Înainte de Michael, Hendrix sau Beatles, scena aparținea lui Beethoven, Mozart, Enescu sau Șostakovici. Genii, extravaganți, revoluționari, adorați, urâți, respectați. Legendari. În 2025 îi redescoperim și îi ascultăm la Festivalul Internațional George Enescu. Pe Scena9 îți prezentăm patru profile ale unor compozitori care au transformat peisajul muzical și care au rămas până azi legendari. Azi îți povestim despre Pierre Boulez, a cărei muzică o poți auzi la festival în interpretarea orchestrei Academy of ST Martin in the Fields sau Ensemble Intercontemporain.
În 2025 sărbătorim 100 de ani de la nașterea lui Pierre Boulez (26 martie 1925, Montbrison, Franța – 5 ianuarie 2016, Baden-Baden, Germania), unul dintre cei mai importanți muzicieni ai secolelor XX și XXI. Dirijor, compozitor de avangardă, teoretician și pianist, dar și fondator al unor instituții de prestigiu, artistul a redefinit modul în care gândim astăzi muzica contemporană. Cu o carieră impresionantă, încununată de 26 de premii Grammy pentru înregistrările sale, el rămâne o figură centrală a modernității muzicale occidentale.
Documentarul Pierre Boulez – A Life for Music: Personal Portrait of the Radical Composer of Our Time (2017), realizat de Reiner Moritz, ne oferă o privire intimă și complexă asupra acestui artist neconvențional. Filmul alternează imagini cu Boulez în activitate – dirijând, comentând asupra propriilor compoziții, explicându-și viziunea artistică – cu interviuri ale celor apropiați: fratele său Roger Boulez, dar și prietenul și colaboratorul său Daniel Barenboim, pianist și dirijor. Rezultatul este un portret viu, construit atât din propriile declarații ale lui Boulez, cât și din mărturiile celor care i-au fost aproape.
Boulez apare în documentar drept un muzician cu opinii ferme, adesea controversate. Una dintre cele mai citate afirmații ale sale, de pildă, a fost aceea că opera „ar trebui aruncată în aer” – nu pentru a distruge repertoriul de acest gen, ci pentru a șoca lumea muzicală și a o forța să renunțe la formulele depășite. În același timp, declarația sa era și un semnal de alarmă: sălile de concert tradiționale nu mai corespundeau nevoilor artei moderne, iar Boulez pleda pentru construirea unor spații noi, adaptate cerințelor repertoriului contemporan. Considera că formele muzicale clasice occidentale erau epuizate și că nu puteau fi doar reformate, ci trebuiau reconstruite radical, din temelii. În același timp, avea o credință profundă în puterea muzicii – văzând compoziția ca pe o explorare perpetuă a posibilităților sonore – și în adevărul partiturii, mai ales atunci când o cerceta din poziția de dirijor.
Deși aceasta primește atenția cuvenită în prima parte, documentarul nu începe cu viața de familie a compozitorului, ci cu lucrarea care a avut un impact răsunător asupra lui: Ritualul primăverii de Igor Stravinski. Îl vedem dirijând această creație și mărturisind influența covârșitoare pe care a avut-o asupra formării sale. Alături de Stravinski, el îl citează pe Olivier Messiaen – mentorul său la Conservatorul din Paris – și pe Claude Debussy ca repere fundamentale în dezvoltarea propriei viziuni muzicale.
Declarațiile lui Daniel Barenboim ne conturează imaginea unui revoluționar și vizionar, un om al viitorului, dar în același timp un intelectual cu o cultură profundă a trecutului muzical. Barenboim îl descrie ca pe un gentleman de o corectitudine, politețe și punctualitate exemplare – cu o singură excepție: termenele propriilor compoziții, pe care le depășea frecvent. Roger Boulez completează această imagine vorbind despre dualitatea fratelui său: un muzician autoritar și exigent, dar și un om generos, jucăuș, cu o latură copilăroasă și o pasiune pentru mașini și viteză.
Chiar Boulez se autodefinește în film ca fiind o personalitate dublă: una utopică și una pragmatică. Ambele, spunea el, sunt indispensabile în viața unui artist, mai ales atunci când acesta își propune să construiască nu doar partituri, ci și instituții. În această privință, artistul și-a pus amprenta definitiv asupra vieții muzicale pariziene – și nu numai – prin fondarea unor organisme care au transformat practica și receptarea muzicii moderne și contemporane.
La începutul anilor ’70, la propunerea președintelui Georges Pompidou, Boulez primește misiunea de a pune bazele unei structuri dedicate cercetării și inovației în muzică, ca parte a marelui centru cultural al modernității de la Beaubourg (actualul Centre Pompidou). Așa a luat naștere IRCAM (Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique), un laborator interdisciplinar în care compozitorii colaborează cu ingineri și cercetători pentru a explora relația dintre sunet, electronică și propagarea în spațiul acustic. Prin el, Boulez a creat un cadru unde muzica întâlnește știința și tehnologia avansată, într-un dialog permanent între tradiție și inovație.
În paralel, fondează în 1976 Ensemble Intercontemporain, un ansamblu unic dedicat exclusiv muzicii contemporane. Gândit ca un „instrument colectiv” flexibil, acesta reunește muzicieni de elită, capabili să abordeze partituri dintre cele mai complexe și inovatoare. Scopul său era nu doar interpretarea, ci și promovarea și experimentarea muzicii noi, devenind astfel un model internațional pentru formațiile specializate în repertoriul de avangardă.
Mai devreme, în 1954, Boulez crease Domaine musical, o societate de concerte prin care și-a propus să aducă în fața publicului parizian lucrările celor mai radicali creatori ai vremii. Aici erau prezentate, printre altele, lucrări ale celor mai proaspete voci ale componisticii occidentale – Karlheinz Stockhausen, Luciano Berio, Luigi Nono, John Cage, Mauricio Kagel, Hans Werner Henze etc.
Activitatea sa dirijorală a început în anii ’50 și l-a purtat la conducerea unor instituții precum New York Philharmonic, BBC Symphony Orchestra sau Chicago Symphony Orchestra, dar și în calitate de invitat al orchestrelor din Berlin, Viena sau Cleveland. Boulez s-a remarcat printr-o precizie extremă – susținută de auzul său perfect care îl determina să pretindă instrumentiștilor o acuratețe deosebită –, insistând ca fiecare indicație a compozitorului să fie respectată. După cum mărturisea el însuși: „Când ritmul nu este corect, mă șochează.”
Repertoriul său a îmbinat capodopere romantice târzii – Anton Bruckner, Gustav Mahler, Richard Wagner (iconica tetralogie Der Ring des Nibelungen, dirijată la Bayreuth) – cu o deschidere extraordinară pentru creația secolului XX: Claude Debussy, Maurice Ravel, Igor Stravinski, Béla Bartók, Anton Webern, Alban Berg, Leoš Janáček, György Ligeti, Edgard Varèse. Unele dintre aceste lucrări, dirijate de el și interpretate de Ensemble Intercontemporain, au pătruns și în cinema: partea I din Concertul pentru violoncel și orchestră de Ligeti apare în Heat (r. Michael Mann), iar Lento e deserto din Concertul pentru pian și orchestră al aceluiași compozitor în The Killing of a Sacred Deer (r. Yorgos Lanthimos). Mai mult, deschiderea sa spre experiment l-a condus către colaborarea cu Frank Zappa, ale cărui piese le-a dirijat și înregistrat la IRCAM, alături de același ansamblu, pentru albumul The Perfect Stranger (1984).
În documentarul lui Reiner Moritz, Boulez își declară dublul filon inspirațional în activitatea componistică. Pe de o parte, tehnologia: computerul l-a ajutat să studieze acustica și sunetul sintetizat, să exploreze aspectele „chirurgicale” și „lingvistice” ale muzicii, ceea ce a dus la lucrări care combină instrumentele tradiționale cu mijloace electronice, dar și piese instrumentale pure sau vocal-simfonice, toate construite cu aceeași rigoare microscopică. Pe de altă parte, artele vizuale: Boulez îl considera pe Paul Cézanne sau mai ales pe Paul Klee adevărați profesori de compoziție, iar contactul cu viziunea artistică a celui din urmă – în special lucrările cu scop educativ din perioada în care acesta a predat la Bauhaus – a fost, spunea el, „cea mai bună lecție” de gândire/organizare muzicală. Așa cum Klee urmărea creșterea organică a unei forme și transpunerea forțelor naturii în linii și ritmuri, Boulez a învățat să construiască muzica drept un organism viu, mereu în transformare, unde rigoarea structurală și libertatea expresivă se completează reciproc.
Printre cele mai importante creații muzicale ale lui Boulez se numără câteva lucrări-cheie ale secolului XX: Le Marteau sans maître (1955), un ciclu fascinant pentru mezzosoprană și șase instrumentiști (flaut, violă, chitară, vibrafon, xilofon, percuții diverse) pe versuri de René Char, în care sonorități neașteptate și combinații timbrale inedite creează un univers sonor de o forță poetică rar întâlnită. Această lucrare reflectă și interesul său pentru serialismul integral – o tehnică în care fiecare parametru muzical (înălțimea, durata, intensitatea, timbrul) este organizat pe baza unei serii prestabilite, ca un fel de schelet invizibil pe care se consolidează întreaga construcție sonoră. Pli selon pli (1957–1962, revizuită ulterior) este un vast portret al poetului simbolist Stéphane Mallarmé; Répons (1981–1985) – o capodoperă în care instrumentele acustice (șase soliști – la harpă, clavecin, vibrafon, glockenspiel/xilofon și 2 piane, la care se adaugă orchestră de cameră) dialoghează cu mediul electronic în timp real; Anthèmes (1991/1997) explorează expresivitatea viorii, în dublă ipostază – solo sau cu procesare electronică; iar 12 Notations, compuse inițial pentru pian (1945), au fost extinse și orchestrate parțial la zeci de ani distanță (nr. I–IV și VII).
Despre această ultimă lucrare, Daniel Barenboim povestește în documentarul lui Reiner Moritz o anecdotă revelatoare: deși Boulez era un om de o punctualitate extremă, nu același lucru se putea spune despre propriile compoziții. În 1975, Barenboim i-a comandat o piesă pentru orchestră, iar Boulez i-a propus să dezvolte și să aranjeze varianta pentru pian a Notations, promițându-i-le pentru 1978. Termenul a trecut însă fără rezultat – compozitorul spunea simplu it’s not finished, dar niciodată ca pe o scuză, căci pentru el ideea de „întârziere” în procesul creativ nu exista. Abia în 1980 au fost gata patru dintre ele, dirijate de Barenboim, iar cea de-a VII-a a fost finalizată 22 de ani mai târziu, în 2002, când a fost prezentată în premieră la Chicago. Partitura a rămas până astăzi neterminată, semn al exigenței radicale cu care artistul și-a tratat propria creație.
Moștenirea lui Pierre Boulez transcende partiturile sale, lăsând urme adânci în modul în care muzica contemporană este gândită, interpretată, experimentată, promovată. În prezent, Lucerne Festival Academy – fondată, la inițiativa compozitorului, în 2004, ca un spațiu educațional deschis către nou – oferă șansa tinerilor muzicieni (dirijori, interpreți, creatori) din întreaga lume să studieze repertoriul modern și contemporan sub îndrumarea unor mentorirenumiți, cultivându-și atât precizia tehnică, cât și curiozitatea. Tot la inițiativa lui, Pierre Boulez Saal, înființată în cadrul Barenboim-Said Akademie din Berlin și inaugurată în 2017, servește astăzi drept spațiu de concert cu o acustică excepțională și o arhitectură circulară (360˚), care favorizează dialogul direct între artiști și public, reflectând viziunea lui Boulez asupra unei „salle modulable” optime pentru o experiență sonoră intimă și autentică. De asemenea, explorările sale timbrale și electronice, începuturi ale unor lumi sonore încă neatinse, reverberează astăzi în muzica digitală și în experimentul sonic modern, demonstrând că viziunea sa despre muzică – ca proces etern, deschis, mereu în devenire – continuă să modeleze și să provoace creativitatea prezentului.
