Înainte de Michael, Hendrix sau Beatles, scena aparținea lui Beethoven, Mozart, Enescu sau Șostakovici. Genii, extravaganți, revoluționari, adorați, urâți, respectați. Legendari. În 2025 îi redescoperim și îi ascultăm la Festivalul Internațional George Enescu. Pe Scena9 îți prezentăm patru profile ale unor compozitori care au transformat peisajul muzical și care au rămas până azi legendari. Azi îți povestim despre Dmitri Șostakovici.
Dmitri Șostakovici (1906, Sankt Petersburg – 1975, Moscova) este unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului 20. A început studiul pianului la doar 9 ani, sub îndrumarea mamei, și de atunci a urmat un drum artistic marcat de recunoaștere, dar mai ales de teroare, în plin secol al războaielor și al regimului comunist. Încă din 1927, odată cu Simfonia a II-a comandată pentru aniversarea Revoluției din Octombrie, Șostakovici intră în atenția Partidului Comunist, care îi cere să respecte regulile realismului socialist: teme naționale, optimism, glorificarea statului. Viața și creația sa – descrise și în romanul Zgomotul timpului de Julian Barnes – sunt marcate de compromisuri, interdicții și amenințări, dar și de rezistență prin artă.
Muzica lui îmbină surse variate: rigoarea barocului, vizibilă în preludii și fugi sau în pasaje polifonice, structurile formale clasice, ritmurile și nuanțele de jazz, adesea folosite ludic-ironic și lirismul tradiției ruse, unde se împletesc tragismul și solemnitatea. Creația sa a cunoscut atât condamnări dure (cum a fost cazul operei Lady Macbeth din Mțensk, denunțată de Pravda drept „haos în loc de muzică”), cât și aprecieri oficiale, precum premiile Stalin pentru Cvintetul cu pian, op. 57, sau pentru Simfonia a VII-a. Dincolo de muzica de cameră (trio-uri cu pian, cvintet cu pian, sonate pentru vioară, violă sau violoncel și pian), de lucrările dedicate pianului (cele două sonate, ciclurile de 24 de preludii, op. 34, și 24 de preludii și fugi, op. 87), de concertele pentru vioară, violoncel și pian, dar și de suite, piese corale, vocale, opere (Nasul, Katerina Izmailova), balete sau partituri de film concepute pentru producții sovietice (The Gadfly, King Lear, Hamlet), Șostakovici s-a impus ca un reper în istoria simfoniei și a cvartetului. Cele 15 cvartete de coarde și, mai ales, cele 15 simfonii sunt adevărate mărturii ale unei vieți trăite sub presiune. Simfonia a V-a (1937) ascunde sub aparența melodios-triumfătoare un mesaj de revoltă; Simfonia a VII-a „Leningrad” (1942) a devenit simbolul rezistenței în fața asediului nazist, dar și al suferinței unui oraș deja marcat de teroarea stalinistă; iar Simfonia a XIII-a „Babi Yar” (1962) a provocat scandal prin denunțarea antisemitismului și a terorii comuniste.
Creația lui Șostakovici nu se lasă redusă la un singur registru, ci dezvăluie multiple fațete: comicul și satira, fronda viscerală, grotescul, dar și romantismul, ludicul și melancolia. Toate acestea ies la suprafață în lucrările sale și pot fi traduse, câteodată, în imagini (vizuale) – fie prin felul în care muzica lui a fost reinterpretată în cinema, fie prin introduceri scenografic-coregrafice inedite la operele sale.

Un exemplu de satiră este reprezentat de opera Nasul (1930), prima creație lirică a compozitorului rus, inspirată din nuvela omonimă a lui Nikolai Gogol. Povestea urmărește destinul absurd al lui Kovalev, un funcționar din Sankt Petersburg care se trezește într-o dimineață fără nas. Descoperit întâmplător de un bărbier, nasul începe să ducă o viață proprie și chiar să apară în public cu un rang mai înalt decât al stăpânului său. Îmbinând grotescul și ironia gogoliană cu un limbaj muzical avangardist, Șostakovici folosește stiluri și registre contrastante – de la tonal la atonal, de la folclor la jazz, de la arii de operă la strigăte, vorbe sau sunete cotidiene (căscat, sforăit), și culori orchestrale neconvenționale (domră, balalaică, fierăstrău muzical, fluier de poliție sau împușcături). Scrisă într-o perioadă de tinerețe și de efervescență artistică, înainte ca realismul socialist să devină normă, opera a fost considerată prea experimentală și incomodă pentru autorități, fiind scoasă din repertoriul local până în 1974.
În 2016, la Royal Opera House din Londra, regia lui Barrie Kosky a oferit un prolog vizual-coregrafic inedit. Pe fundalul visului personajului principal, opt nasuri gigantice – costume purtate de dansatori adulți – și unul central, reprezentat de băiatul-dansator Ilan Galkoff, se avântă într-un tap dance plin de energie. Umorul și ingeniozitatea contrapunctului regizoral traduc în imagine și mișcare acțiunea centrală a poveștii, captivând publicul atât în sală, cât și, ulterior, pe rețelele sociale și platformele online.

Un alt exemplu șostakovician, care îmbină ferocitatea cu expresia lirică, se regăsește în antologia animată Fantasia 2000, produsă de Disney și lansată în 1999. Filmul este structurat în mai multe părți, fiecare construită în jurul unei capodopere din repertoriul clasic, interpretată de Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui James Levine – un omagiu vizual adus muzicii, ce reunește lucrări de Bach, Beethoven, Stravinski, Gershwin și alții.
Unul dintre episoade este construit pe baza părții I (Allegro) din Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 102, al compozitorului rus – interpretat de Yefim Bronfman –, suprapus pe povestea reinterpretată, cu final optimist, a Soldățelului de plumb de Hans Christian Andersen. Partitura, concepută ca dar pentru fiul său Maxim (pianist și dirijor) la vârstă de 19 ani, funcționează ca un soundtrack ce intensifică stările narative sau accentuează trăsăturile personajelor: pasaje lirice acompaniază povestea de dragoste dintre soldățel și dansatoarea de hârtie, în timp ce sugestia ritmică de marș, ca marcă muzicală a universului cazon, consolidează apartenența eroului la această lume. Tensiunea, cruzimea, virtuozitatea discursului sonor sporesc dificultățile pe care le întâlnește acesta în parcursul său – fie traversând un peisaj exterior necunoscut și înfricoșător, fie confruntând amenințările din lumea jucăriilor.

O mostră de lirism, fantezie și cantabilitate melodică este Valsul nr. 2 din Suite for Variety Orchestra – probabil cea mai cunoscută lucrare șostakoviciană, devenită emblematică (și) prin utilizările sale cinematografice. O colecție de opt dansuri, suita a fost aranjată de compozitorul Levon Atovmyan pe baza unor partituri de balet, teatru și film scrise de Șostakovici. Valsul nr. 2 a fost folosit în două producții foarte diferite ca stil și intenție, dar unite prin explorarea tematicii sexualității. În Eyes Wide Shut (1999), ultimul film al lui Stanley Kubrick, cu Tom Cruise și Nicole Kidman, povestea urmărește criza conjugală a unui cuplu newyorkez, investigând tentația, dorința reprimată și fragilitatea intimității în cadrul unui thriller psihologic cu accente onirice. Două decenii mai târziu, Lars von Trier propunea în Nymphomaniac, Vol. I (2013), cu Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård și Shia LaBeouf, o confesiune tulburătoare despre viața unei femei marcată de dependența de sex, amestecând brutalitatea cu lirismul și reflecția intelectuală asupra dorinței.
Valsul se bazează pe o structură ternară (3/4), în care accentul pe primul timp creează un flux continuu și rotativ, fără senzația unui final clar, ca o mișcare perpetuă. Această măsură susține rotația perechilor pe ringul de dans, iar imaginarul cercului – ca simbol al continuității și al lipsei unui început sau sfârșit – se reflectă direct în modul în care muzica și coregrafia valsului se contopesc, sugerând, parcă, senzația de plutire. Toate acestea se traduc direct în modul în care muzica lui Șostakovici este folosită în cinemaul de autor: în Eyes Wide Shut, piesa deschide filmul și însoțește cuplul în pregătirile pentru petrecerea luxoasă a unui milionar, unde repetitivitatea sonoră sugerează caruselul monoton al vieții cotidiene, dar pregătește și tranziția către atmosfera enigmatică a următoarei scene dansante. În Nymphomaniac, Vol. I, același vals însoțește primele senzații și descoperiri corporale din copilărie ale protagonistei, precum și fascinația acesteia pentru „energia cinetică”.

O ilustrare puternică a dimensiunii autobiografice și a tensiunilor istoriei trăite de Șostakovici este Cvartetul de coarde nr. 8 (1960), dedicat „victimelor fascismului și războiului”, dar purtând și substratul unei revolte împotriva tuturor formelor de totalitarism politic, inclusiv al stalinismului. Lucrarea, construită în cinci părți neîntrerupte, integrează semnătura compozitorului sub forma criptogramei muzicale DSCH (re, mi bemol, do, si în notația germană, corespunzând inițialelor numelui său). Partitura împletește expresia elegiacă și introspectivă cu duritatea tensionată ce se sprijină pe un cântec evreiesc, aduce accente ironice într-un vals-rondo, evocă violența prin note repetate-împușcături și panica prin linia pianissimo a viorii întâi ce sugerează aeronave îndepărtate. Finalul adună multiple trimiteri simbolice: aluzii la cântul gregorian Dies irae, imnuri funerare și melodii revoluționare rusești, dar și autocitate din lucrări anterioare precum Lady Macbeth din Mțensk sau Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră, op. 107, toate subsumate unei meditații asupra morții și fragilității umane.
În The Lobster (2015) – o satiră distopică regizată de Yorgos Lanthimos, în care oamenii singuri sunt obligați să își găsească un partener în 45 de zile, altfel sunt transformați într-un animal la alegere –, muzica compozitorului devine un element cheie în intensificarea tensiunii narative. Începutul părții a IV-a (Lento) din cvartet, construit pe contrastul dintre notele lungi, intonate în crescendo (sugerând o stare inevitabilă de neliniște) și cele trei note implacabile, accentuate și interpretate pesante (cu greutate, aproape ca niște lovituri fatale), însoțesc scenele pe întreg parcursul filmului. Acest element muzical revine ca un simbol sonor al sorții inevitabile, într-un mod comparabil cu celebrul motiv al destinului din Simfonia a V-a de Beethoven, intensificând în același timp stranietatea, grotescul și absurdul universului construit de regizorul grec.

Simfonia a X-a, compusă în 1953 imediat după moartea lui Stalin, este adesea citită ca o reflecție asupra anilor de teroare politică. Partea a doua (Allegro), un scherzo scurt și violent, cu ritmuri sincopate, pasaje fulgerătoare și o inserție de marș introdusă de toba mică, a fost descrisă de autor drept „un portret muzical al lui Stalin și al epocii sale”, deși această interpretare este considerată de unii biografi îndoielnică. Dincolo de dezbaterea programatică, tabloul sonor impresionează prin forța implacabilă și energia brutală, care condensează, într-o scriitură muzicală neînduplecată, anxietatea și brutalitatea unei ere.
Un scurt fragment din aceasta se regăsește în filmul Children of Men (2006), regizat de Alfonso Cuarón și plasat în anul 2027, într-o lume unde infertilitatea globală a condamnat omenirea la dispariție. În mijlocul haosului și al unui stat polițienesc xenofob, un fost activist deziluzionat devine protectorul singurei femei însărcinate din lume și al nou-născutului ei – ultima speranță a viitorului. Fragmentul muzical șostakovician se aude într-o scenă de mare încărcătură simbolică: într-un adăpost improvizat, cei doi arată copilul unui prizonier bătrân, care îl privește uimit și emoționat, ca pe un miracol. Fundalul sonor accentuează atmosfera tensionată și opresivă a lumii distopice, dar lasă să transpară și o nuanță optimistă: prevestirea victoriei și a renașterii.
Într-un alt registru estetic, crossover-ul audio-vizual realizat de Lauren Klein și Billy Gerlach aduce un contrapunct inedit: suprapunerea videoclipului lui Beyoncé pentru Single Ladies (Put a Ring on It) peste partea a doua șostakoviciană, rezultând un mash-up neașteptat, sassy și plin de forță. Sasha Fierce, alter ego-ul îndrăzneț al cântăreței, conduce coregrafia iconică în care femeile pe tocuri fac semne tăioase de respingere exact pe ritmurile marșului compozitorului rus, loviturile implacabile marcând, parcă, obstacolele de înfruntat. Ambele mesaje converg într-un spirit de putere și afirmare: fundalul sonor canalizează rezistența și forța neînduplecată, în timp ce Beyoncé le reverberează într-o celebrare vizuală și energică a independenței și a empowerment-ului feminin.

Șostakovici a fost un creator de imagini sonore, capabil să construiască punți între lumi prin muzică – cu tensiuni, ironii și lirism transpuse în fiecare notă. Adaptările filmice, coregrafiile, spectacolele și videoclipurile care folosesc creația lui devin o extensie a acestei viziuni, transformând sunetul în imagine și păstrând vie forța evocatoare a universului său artistic.
Fotografie principală preluată de pe Wikimedia Commons.