit de liniște, deși pe alei se plimbă furnicare de turiști, conduși de ghizi care le spun istoria locului în șoaptă. Înaintez printre clădirile de cărămidă aliniate perfect și rigoarea lor mi se pare debusolantă când o suprapun cu suferința uriașă și haotică pe care au găzduit-o. Împotriva voinței mele, locul ăsta mi pare aproape frumos, cu clădirile și drumurile ordonate, cu copacii care filtrează lumina de septembrie, într-o mișcare lentă și fantomatică. Dincolo de narațiunea care reînvie ecouri ale fostului lagăr, moartea și-a lăsat în spațiu mementouri: garduri odată electrificate, însoțite de plăcuțe cu cranii care anunță, ironic, pericolul, o spânzurătoare aproape abstractă, un indicator către un fost crematoriu.
„N-am să uit niciodată noaptea aceea, prima noapte petrecută în lagăr, care a făcut din viața mea o noapte lungă și de șapte ori zăvorâtă“, scria Elie Wiesel în memoriile lui, la mai bine de un deceniu după ce fusese deportat împreună cu familia de la Sighetu Marmației, cu destinația Auschwitz-Birkenau. Avea 15 ani când a ajuns în locurile unde azi mă plimb în tăcere. „N-am să uit niciodată fumul acela. N-am să uit fețișoarele copiilor ale căror trupuri le-am văzut preschimbându-se în volute de fum pe un cer mut.“ Cerul e la fel de mut și acum, iar dacă n-ar fi existat decenii de muncă nesfârșită pentru a conserva memoria acestui loc, probabil nici nu ne-am mai fi amintit că de aici s-a ridicat vreodată fumul atâtor vieți.
Din 1940 până în 1942, în lagărul de concentrare de la Auschwitz I au fost aduși deținuți politic polonezi și prizonieri de război sovietici, uciși sau lăsați să moară în condiții inumane. Abia în ultimii ani ai celui de Al Doilea Război Mondial acest loc a devenit cel mai eficient lagăr de exterminare nazist, epicentrul Holocaustului. Când s-a dovedit neîncăpător, germanii au construit în apropiere complexul de la Birkenau, cu rețeaua lui uriașă de barăci, depozite și crematorii. În total, în timpul războiului, pe teritoriul Poloniei ocupate, germanii au construit peste 400 de lagăre și sub-lagăre de concentrare, de muncă forțată, de exterminare. Spre sfârșitul anului 1944, forțele naziste au început să-i evacueze pe cei mai mulți dintre prizonieri, trimițându-i în „marșuri ale morții“ către alte lagăre de pe teritoriul Germaniei. Un an mai târziu, o bună parte dintre construcțiile de la Auschwitz și Birkenau au fost distruse, într-o încercare de a elimina dovezile crimelor în masă. În aceeași perioadă au început să apară și primele memoriale dedicate victimelor, chiar pe proaspetele ruine. În 1947, la Oświęcim s-au deschis Muzeul și Memorialul de la Auschwitz-Birkenau, care include fostele clădiri ale lagărelor, o parte dintre ele reconstruite, și numeroase colecții de obiecte recuperate din depozite, dintre ruine, din pământ.
„Atunci când s-au oprit crimele, au rămas doar locurile unde au fost săvârșite, îmbibate în sânge, dar altminteri mute“, scrie James E. Young în Texture of Memory. „Atâta vreme cât fuseseră funcționale, lagărele morții și distrugerea oamenilor din ele erau unul și același lucru: locurile și evenimentele erau legate în contemporaneitatea lor. Dar odată cu trecerea timpului, locurile și evenimentele au început să se înstrăineze treptat. (…) Evenimentele întâmplate în alt timp au început, astfel, să aparțină unei cu totul alte lumi. Doar un act deliberat al memoriei le putea reconecta, pentru a reinfuza aceste locuri cu trecutul lor istoric.“
Cum salvezi un pantof
Elżbieta Cajzer strecoară o microcameră video într-un pantof vechi cu toc gros, care a fost odată cochet. Suntem într-o clădire unde odată erau cazați prizonieri și unde acum se află o parte din departamentul de colecții ale Muzeului Auschwitz-Birkenau, pe care ea îl conduce de 11 ani. Elżbieta are în jur de 40 de ani, aerul cuiva care știe multe, și cât timp stăm de vorbă, mă gândesc admirativ că femeia asta subțire duce-n spate o colecție de aproape o sută de mii de obiecte. Potrivește obiectivul și explorează interiorul pantofului, până când pe ecran se distinge o hârtie mototolită, care îi dă Elżbietei un imbold de încântare. Înainte să coordoneze munca încâlcită din jurul colecțiilor de la Auschwitz, a lucrat ca specialistă în arheologie criminalistică, de unde și-a păstrat pasiunea descoperirii. Hârtia pe care mi-o arată este o bancnotă de 100 de lire italiene, pe care o fostă prizonieră și-o ascunsese în pantof. De teamă să nu deterioreze bancnota, dar și din grija de a nu despărți două obiecte contopite în aceeași istorie intimă, conservatorii au decis ca banii să rămână pentru totdeauna înăuntrul pantofului.
E unul dintre puținele și valoroasele indicii pe care le scot la iveală procesele de conservare la care sunt supuse periodic obiectele din colecțiile Muzeului, pe care cercetătorii încearcă să le coreleze cu informații aflate din documentare, într-o muncă continuă de detectivistică istorică. De multe ori, un astfel de detaliu - un nume scris într-un pantof, un număr de transport, o fabrică de încălțăminte - poate fi singura informație că o persoană a ajuns în acest lagăr și poate completa o poveste dureroasă de familie. Așa s-a întâmplat după ce un restaurator a descoperit numele „Amos Steinberg“ scris în interiorul unei ghete mititele de piele maronie. Numele a fost corelat cu cel al lui Ludwig Steinberg, inscripționat pe o valiză, și, după mai multe căutări în rândul supraviețuitorilor, a fost elucidată identitatea celor doi. Amos Steinberg avea patru ani și locuia la Praga când a fost deportat împreună cu familia lui. Cel mai probabil, și el și mama lui, Ida, care a avut grijă ca fiul ei să nu-și rătăcească pantofii, au sfârșit în camera de gazare, imediat după triaj, la începutul lui octombrie 1944. Tatăl lui, Ludwig, a fost transferat în alt lagăr și eliberat în cele din urmă, iar după ce a emigrat în Israel, a devenit profesor.
Dintre cei 8 000 de pantofi de copii care vor fi conservați până în 2025, majoritatea sunt desperecheați. Încălțările în stare bună erau trimise de naziști în Germania, alături de toate celelalte bunuri confiscate de la prizonieri. Pantofii rămași în lagăr după eliberare aparțineau ultimelor transporturi și nu a mai fost timp să fie trimiși din țară sau distruși. Deși în munca ei s-a aflat mereu în preajma morții, Elżbieta Cajzer îmi mărturisește că proiectul de conservare pantofilor de copii a căpătat pentru ea o rezonanță emoțională mai puternică, fiindcă e la rândul ei mamă. Și ea spune că o ajută să-și reamintească responsabilitatea de a ține în viață toate aceste obiecte. Iar procesul nu e deloc simplu. Toți pantofii de copii, în mod obișnuit aflați în expoziția permanentă, au fost scoși din vitrine și trecuți printr-un inventar amănunțit. Fiecare e fotografiat din unghiuri diferite, descris și numerotat, apoi trimis către laboratorul de conservare, unde poate dura și două zile ca un singur pantof să fie tratat. Cu ajutorul unor camere speciale, sunt depistate uneori elemente ce nu pot fi văzute cu ochiul liber. La final, pantoful e fotografiat din nou și depozitat apoi în cutii speciale, unde se păstrează în condiții de temperatură și umiditate monitorizate constant.
Toate aceste obiecte numerotate le-au aparținut celor care privesc azi doar din fotografiile învechite expuse în fostul lagăr: copiii romi în haine bune, de sărbătoare, cu părul pieptănat la dungă, dintr-un sat sărăcăcios; copiii care privesc în soare pe marginea unui mal de pământ, fără să știe că vor fi deportați câteva luni mai târziu; copiii care privesc emoționați spre cameră, fără să știe că în ghetoul unde se află e o epidemie ucigătoare, de care vor scăpa, doar ca să fie executați la Auschwitz; puștiului cu joben de magician; bebelușului care râde cu poftă într-un landou, cu câteva luni înainte să devină prizonierul Z-4094. Tuturor celorlalți cărora istoria le-a păstrat urma sau ale căror nume s-au pierdut.
Pantofii sunt personaje importante în memoriile supraviețuitorilor, fiindcă uneori rămân singurele obiecte personale și pot face diferența între viață și moarte. În Copilărie în spatele sârmei ghimpate, cartea despre deportarea sa, polonezul Bogdan Bartnikowski își povestește visul de a-și cumpăra de la alți prizonieri o pereche de pantofi, în schimbul unor bucăți de pâine uscată. Avea 12 ani când a ajuns la Auschwitz împreună cu mama lui, dar n-a apucat să-și împlinească visul, fiindcă șobolanii i-au mâncat pâinea pusă deoparte. „Am fost întâmpinați de zeci de deținuți, cu bastoane în mâini, lovind la întâmplare pe oricine, fără niciun motiv. Ordine: Dezbrăcarea! Repede! Sus! Păstrați numai cureaua și încălțările în mână…“, își amintește Elie Wiesel în Noaptea. „Eu aveam bocanci noi. Dar cum erau acoperiți cu un strat gros de noroi, nimeni nu i-a remarcat. I-am mulțumit lui Dumnezeu, într-o rugăciune de circumstanță, pentru că El crease noroiul în universul Lui infinit și minunat.“
O parte din noroiul lagărului supraviețuiește în pantofii păstrați în colecțiile de la Auschwitz, iar conservatorii din laboratoare fac tot posibilul să nu-l înlăture. „Ideea noastră este să păstrăm memoria și starea obiectelor așa cum au fost găsite“, explică Elżbieta Cajzer. Miza nu este să facă obiectele să arate mai bine, nici să le repare, ci pur și simplu să oprească degradarea lor. „Noi avem în vedere păstrarea obiectului, dar și elementele care atacă obiectul,” spune directoarea departamentului de colecții. „Este important să menținem acest echilibru între siguranța obiectului și legătura sa istorică cu Auschwitzul.“ Dacă imediat după eliberare muzeul a spălat toate textilele găsite în lagăr înainte de a le expune, acum nu se mai practică acest lucru, iar puținele haine originale, neatinse, au o valoare istorică mult mai mare. În cadrul muzeului au loc întâlniri ale cercetătorilor, pentru a dezbate, de pildă, dacă un anumit praf din obiecte ale colecției poate fi considerat istoric sau nu. „Am avut o problemă similară cu un ceaun folosit pentru a prepara supa și care a fost găsit în Birkenau“, povestește Cajzer. „În el erau urme de mâncare arsă și nu eram siguri dacă proveneau dinainte sau după eliberare. Până la urmă am decis să lăsăm resturile în ceaun, socotindu-le parte din viața din perioada lagărului.“
Deliberarea, nuanțele de limbaj și întrebările etice sunt printre uneltele de bază cu care lucrează cei de la Muzeul Auschwitz-Birkenau. În 1957 s-a lansat apelul de proiecte pentru crearea unui monument în memoria victimelor care urma să fie amplasat la Birkenau. Monumentul a fost dezvelit abia zece ani mai târziu, iar dezbaterile care au avut loc în acest interval sunt subiect de roman. La fel și discuțiile intense purtate imediat după 1989, când intelectuali evrei din toată lumea au fost invitați să traseze noile principii ale muzeului, după decenii în care viziunea acestuia fusese îmbibată de ideologia comunistă.
Un exemplu mai recent, povestește Elżbieta Cajzer, ține chiar de numirea obiectelor din colecții. „Nu folosim termenul artefacte, cum se referă oamenii la obiectele expuse în muzee. Ceea ce avem aici nu este artă și nu poate fi comparat cu exponatele din alte muzee. Ce avem sunt obiecte istorice și în același timp dovezi ale crimelor.“ Nici „rămășițe umane“ nu e un termen folosit de lucrătorii muzeului, chiar dacă în colecții se află părți de piele umană, dinți umani, cenușă umană, foarte mult păr uman. Nu se știe întotdeauna cu claritate în ce împrejurări au fost obținute toate acestea sau dacă le-au aparținut unor oameni care au murit sau nu în lagăr, și tocmai de aceea nu pot fi toate considerate „rămășițe“. Imaginea vitrinelor cu munți de păr de pe capetele prizonierilor se încăpățânează să nu dispară din mintea mea, deși poate dintr-un reflex de autoapărare am îngropat adânc cele mai tulburătoare lucruri pe care le-am aflat în călătoria asta. Păr viu și mort în același timp, uman și post-uman, o relicvă șocantă prin forța elementară cu care dezvelește cruzimea. Singur, dintre toate obiectele expuse în muzeu, părul acesta neliniștitor și fragil, pe care orice mișcare îl poate sfărâma, are undă verde la dispariție. „Consiliul Internațional al muzeului a decis că nu îl vom conserva, ci îl vom lăsa să se biodegradeze“, explică Elżbieta Cajzer. La urma urmei, părul nu e un simplu exponat; el a crescut din corpuri odată vii, de care a fost intim legat, și care au dreptul să se întoarcă „în țărână”. „Totuși, nu vrem ca acest lucru să se întâmple prea repede, astfel că monitorizăm climatul în vitrine. Ne dorim să dureze cât mai mult posibil, fără nicio formă de conservare.“
Munca neîntreruptă a Elżbietei și a colegilor ei e să împiedice toate aceste obiecte de la distrugerea pe care o poartă timpul în fiecare secundă. Alături de pantofi, haine sau alte obiecte mici, colecțiile cuprind paturi de prizonieri, dulapuri, cazane uriașe de mâncare și clădirile care adăpostesc colecțiile, alături de sutele de barăci și de alte construcții din gigantul Birkenau. Fiecare obiect antrenează un lung șir de decizii tehnice, științifice, istorice, morale și culturale. Fără ele, și fără ceea ce istoricul francez Pierre Nora numește „voința de a ne aminti“, fostele lagăre ar fi înghițite de peisaj, cu aceeași naturalețe cu care plantele, animalele și oamenii și-au urmat viețile în jurul tuturor locurilor care alcătuiesc harta ororilor umanității.
Întrebări despre uitare
După două zile în care bat la pas, de dimineața până seara, întinderile fostelor lagăre, rămân cu impresia că deasupra tuturor planează o gaură neagră, gata să ne înghită. Că ne-am putea distruge oricând unii pe alții și că prezența noastră aici, împreună, e un miracol. Că totul atârnă de un fir atât de subțire, pe care-l țesem din toate alegerile și acțiunile și renunțările noastre. Privesc grupurile de vizitatori și caut răspunsuri pe chipurile lor. Ne schimbă cu ceva faptul că vedem de aproape aceste ruine ale ororii? Suntem de acum încolo mai atenți, mai buni, mai toleranți cu cei care, la prima vedere, nu ne seamănă? Și chiar dacă am fi, contează cu ceva? În timp ce ne strecurăm prin încăperile claustrofobe ale Blocului 11 de la Auschwitz I, unde prizonierii erau pedepsiți și executați în cele mai crude și obscene feluri, începe să mă apese gândul că, dacă ne-ar prinde aici un cutremur, am afla alte lucruri despre noi decât credem acum, când aici e pace, noi suntem într-o simplă excursie și avem convingerea că suntem buni. Ceva mai târziu, când rămân în urma grupului, să privesc cadrul hipnotic decupat de fereastră în frunzișul copacilor, simt cum mă încolțește angoasa și grăbesc pasul, să nu cumva să rămân singură.
„La ce bun să-i copleșim pe copii cu tristețea trecutului?“ Întrebarea lui Elie Wiesel mi se tot învârte în minte, în timp ce înaintăm pe aleile cu plopi înalți de la Auschwitz I, pe lângă desișurile de pini și mesteceni argintii de la Birkenau. Mulți dintre ei erau arbori tineri când la umbra lor se săvârșeau masacre, alții au fost plantați chiar de către prizonieri, pentru a ascunde și mai bine locurile de execuție. „Mulți, asemeni mie, ne-am destăinuit copacilor de-aici, i-am implorat să ne țină minte“, scria Halina Birenbaum într-un poem, la mulți ani după ce a supraviețuit Auschwitzului, unde fusese deportată la 16 ani. „Am vrut să ne suim în vârful lor și să ne luăm zborul/Au dispărut fără urmă, apoi au fost spulberați cu toții de vânt/Iar copacii au văzut totul, copacii au auzit/Și, după bunul lor obicei, s-au înălțat, au dat muguri noi, au rămas tăcuți.“ Lăsată în voia ei, natura e cea mai organică și mai directă formă de uitare, gata să înghită ruinele cu tot cu istoriile lor. Peste locurile de execuție a crescut iarba, pe fundul ochiurilor de apă care se deschid în peisajul bucolic din jurul lagărelor s-a sedimentat deja cenușa oamenilor, iar pământul a acoperit conștiincios obiectele rămase în urma lor. La Auschwitz însă, oamenii îi imprimă și naturii din voința lor de a-și aminti. Arheologii răscolesc în continuare pământul, în căutare de obiecte, iar specialiștii în conservarea vegetației fac tot posibilul să țină plantele sub control și să păstreze în viață copacii care au fost martori ai crimelor.
Cum prind o clipă liberă, încep să citesc obsesiv despre lagărele de concentrare, despre fascism, despre supraviețuire și puterea de a merge mai departe, dintr-un amestec de vinovăție și gândul din ce în ce mai închegat că e necesar să ne împotrivim actului regenerator de a uita. Doar așa putem încerca să ne asigurăm că genocidul nu se va mai întâmpla în prezentul nostru, la aproape un secol de la Auschwitz. Revin și la Noaptea lui Wiesel, în care și-a pus pe hârtie tot coșmarul de a-și pierde părinții și sora în lagăr: „Dacă martorul s-a străduit și a ales să depună mărturie, a făcut-o pentru tinerii de azi, pentru copiii care se vor naște mâine: nu vrea ca trecutul lui să devină viitorul lor“. Despre importanța amintirii a vorbit, de altfel, și în 1986, când a primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru lupta lui energică în combaterea antisemitismului, a rasismului, a violenței și a represiunii. În prezentul nostru, nu doar uitarea amenință trecutul, ci și mijloacele din ce în ce mai sofisticate de a-l rescrie. Alianța dintre oameni și roboți devine cu fiecare salt tehnologic expertă în contrafacerea realității, așa că e cu atât mai important să ne ținem strâns de memorie și de sursele ei.
În laboratoarele albe și SF ale Memorialului de la Auschwitz, fiecare obiect care a făcut parte odată din decorul unui iad e azi îngrijit și monitorizat. Cineva măsoară PH-ul unei hârtii care a trimis oameni la moarte; lipește bucățile unei scrisori cenzurate folosind o hârtie japoneză foarte rară; are grijă ca periuțele de dinți să fie ținute la cel mult 14 grade, pentru ca plasticul lor, de foarte proastă calitate în anii ’40, să nu se transforme în cristale; curăță milimetric căștile naziste de oțel, pentru ca rugina să nu le atace. În apropierea oamenilor în halate impecabile și a aparatelor lor complicate, am senzația liniștitoare că „radioactivitatea“ istorică, emoțională și morală a acestor obiecte e neutralizată. Că toată această muncă ascunsă de conservare a memoriei ne ține un pas mai departe de vârtejul care face posibile politici pe bază de crime în masă și îmblânzește ura banalizată împotriva celor pe care ideologiile ne încurajează să-i urâm.
Ies din întunericul fostului Crematoriu I de la Auschwitz. Spațiul a fost reconstruit parțial la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, pe baza unor documente istorice și mărturii ale supraviețuitorilor, după ce în 1943 fusese transformat de naziști în buncăr. Prizonierii erau pe atunci omorâți mai eficient la noile facilități de la Birkenau. Nu știu ce să fac cu toată încărcătura pe care mi-o dă acest loc pe care mulți oameni – ingineri, arhitecți, constructori – și-au dat toată silința să-l construiască temeinic, pentru a ucide oameni. Evrei, polonezi, sovietici, romi, homosexuali, persoane cu dizabilități și probleme de sănătate mintală, dependenți, persoane fără adăpost și atâția alți „asociali“ pe care Partidul Național-Socialist Muncitoresc German voia să-i elimine dintr-o societate „pură“ și „sănătoasă“. Mă mulțumesc să simt soarele care-mi încălzește pielea și să respir. Ce accident nespus de fericit că suntem în 2023.
Toți acești pantofi din fața noastră
La mai puțin de o lună de la călătoria mea la Memorialul Auschwitz-Birkenau, fluxul de Facebook mi s-a umplut brusc cu știri despre ceea ce unii numesc „cea mai sângeroasă zi pentru evrei, de la Holocaust încoace“. Pe 7 octombrie 2023, mii de rachete au fost lansate asupra Israelului și mii de luptători ai Hamas, organizație militantă palestiniană declarată grupare teroristă, au pătruns în Israel. Au fost ucise 1 139 de persoane, dintre care 695 de civili israelieni – 38 erau copii. În amestecul absurd pe care doar rețelele sociale îl pot distila, printre reclame și instantanee domestice, și-au făcut loc clipuri de neprivit, cu tineri în haine colorate aflați la un festival de muzică în deșert, în timp ce erau vânați și omorâți. Au venit apoi mărturii copleșitoare ale unor oameni obișnuiți, care-și vedeau de viețile lor când străini înarmați i-au răpit de lângă ei pe cei apropiați: soți, copii, părinți, prieteni. De atunci, alături de conținutul inofensiv și deseori frivol pe care-l macină zilnic algoritmii social media, conturile mele din rețele au devenit un contor al morții și un câmp de luptă ideologică din ce în ce mai crâncenă.
Atacul luptătorilor Hamas și al altor grupări naționaliste asupra Israelului vine în contextul unei istorii lungi și cumplit de complicate, pe care nu sunt în măsură nici s-o rezum, nici s-o explic, nici măcar s-o declar pe deplin înțeleasă. Ce știu însă e că, după 7 octombrie 2023, antisemitismul a devenit un val din ce în ce mai mare și mai agitat peste tot în lume, și că numărul copiilor palestinieni uciși sub ochii noștri, ai tuturor, crește în fiecare zi. Ca răspuns la atacul brutal al Hamas, Israelul a dezlănțuit asupra palestinienilor din Gaza un șir de ofensive distrugătoare, care în aproape doi ani au ras de pe fața pământului toată infrastructura care făcea posibilă viața cetățenilor. Locuințele, spitalele, școlile, adăposturile sunt azi ruine, iar criza umanitară e un coșmar pe care-l privim de la distanță cum se adâncește, până capătă proporții apocaliptice. Transporturi cu alimente și ajutoare oprite de armata israeliană, în timp ce viața unor oameni obișnuiți, ca oricare dintre noi, depinde de un pumn de făină. Femei și copii omorâți în timp ce în sfârșit a ajuns la ei pumnul ăla de făină. Citesc în fiecare zi știrile despre scara masacrului și nu am nici cea mai vagă idee ce să fac cu toată încărcătura pe care o adun cu fiecare link, cu fiecare cifră. Despre lucrurile astea, care se întâmplă sub privirile noastre, nici nu îndrăznesc să-i vorbesc fiicei mele.
Din octombrie 2023 și până acum au fost omorâți „peste 56 500 de palestinieni”, potrivit ONU. Mai bine de un sfert dintre ei erau copii. „Cel puțin 16 500” de copii erau declarați morți în mod oficial de către unele surse, la începutul verii. Cifrele exacte sunt însă greu de calculat și sunt un punct nevralgic în discuția publică, atâta vreme cât vocile pro-Israel contestă acuratețea numărătorii, autoritățile palestiniene sunt depășite, jurnaliștii palestinieni sunt omorâți pe bandă rulantă, iar jurnaliștii străini nu au acces în Gaza. Scara dezastrului e incontestabilă. Organizații umanitare și instituții internaționale se întrec în a găsi cele mai convingătoare matematici ca să arate rata și proporția acestor crime. „Mai multe femei și copii [au fost] uciși în Gaza de armata israeliană într-un an decât în orice alt conflict din ultimele două decenii“, arată OXFAM. „Zilnic, circa cinci copii palestinieni sunt uciși sau răniți în Cisiordania“, scrie UNICEF. „O treime din cei 11 300 de copii uciși identificați în Gaza între octombrie 2023 și august 2024 aveau sub cinci ani“, spune Salvați Copiii. Toate aceste calcule monstruoase arată însă un singur lucru: în acest moment, în Gaza mor cei mai mulți copii din lume.
Dacă în anii celui de Al Doilea Război Mondial informația circula greu și trunchiat, iar masacrele puteau fi ascunse mai ușor de ochii oamenilor, astăzi știm toți. Și nu știm doar numerele, ci și numele. Lista neagră și nesfârșită a numelor de copii palestinieni uciși de armata israeliană e accesibilă prin doar câteva clicuri. Numerele sunt reci, iar numele pot părea străine și îndepărtate, dar în fiecare dintre ele bătuse o inimă și se deschisese o viață, în jurul lor gravitaseră familii și prieteni. Ruqaya Ahmad Odeh Jahalin, o fetiță de patru ani, se afla pe bancheta unui taxi, împreună cu mama sa, când a fost împușcată mortal de soldați israelieni. Mașina lor tocmai trecuse de un punct de control militar israelian de lângă un sat palestinian, când forțele armate au deschis focul asupra altei mașini din apropiere. În poza de la serbarea pentru sfârșitul grădiniței, Hind Rajab zâmbea mândră. Avea aproape șase ani când se afla într-o mașină cu care familia ei voia să fugă din calea războiului din Gaza. Mașina a fost bombardată de soldați israelieni și rudele ei ucise, dar Rajab și un văr, singurii rămași în viață, au reușit să ia legătura cu o organizație umanitară, pentru a cere ajutor. În cele din urmă, nu doar Rajab și vărul ei au fost găsiți morți, ci și paramedicii care răspunseseră la apelul celor doi. Autoritățile israeliene au negat atacul, în ciuda dovezilor contrare. Omar Bilal al-Banna avea patru ani când a fost ucis în urma unui atac aerian din partea Israelului, iar imaginea corpului său lipsit de viață, în brațele unui bărbat, a devenit virală pe platforma X. Mesajul care o însoțea însă sugera că este o înscenare a propagandei Hamas și că ceea ce vedem nu e un copil, ci o păpușă.
În urmă cu câteva zile, organizația Salvați copiii lansa un raport documentat despre numărul mare al copiilor uciși în atacuri armate asupra punctelor de distribuție a ajutoarelor trimise de ONU sau alte organizații umanitare pentru civilii palestinieni. În mai bine din jumătate din aceste atacuri, al căror bilanț este de 500 de morți în ultimele două luni, au fost uciși copii. Rămași fără părinți sau având familiile rănite, copiii pornesc deseori spre convoaiele umanitare de care depinde viața lor, dar care au fost transformate în ceea ce Salvați copiii numește „capcane mortale”. Pe cei care scapă de arme, drone, rachete, îi urmărește foametea. Într-o zi toridă, la final de iunie, când îi povesteam fiicei mele că aceasta este prima ei vacanță de vară, mă aștepta în inbox un articol despre zecile de copii din Gaza morți de malnutriție. Numărul lor e departe de a sta locului, ci crește într-un „ritm alarmant”, conform Unicef.
Acum ceva timp, aș fi avut convingerea că doar o mică fracțiune din aceste cifre ale ororii sunt de ajuns pentru ca un conflict să înceteze pe loc. În ultimul an și jumătate, însă, urmăresc consternată nu doar că m-am înșelat radical, dar că orice mesaj care aduce în spațiul public uciderea copiilor palestinieni și a familiilor lor atrage după sine acuzații virulente de antisemitism și justificări care încorporează xeonofobie. La rândul lor, toate acestea amplifică tensiuni care chiar ajung să hrănească antisemitism furibund. În Statele Unite, numărul incidentelor antisemite a crescut imediat după 7 octombrie 2023 cu 337% – o cifră straniu de precisă, dar care arată că ura e un șarpe din ce în ce mai feroce care-și înghite coada.
În decembrie 2023, 8 000 de perechi de pantofi de copii stăteau ordonate într-o piață din orașul olandez Rotterdam. Teniși care ar fi putut lovi mingea sau care ar fi putut merge spre școală, sandale în care s-ar fi putut strecura nisipul plajelor, pantofi mici, ca de păpușă, în care o ființă umană ar fi putut învăța primii pași într-o lume pe care o privea cu uimire. Încălțările erau însă pustii și nemișcate, într-un protest simbolic și tăcut organizat de activiștii organizației Plant een Olijfboom (Plantează un măslin), împotriva masacrului din Gaza. Numărătoarea morții nu s-a oprit însă nici în urma protestelor din numeroase orașe ale lumii, nici a investigațiilor jurnalistice care au arătat efectul devastator al războiului în rândurile civililor, nici a statisticilor și a îndemnurilor pe care instituții internaționale le-au adresat Guvernului israelian de a înceta violențele. În primăvara lui 2024, Plant een Olijfboom a adăugat alte mii de pantofi într-o piață din Utrecht, într-un nou memorial efemer dedicat copiilor palestinieni uciși. Chiar zilele trecute, aceeași organizație a așezat 16 000 de perechi de pantofi de copii într-o piață din orășelul Almere, într-o nouă încercare de a ne trage de mânecă: sub ochii noștri se petrece unul dintre cele mai grave masacre ale istoriei noastre. Cel mai probabil, pantofii „originali“ ai copiilor palestinieni nu vor ajunge prea curând obiect de muzeu, într-un teritoriu pustiit, ocupat și minat politic.
Deși Națiunile Unite au condamnat în repetate rânduri atacurile brutale ale Israelului, iar secretarul general al ONU a cerut „comunității internaționale“ să împiedice „epurarea etnică“ din Gaza, actorii politici încă deliberează dacă acest masacru este sau nu genocid. Deși Curtea Internațională de Justiție a declarat ilegală ocupația israeliană din Fâșia Gaza și Cisiordania, acum, când scriu acest text, la mai bine de un an de când a început, războiul nu se apropie de sfârșit, ci dă semne îngrijorătoare că va escalada. Potrivit unui nou raport UNICEF, rata la care li se permite copiilor palestinieni răniți și grav bolnavi să fie evacuați, pentru a primi ajutor medical, a scăzut dramatic în ultimele luni. „Dacă acest ritm letal de lent va continua“, arată raportul, „va fi nevoie de mai mult de șapte ani pentru a-i evacua pe toți cei 2 500 de copii care au în acest moment nevoie de ajutor medical urgent“. Peste alte câteva luni, chiar acum, când revizuiesc acest text apărut inițial pe hârtie și când din Gaza n-a mai rămas mare lucru, masacrul continuă. Nici măcar nu mai e discutabil dacă asistăm sau nu la un genocid, așa cum s-a întâmplat în primele luni de după 7 octombrie 2023. În ciuda rapoartelor, a unor negocieri rușinoase de pace care au eșuat prematur, a petițiilor, protestelor și gesturilor simbolice prin care din ce în ce mai mulți oameni încearcă să atragă atenția asupra acestei crime în masă pe care o ignorăm, copiii palestineni sunt omorâți.
***
Continuu să întorc pe toate părțile cunoașterea întunecată pe care am luat-o cu mine din călătoria la Memorialul Auschwitz-Birkenau și pe cea pe care o adun zilnic, citind știrile despre războaie și oamenii nevinovați omorâți în numele ideologiilor. Nu reușesc sub niciun chip să potrivesc cubul rubik al suferinței fără margini, pe care ne-am obișnuit s-o tolerăm, s-o măsurăm clinic, s-o distribuim în storyuri, printre instantaneele noastre de oameni încă departe de ochiul furtunii. La început mi-am ferit privirea când întâlneam pe ecran imagini ale copiilor morți, ale apropiaților sfâșiați de pierdere. Senzația pe care o aveam semăna cu cea din trenul spre Oświęcim: că e nepotrivit să privesc razant, de la adăpost, atâta durere. Apoi mi s-a părut obscen să n-o fac.
Cu cât mă uit mai atent spre miezul sângeros al umanității, cu atât știu mai puțin cum îi voi explica fiicei mele cândva că noi, oamenii care aducem pe lume atâtea minunății, construim lagăre, comitem crime în masă, dezbatem dacă 15 600 de copii omorâți sunt de ajuns pentru a opri un război. Știu însă că e foarte ușor să devenim „martorii tăcuți“ despre care îmi povestea Pawel Sawicki, ghidul de la Memorialul Auschwitz. „Ne întrebăm azi de ce oamenii n-au făcut mai mult. Trebuie să ne amintim că aceeași întrebare va fi adresată despre noi în viitoarele memoriale“, mi-a spus Pawel în dimineața aia limpede de toamnă, când acest proaspăt război dintre Israel și Palestina încă nu exista. „Aceasta este marea responsabilitate morală pe care o purtăm ca martori ai lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru, în orașele noastre, în țările noastre, în lumea noastră.“ Mai știu că „voința de a ne aminti“ e vitală, dar nu e de ajuns, și că de cele mai multe ori ne e mai la îndemână să privim trecutul, uitând să ne amintim prezentul pe care-l împărtășim. Așteptăm ca oroarea să devină istorie, iar apoi s-o disecăm de la distanța de siguranță.
În apropierea Memorialului de la Auschwitz, frunzele „Copacilor memoriei“ care mărginesc un bulevard din Oświęcim tremură în lumina caldă. Aici e „Stejarul libertății“, adus în 2017 din orașul basc Guernica, în amintirea celor câteva ore din primăvara lui 1937, când a avut loc unul dintre primele bombardamente ale unor ținte civile din istorie. Tot aici se află și teiul plantat un an mai târziu, din Piața Rezistenței aflată în orașul german Dachau, unde în 1945 prizonierii lagărului de acolo, alături de locuitori, s-au răzvrătit împotriva naziștilor. Alături de ei stau un castan plantat în solidaritate cu Ucraina și un puiet de ginkgo crescut din copacii care au supraviețuit atacului nuclear de la Hiroshima. Într-o lume despre care aș vrea să-i povestesc fiicei mele, tuturor li s-ar alătura un măslin salvat dintre ruinele Gazei, iar numărătoarea masacrelor s-ar opri chiar în secunda când am pus acest punct.
