Învață. Ia-ți o diplomă. Muncește. Ai răbdare. În cele din urmă, o să-ți permiți o viață decentă. Cu promisiunea asta cresc milioane de tineri din întreaga lume. Dar dacă urmezi toate instrucțiunile, numai ca să descoperi, la un moment dat, că promisiunea era o minciună?

În Franța, un student român învață să-și scrie pe mână numărul unui avocat, înainte să iasă la protest. În India, o insultă din gura unui judecător se transformă într-un partid al „gândacilor”, care scoate mii de tineri în stradă. În Serbia, studenții sunt amenințați, scuipați și bătuți de cei care-ar trebui să-i apere, și tot nu se lasă până nu câștigă cinstit. În Albania, manifestanții ies să apere păsările flamingo și un petic de natură, și nu uită să facă curat în piață după fiecare protest.

Mișcările de protest mobilizate de tineri în toate aceste țări sunt diferite, dar au în comun curajul și hotărârea de a merge până la capăt, indiferent cât îi jignesc și rănesc, prea des chiar fizic, cei aflați la putere. La o primă vedere, și ceea ce cer diferă: unii vor școli în care să poți învăța, alții examene corecte, încă unii cer ca mediul să fie protejat, iar alții vor să se termine odată cu corupția. Dar în spate se află mereu aceeași întrebare: la ce bun să mai înveți, să muncești, să respecți regulile care ți s-au dat, dacă n-o să-ți permiți niciodată, de fapt, să trăiești o viață decentă?

Am vorbit cu tineri (studenți, activiști și o jurnalistă) din Franța, India, Serbia și Albania despre ce îi scoate în stradă, cum se organizează, cum rezistă și cât îi costă lupta pentru viitorul care le-a tot fost promis.

În Franța, protestele tinerilor au început la sfârșitul lunii septembrie și, în doar câteva săptămâni, s-au extins în întreaga țară, implicând sute de licee. Pe 31 octombrie, în al treilea weekend consecutiv de demonstrații naționale, aproximativ 320.000 de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta față de creșterea costului vieții și condițiile precare din sistemul de învățământ, potrivit autorităților. Organizațiile studențești și uniunile sindicale ale studenților spun că aproape jumătate de milion de oameni au luat parte la mișcare. 

Protestele tinerilor de acum sunt comparate cu cele din mai 1968, când studenții francezi au ieșit în stradă nemulțumiți de condițiile din universități, regulile restrictive și autoritarismul instituțiilor de învățământ. În aceeași perioadă, muncitorii protestau împotriva salariilor mici și a condițiilor de muncă. Cele două mișcări s-au coagulat rapid și au dus la una dintre cele mai mari greve din istoria Franței: milioane de muncitori au ieșit în stradă și au încetat să lucreze, au ocupat fabrici și au paralizat economia țării.

Am stat de vorbă cu Dimitri Dale, un student român în vârstă de 22 de ani care învață arhitectură la Ensa Paris Belleville și care s-a implicat în organizarea protestelor la nivelul facultății sale și cu Tanguy, student în al doilea an la masterul de Politici Publice de Mediu din cadrul Sciences Po. Ne-au explicat cum se simte să iei parte la aceste proteste, contextul lor, care sunt cererile tinerilor, dar și discrepanța dintre cum sunt portretizate ele de către presa mainstream și autorități și ce se întâmplă, de fapt, în stradă.

Totul a început în primele zile din octombrie când facultatea lui Dimitri a fost blocată. Pe scurt, asta înseamnă că studenții au preluat „puterea școlii” și au început să se organizeze ca să li se alăture elevilor în mișcarea de protest. Au început cu ateliere la nivelul facultății și au continuat apoi să meargă la unele dintre liceele afectate ca să vadă care sunt problemele legate de structură, cum arată clădirile și ce se poate îmbunătăți. Ulterior, au făcut o expoziție în fața școlii pentru a arăta mai clar toate aceste nereguli din școli. 

„Am fost incredibil de surprins de cât de organizați poți să fie francezii în astfel de mișcări. Și totul a fost foarte, foarte orizontal. Nu a existat cineva care să ia puterea să zică «Ok, eu sunt liderul acestui protest. Follow me!»”, explică Dimitri. „Am avut în fiecare săptămână în cadrul școlii niște întâlniri în care, pe scurt, am dezbătut cum am vrea să continuăm mișcarea. Orice decizie se lua prin voturi cu pro sau contra.”

Elevii din Franța au pornit această mișcare din cauza condițiilor din școli: lipsa profesorilor, unele cadre didactice sunt absente și nu au înlocuitori, clasele sunt aglomerate (între 32-35 de elevi într-o sală de curs), orarele sunt aglomerate, iar în unele școli clădirile sunt deteriorate. Studenții au vorbit despre școli în care apa se infiltrează prin acoperișuri, geamuri sparte și, în unele cazuri, chiar și șobolani. Un alt motiv care a dus la foarte multă frustrare în rândul tinerilor este legată de platforma de admitere Parcoursoup, unde se înregistrează tinerii la finalizarea liceului și aplicarea la facultate. Încă de când a fost înființată, în 2018, platforma a fost criticată pentru lipsă de transparență privind alocarea locurilor și că ar favoriza anumiți studenți pe baza unor motive discriminatorii. 

Toate aceste nemulțumiri explică de ce protestele s-au extins atât de rapid. De fapt, contrar altor mișcări care încep de la centru, aceste manifestații s-au născut în suburbiile Parisului, mai exact în Créteil, pe 17 septembrie, când profesorii de la liceul Antoine de Saint-Exupéry au decis să intre în grevă pentru a atrage atenția asupra lipsei de personal. Clipurile s-au răspândit treptat pe social media și alte licee din țară și, ulterior, la nivelul facultăților.

„Cred că e important să ne dăm seama că, de fapt, marea majoritate a protestatarilor sunt ori studenții, elevii care vor neapărat schimbare în sistemul de educație sau oameni obișnuiți care sunt implicați civic și simt nevoia să iasă în stradă ca să susțină astfel de cauze”, îmi explică Dimitri care aduce în discuție nemulțumirea legată de felul în care presă prezintă protestele din Franța.

Studentul vorbește despre știrile false care au circulat în presa de extrema dreaptă care prezenta mișcarea drept una a „imigranților” și a „comuniștilor”. Publicația de fact-checking Full Fact a făcut debunking, de exemplu, asupra unui clip care a circulat pe social media în care protestatarii aruncau cu artificii și fluturau steagul Palestinei la baza turnului Eiffel. 

„Instrumentul de detectare al OpenAI ne-a indicat că imaginea conține un filigran digital SynthID invizibil, ceea ce sugerează că a fost creată sau modificată cu ajutorul unor instrumente OpenAI, precum ChatGPT, OpenAI API sau Codex. Există și câteva inconsecvențe vizuale: mai multe persoane din fundal par să se contopească unele cu altele și cu fumul”, scria publicația în 22 octombrie. 

De asemenea, o imagine cu doi vârstnici în lenjerie intimă a circulat pe internet, susținând că cei doi au fost dezbrăcați și jefuiți de către protestatari, însă era tot o imagine creată cu ajutorul inteligenței artificiale. În articolul complet de pe site-ul Full Fact sunt demontate mai multe astfel de știri false despre proteste.

În presă s-a vorbit mult despre violențele care au avut loc în timpul protestelor, deși majoritatea demonstrațiilor s-au desfășurat pașnic. În schimb, mult mai puțină atenție a fost acordată intervențiilor violente ale poliției. Dintre cazurile cele mai grave au fost: un elev de 15 ani care și-a pierdut o parte din mână și antebraț din cauza unei grenade aruncată către grupul lui de poliție, un alt elev și-a pierdut vederea în urma unui tir cu lansator de proiectile din cauciuc lansat de către un polițist, alt băiat a fost rănit de către forțele de ordine la nivelul feței – două fracturi ale maxilarului, și-a pierdut dinții de jos și și-a spart dinții de sus după ce a fost lovit de către un lansator de grenade. 

Una dintre avocatele tinerilor a comparat acțiunile poliției franceze cu rănile provocate în războaie. De la începutul protestelor și până acum, în jur de 70.000 de polițiști au fost mobilizați în stradă. Peste 6.773 de minori au fost reținuți și plasați în custodie poliției de la mijlocul lunii septembrie, potrivit unui articol din The Guardian care citează ministerul Justiției din Franța. În cazul a peste 1.000 dintre ei nu au fost formulate acuzații, alți 2.190 trec acum prin proceduri judiciare, iar aproape 2.000 au primit măsuri alternative urmării penale și nu au fost trimiși în judecată.

„În acest context, nu știu dacă mă interesează foarte mult faptul că magazinul Hermès a fost devastat. Am citit o statistică cum că, în timpul a două-trei săptămâni de protest, au fost arestați jumătate din numărul oamenilor arestați în timpul protestelor Vestelor Galbene, care au durat un an întreg”, explică Dimitri.

De fapt, cifrele oficiale arată că, în doar 11 zile, între 28 septembrie și 8 octombrie, 6.877 de persoane au fost plasate în custodia poliției în contextul protestelor elevilor, comparativ cu aproximativ 6.730 în timpul mișcării Vestelor Galbene, desfășurată pe parcursul mai multor luni. Doar pe 1 octombrie, Ministerul Justiției a anunțat că 1.949 de oameni au fost arestați. Adică mai mulți decât în ziua record din timpul protestelor Vestelor Galbene din 8 decembrie 2018, când poliția a arestat 1.723 de persoane.

Tanguy a fost martor la represiunea poliției și a și trăit-o și pe propria piele. „Am văzut polițiști folosind bastoane, grenade lacrimogene și grenade asurzitoare în situații care pur și simplu nu justificau un asemenea nivel de forță. Deși, până la urmă, ce situații ar putea justifica folosirea lor? Poliția franceză are o abordare foarte agresivă și ostentativă în ceea ce privește gestionarea mulțimilor. Nu doar că această abordare duce la rănirea protestatarilor, uneori cu consecințe permanente, dar deteriorează și mai mult relația deja fragilă dintre francezi și poliție.”

Dimitri povestește că la început când a ieșit în stradă s-a simțit puțin nesigur, din cauza știrilor pe care le citea legate de violența poliției, dar odată ce ajungi în mulțime spune că dai de o ambianță mult mai sigură:

„M-am simțit foarte safe știind că în jurul meu sunt familii cu copii, sunt studenți de vârsta mea și m-am mai simțit asigurat și de faptul că am avut un oarecare training din partea școlii despre cum să particip la proteste: să scrieți un număr a unui avocat pe mână, să ai mereu mască la tine și ser fiziologic pentru ochi dacă te gazează cineva.”

Când l-am întrebat pe Tanguy în ce fel crede că violențele poliției au afectat mișcarea de protest, tânărul mi-a spus că îi este greu să dea un răspuns pentru toată lumea. Pentru unii ele ajung să provoace teamă și să-i reducă la tăcere, pe alții îi alimentează mai mult furia și le întărește convingerea de a ieși în stradă pentru drepturile lor. 

„Este un cerc vicios: polițiștii sunt epuizați și insuficient supravegheați de Prefectura Poliției și de Ministerul de Interne. Acest lucru crește riscul unor comportamente violente, care, la rândul lor, alimentează furia și resentimentele protestatarilor, amplificând tensiunile, teama și epuizarea de ambele părți”, explică tânărul student.

Din experiența lui și din ce a mai auzit de la alți protestatari, sunt diferite feluri de polițiști. Unii care încearcă să înțeleagă problemele tinerilor și alții care par, însă, mânați de furie, rasism, sexism sau resentimente politice. 

În cadrul facultății, studenții se organizează și primesc sfaturi legate de ce să facă în caz că sunt prinși în mijlocul violențelor din partea poliției. E important să cunoască aceste informații, mai ales atunci când vorbim despre așa-numitele, dacă traducem mot-à-mot, „proteste sălbatice”: adică acele proteste care nu urmează traseul stabilit de autorități. Dimitri a povestit că a luat parte la un astfel de protest, unde forțele de ordine i-au gazat, așa că de atunci, paradoxal cumva, s-a mai liniștit, pentru că știe cum să reacționeze în astfel de situații.

Cât despre cine ia parte la aceste proteste, studentul spune că încă există multă polarizare în Franța, dar crede că, într-o anumită măsură, mișcarea a reușit să ducă la o oarecare solidaritate de ambele spectre politice. „Cred că solidaritatea cu această mișcare vine mai mult din partea oamenilor care poate au înclinații mai de stânga, (...) dar sunt sigur că în protestele oarecum oficiale, mai ales la început, au fost oameni și mai de centru și mai de dreapta. Cred că într-un anumit procent a reușit să fie o mișcare oarecum atotcuprinzătoare, însă din cauza felului în care relatează presă ajunge să se polarizeze tot mai mult subiectul.”

Când l-am întrebat ce ar putea să învețe studenții din România de la studenții francezi, Dimitri îmi răspunde zâmbind că ar putea să scrie o carte pe acest subiect. Începe cu sentimentul de a acționa atunci când avem o problemă. Crede că francezii nu simt atât de puternic neputința precum o fac studenții din țară. Al doilea lucru ar fi curajul lor, pentru că mulți au ales să blocheze școlile sau facultățile, în ciuda push-back-ului din partea instituțiilor, care în multe cazuri au sunat la poliție. Al treilea lucru are legătură cu solidaritatea dintre elevi: să lupți pentru binele unei comunități, nu doar al tău personal. 

Dimitri mai notează și absența unei mentalități de tipul top-down: „Am observat la mine că eu, venit din România, am tot așteptat să găsesc persoana responsabilă. Mă gândeam ok, cum adică să fac eu asta? Dar nu sunt eu? Adică pe cine ar trebui să întreb ce să fac? Și apoi mi-am dat seama că nu este cineva care să-și asume acest rol și această mentalitate. Cred că și asta este important: să realizezi că fiecare poate să se implice și să ia inițiativă.”

În final, Tanguy crede că, dincolo de tratamentul la care sunt supuși profesorii, de sentimentul de neputință al tinerilor, numărul insuficient de locuri în învățământul superior sau frustrările legate de platforma Parcoursup, asistăm la o criză a tinerilor de a-și imagina propriul viitor:

„Li se cere, de la vârste din ce în ce mai fragede, să «își construiască viitorul», fără să știe măcar dacă vor avea unul. Este o criză mai profundă, una a sensului, alimentată de schimbările climatice, ascensiunea inteligenței artificiale, politicile guvernamentale și un sentiment copleșitor de singurătate, care se reflectă și în problemele de sănătate mintală tot mai frecvente în rândul tinerilor. Toți acești factori contribuie la acest val istoric de proteste.”

Represiunea poliției și a autorităților le este familiară și tinerilor din India. Din iulie anul acesta, membri ai generației Z au ieșit în stradă din cauza nemulțumirilor legate de scurgerea subiectelor de examene pentru care tinerii se pregătesc ani întregi. Cel puțin 21 de studenți și-au luat viața după ce examenul național de admitere la facultățile de medicină din India a fost anulat din cauza divulgării subiectelor înainte de test, ceea ce a obligat aproape două milioane de candidați să reia proba. În tot acest timp, sute de protestatari au fost reținuți de autorități, internetul a fost oprit în New Delhi, peste 20.000 de polițiști au fost mobilizați în stradă și numeroase stații de metrou din jurul Jantar Mantar, locul tradițional al protestelor din capitală, au fost închise.

Partidul Cockroach Janta Party (Partidul Gândacilor Janta) s-a organizat și așa au ieșit în stradă mii de tineri care au cerut demiterea ministrului educației. La câteva zile de la începerea protestului, Dharmendra Pradhan a demisionat.

Cockroach Janta Party a pornit ca o glumă pe internet, însă a ajuns o mișcare națională a tinerilor împotriva șomajului, corupției, dar și a sistemului educațional. Totul a început pe 15 mai 2026, când Surya Kant, președintele Curții Supreme a Indiei, a comparat, în timpul unei audieri, unii tineri șomeri și activiști cu niște „gândaci de bucătărie” (cockroaches). Ulterior, magistratul a susținut că afirmațiile sale au fost interpretate greșit și că nu intenționase să insulte tinerii. Însă era deja prea târziu, fiindcă tinerii deja se mobilizaseră.

Abhijeet Dipke, un specialist în comunicare politică în vârstă de 30 de ani, care studia la Boston University, a publicat o întrebare ironică pe Twitter: „Ce s-ar întâmpla dacă toți „gândacii” s-ar uni?” A creat apoi Cockroach Janta Party, o satiră la adresa partidului aflat la guvernare, Bharatiya Janata Party (BJP), condus de Narendra Modi, prim-ministrul țării de 12 ani. Mișcarea a început să publice meme-uri, sloganuri amuzante și critici la adresa guvernului. În câteva zile, a adunat milioane de urmăritori, mai mulți decât partidul de guvernare.

Zilele acestea, tinerii protestează din nou, de data asta în legătură cu revizuirea listelor electorale și cu teama că alegătorii cu drept de vot sunt eliminați de pe acestea. Protestatarii cer demisia lui Gyanesh Kumar, comisarul electoral-șef.

„Cred că legătura dintre cele două valuri de proteste merge dincolo de revendicările propriu-zise. Vara aceasta s-a întâmplat ceva care i-a făcut pe mulți tineri să înțeleagă că furia exprimată pe internet nu trebuie neapărat să rămână acolo. Au ieșit în stradă, au protestat și un ministru chiar a demisionat. Odată ce ai văzut că un asemenea lucru este posibil, devine dificil să te întorci la convingerea că nimic din ceea ce faci nu contează. Și cred că sentimentul acesta s-a păstrat”, explică Manasvi Pote, o tânără jurnalistă din India care ne-a explicat contextul protestelor din țară. 

Chiar dacă Coackroach Janta Party a început de la niște persoane cu valori de stânga, ea nu ar spune că protestele de acum sunt formate doar din oameni cu același set de valori sau din persoane care se consideră implicate politic. „Și tocmai asta e ideea. Nu trebuie să ai aceleași convingeri politice ca altcineva ca să înțelegi cum e să înveți doi ani pentru un examen și apoi să afli că subiectele au fost divulgate. Nu trebuie să fi citit aceleași cărți de teorie politică pentru a fi furios din cauza șomajului sau pentru a simți că nimeni nu este tras la răspundere atunci când ceva nu funcționează”, continuă jurnalista.

Manasvi crede că uneori ajungem să ne imaginăm politizarea tinerilor într-o manieră profund tradițională: îți formezi o ideologie, apoi găsești o organizație în care se te înscrii și ieși să protestezi. În prezent, lucrurile arată oarecum diferit: „Uneori ești nemulțumit de un examen. Apoi vezi un meme despre asta. Începi să urmărești un cont pentru că ți se pare amuzant. După aceea se întâmplă ceva care te înfurie cu adevărat. Și, într-o zi, te trezești la un protest, lângă cineva ale cărui convingeri politice ar putea fi complet diferite de ale tale. Așa că nu aș spune că toți oamenii aceștia au descoperit o ideologie comună. Au descoperit o furie comună.”

Nemulțumirile tinerilor, continuă Manasvi, nu sunt legate doar de un examen sau de corupția din jurul alegerilor. Au rădăcini mult mai adânci de atât. În special, au de-a face cu formula cu care crești, ca tânăr din India. Ți se spune că dacă înveți bine, dacă iei note mari și intri la o facultate prestigioasă, atunci totul va merge conform planului. Familiile ajung să cheltuiască sume mari pentru educație ca să se asigure că totul se îndeplinește. Apoi crești și ajungi să-ți dai seama că era vorba despre promisiuni fragile și că, chiar dacă urmezi toți pașii, e posibil să nu te apropii de ceea ce ți-ai propus.

„«Eșec instituțional» sună ca o expresie foarte abstractă, dar nu mai este deloc abstractă atunci când înseamnă examenul pentru care te pregătești de la 17 ani. Sau părinții tăi care cheltuiesc pe meditații bani pe care, de fapt, nu și-i permit. Sau când ai 24 de ani, stai acasă cu o diplomă și te întrebi pentru ce anume ai muncit în tot acest timp.”

Guvernul lui Modi a targetat protestatarii, amenințându-i că vor fi incriminați pentru defăimare și distrugere. În cazul unor femei, ele au ajuns să fie nominalizate și transformate într-o țintă de către media deținută de partidul de guvernare. Un articol publicat în Guardian arată cum o adolescentă a fost hărțuită după ce un clip de 11 secunde cu ea la locul de protest Jantar Mantar a devenit viral. Era un videoclip în care îl insulta pe prim-ministrul țării. Am întrebat-o pe Manasvi dacă a fost vreun moment în care s-a simțit mai puțin în siguranță la aceste proteste pentru că este femeie.

Mi-a spus că, pe moment, când ești în mulțime, înconjurată de oameni, te simți în siguranță. Frica apare ulterior, când vezi și citești despre ce i se poate întâmpla unei singure femei care este scoasă în evidență din mulțime, cum a fost în cazul adolescentei de 15 ani. Jurnalista explică cum, dintr-o dată, chipul acestei tinere era recunoscut de către toată lumea. Primea amenințări cu violul și cu moartea.

„Femeile din India cresc auzind că trebuie să fie atente la felul în care vorbesc. Să nu înjure prea mult. Să nu vorbească prea tare”, continuă Manasvi. „Să nu facă scandal. Așa că, atunci când până și furia politică începe să fie judecată prin aceeași lentilă, îți dai seama cât de puțin spațiu li se oferă, de fapt, femeilor pentru a-și exprima furia într-un mod considerat nepotrivit.”

Acum, când merge la un protest, jurnalista este mai atentă la camerele de filmat din jurul ei pentru că știe că nu poți controla ce se întâmplă cu un videoclip care va circula ulterior pe social media. „Cred că ultimele luni m-au făcut să conștientizez foarte clar acest lucru. Te poți simți complet în siguranță într-o mulțime și, în același timp, să nu ai niciun control asupra a ceea ce se întâmplă cu imaginea ta odată ce începe să circule în afara ei.”

Pe 11 octombrie, poliția din Delhi a emis un ordin permanent prin care Jantar Mantar și-a pierdut statutul de spațiu desemnat oficial pentru proteste. Acesta a fost înlocuit cu trei locuri alternative: Ramlila Maidan, în centrul orașului, Burari Ground, în nord-vest, și CBD Ground, în est. Poliția spune că a luat această decizie după ce Curtea Supremă a sugerat să găsească alternative la acest loc de protest, însă organizațiile din India sau oamenii implicați în proteste cred că este o încercare de a îndepărta protestele de omul obișnuit din țară și să le facă inaccesibile. 

Pe 3 noiembrie, Curtea Supremă a Indiei a declarat că niciun individ sau grup nu poate ocupa pe termen nelimitat un spațiu destinat protestelor, deoarece și alte persoane au dreptul să îl folosească pentru a-și exprima nemulțumirile. Declarațiile au fost făcute în timpul examinării mai multor petiții legate de intervențiile poliției la protestele organizate în iulie de Cockroach Janata Party, dar și de efectele manifestațiilor asupra comercianților din Delhi. Instanța analizează, de asemenea, decizia poliției de a elimina Jantar Mantar de pe lista spațiilor oficiale pentru proteste și de a muta manifestațiile în alte trei locuri din oraș. Deocamdată, Curtea nu s-a pronunțat definitiv asupra legalității acestei măsuri.

Intervențiile violente ale poliției și reținerile în masă din timpul protestelor din iulie au ajuns și în atenția Curții Supreme a Indiei. Instanța examinează mai multe petiții care reclamă abuzuri ale forțelor de ordine, restricționarea accesului la internet și închiderea unor stații de metrou. Mai mulți fondatori ai Cockroach Janta Party și alți studenți și protestatari au fost arestați de la începutul protestelor. Manasvi spune că ceea ce i s-a părut remarcabil este faptul că arestările nu au dus la tăcerea pe care autoritățile se așteptau să o provoace:

„Când liderii CJP au fost reținuți înaintea protestului din octombrie, le spuseseră deja oamenilor să continue fără ei. Și asta au făcut. Mai târziu, când Saurav Das și Ashutosh Ranka au fost închiși după ce au intrat în Jantar Mantar, a fost convocat un nou protest. Abhijeet Dipke a fost și el reținut în drum spre manifestație, iar oamenii au venit în continuare. Așadar, a existat un fel de test repetat al capacității mișcării de a supraviețui fără cele câteva persoane care au devenit cele mai recognoscibile figuri ale sale. Și, până acum, a reușit.”

Cu toate astea, nu ar vrea să romanțeze represiunea sau violențele poliției și să susțină că aceste lucruri fac o mișcare mai puternică. Uneori vin la pachet cu multă frică, care e justificată. „Cineva care are cursuri luni, ai cărui părinți nu știu că participă la proteste sau care se află la primul loc de muncă și nu își permite să-l pună în pericol ar putea privi ceea ce se întâmplă și ar putea decide că nu își poate asuma acest risc.”

Cât despre legătura dintre protestele tinerilor din India și cele din țări precum Nepal, Bangladesh sau Sri Lanka, dar și din alte părți ale lumii, Manasvi spune că nu ar vrea să vorbească în numele altora și să stabilească legături acolo unde poate nu există. Totuși, crede că generațiile care au crescut pe internet au fost martore la cât de fragile pot deveni guvernele în fața furiei colective a oamenilor ieșiți în stradă.

„Ceea ce mi se pare global este mai degrabă sentimentul comun că ai urmat toate instrucțiunile și, cumva, tot ai ajuns să fii tras pe sfoară. Învață. Ia-ți diploma. Muncește din greu. Ai răbdare. În cele din urmă, îți vei permite o viață decentă. Și apoi tineri din țări complet diferite se uită în jur și se întreabă: bine, dar când anume începe partea cu viața decentă?”, încheie Manasvi Pote.

E 25 octombrie 2026, seara, iar pe etajul echipei de Media din sediul de campanie al Listei Studenților din Belgrad, capitala Serbiei, tinerii așteaptă rezultatele alegerilor parlamentare. E capătul unei zile lungi și al unei campanii electorale fără precedent în colțul ăsta de Europă, pentru că a fost mobilizată de tineri. În seara asta, alegătorii decid dacă doi ani grei, de proteste cu sute de mii de sârbi în stradă, vor pune capăt dominației politice a partidului lui Aleksandar Vučić, președintele demisionar care condusese Serbia timp de mai bine de nouă ani.

Mai e puțin până la discursul lui Vučić, așa că o prietenă îi aduce Milei Martić (23 de ani, studentă la Medicină) un creion de contur de buze ca să se pregătească pentru anunț. Mila n-are niciun chef să-l asculte, însă, până la urmă, cineva dă drumul transmisiei pe un calculator și se uită cu toții.

Vučić își recunoaște înfrângerea. 

La câteva încăperi distanță, Vuk Spasojević (19 ani, student la informatică) află aceeași veste înainte s-o vadă pe ecran: transmisia de la televizorul colegilor din camera alăturată e cu câteva secunde înainte și tinerii încep să strige. 

Holul etajului de Media se umple de oameni, țipete, îmbrățișări și muzică. Mila strigă și ea, dar ochii refuză să producă lacrimi. Își sună mama: „Am câștigat, mamă! Am câștigat!”. Abia când coboară în sala de conferințe, lacrimile încep să-i curgă șiroaie. 

În Užice, orașul lui natal din vestul țării, Pavle Cicvarić (24 de ani), proaspăt absolvent de Științe Politice, primește rezultatele alături de activiștii din grupul local UžiceZbor, apoi ies să sărbătorească. Pavle spune că a văzut în seara aia bărbați retrăgându-se din piața centrală pe care i-a identificat drept apropiați ai regimului. Crede că erau pregătiți să-i atace pe protestatari, dacă rezultatele alegerilor ar fi fost altele.

A doua zi, o prietenă o îmbrățișează pe Mila. Și cealaltă tânără participase la manifestații pe parcursul ultimilor doi ani, dar nu se implicase în echipele care au ținut în viață mișcarea. „«Nu credeam că o să se schimbe ceva. Aveam poate 2% speranță. Și acei 2% ți se datorau ție»”, îi spune. 

Pe 25 octombrie, Lista Studenților a câștigat majoritatea parlamentară în alegerile anticipate din Serbia, după aproape doi ani în care zeci de mii de tineri și susținătorii lor au încercat să obțină dreptate și schimbare politică. Victoria a fost limpede, însă la câteva zile după alegeri, când stau de vorbă cu cei trei tineri protestatari sârbi, schimbarea de regim și reformarea instituțiilor abia încep.

În Serbia, schimbarea a pornit de la o tragedie. Pe 1 noiembrie 2024, copertina de beton a gării din Novi Sad, recent renovată de autorități, s-a prăbușit. În total, 16 oameni și-au pierdut viața. Accidentul a devenit simbolul unui sistem în care corupția, lucrările publice și neasumarea responsabilității mergeau mână-n mână. Primele proteste au izbucnit la câteva zile după tragedie. Pe 15 noiembrie, oamenii au început să se oprească în tăcere la ora 11:52, momentul prăbușirii copertinei, câte un minut pentru fiecare victimă. Inițial au fost 14 minute, apoi 15 și, din martie 2025, 16, odată cu creșterea bilanțului morților. Pe 22 noiembrie, studenții și profesorii Facultății de Arte Dramatice din Belgrad au fost atacați în timpul unei asemenea comemorări. Trei zile mai târziu, facultatea a intrat în blocadă, urmată apoi de alte universități, iar ulterior și licee. 

Vuk era elev în ultimul an de liceu și avea 18 ani fără două zile când a început mișcarea. „A fost un punct de cotitură în viața mea”, povestește. Urmând exemplul studenților, liceenii au început să se organizeze în plenare și grupuri de lucru. Pentru cei sub 18 ani existau inițial limite: nu puteau să asigure ordinea la demonstrații sau să participe la unele ședințe cu studenții, pentru că, explică Vuk, aceștia din urmă încercau să-i protejeze, dar și să evite acuzațiile autorităților că s-ar folosi de minori.

Vuk își amintește că a inhalat gaze lacrimogene în noaptea unui protest cu peste 100.000 de oameni la Belgrad, dar a doua zi tot s-a dus să dea un test la facultate. Odată intrat la Informatică, a ajuns în echipa de media a mișcării din facultate, apoi în cea națională. A contat mult că colegii mai mari țineau ședințe întregi în care explicau cum funcționează organizarea mișcării; mai târziu, foști elevi de liceu ca Vuk aveau să preia acest rol.

Viața de protestatară a Milei începuse mai devreme – a participat cu familia la demonstrațiile „Serbia împotriva violenței” din 2023, organizate în urma a două atacuri armate în masă, și la proteste ecologiste. Povestește că la facultatea ei, la Medicină, blocajele s-au organizat mai greu la început. Facultatea este răspândită într-un complex mare, iar studenții nu voiau să împiedice circulația ambulanțelor și să afecteze pacienții. Mila s-a alăturat echipei de media încă de la început.

Nici pentru Pavle revolta nu a început odată cu prăbușirea copertinei gării din Novi Sad. Și el se implicase în activism după atacurile armate din mai 2023 și participase la construirea unor organizații studențești alternative, independente de cele deja existente, care cooperau cu regimul, spune el. În aprilie 2024, gruparea din care făcea parte a câștigat alegerile studențești la Facultatea de Științe Politice. Când facultatea s-a alăturat blocadelor, exista deja o generație acolo care învățase să se organizeze.

La prima plenară din facultatea Milei, își amintește tânăra, s-au format doar trei grupuri: securitate, logistică și media, care pregăteau rapoarte și propuneri de activități pentru a doua zi. Însă apăreau nevoi noi în fiecare zi, așa că echipele s-au înmulțit rapid – pentru donații, pancarte, strategii, activități culturale sau legătura cu alte facultăți. Cum studenții stăteau zi și noapte în facultăți, au organizat și quizuri, spectacole de teatru și conferințe sau întâlniri cu profesori și celebrități. Grupurile din facultăți s-au conectat în rețele mai largi, iar delegații discutau împreună hotărârile luate local.

„Nu a existat niciodată un singur organizator și n-am avut niciodată lideri ai protestelor”, spune Mila. „N-a existat un manual care să ne spună cum să ne organizăm. Am luat-o pas cu pas.” Paradoxal, povestește ea, tabloidele au prezentat la televizor un vechi manual al protestelor studențești din Croația, ca „dovadă” că sârbii urmau instrucțiuni din afară. Au apărut și acuzațiile că sunt plătiți de tot felul de finanțatori străini. „Iar noi încercam să facem rost de bani de-o cafea”, râde Mila. Democrația directă, chiar dacă are slăbiciunile ei, a contribuit semnificativ la a face politica mai accesibilă pentru cetățeni și studenți, explică Pavle.

Vuk vorbește însuflețit despre importanța inspirației și a creativității în mișcarea studenților sârbi, care concepeau mereu cântece, pancarte și sloganuri noi. Tocmai această imprevizibilitate, crede el, îi făcea greu de contracarat prin metodele obișnuite ale partidelor. El și Mila citează câteva mesaje greatest hits: „Vučić, nu ești important”, „Fie ca un om (trimitere directă la același personaj politic, n.r.) să n-aibă niciodată noroc în viață” sau „Oamenii deștepți nu se lasă, oamenii deștepți se organizează”. Iar în perioadele de relativ calm, studenții s-au organizat și pentru alegeri. Vuk descrie cum s-a maturizat politic la propriu – a învățat legislație electorală, a făcut canvassing (discuții unu la unu cu alți votanți) și s-a implicat în supravegherea votului. 

Vuk și Mila descriu descentralizarea drept ingredient esențial al organizării studenților din Serbia. E motivul pentru care și-au putut transmite sistemul de la o generație la alta, dar și o explicație pentru reziliența protestelor. Mișcarea nu a depins de câteva persoane indispensabile. În aproape doi ani, spune Mila, probabil fiecare activist a avut nevoie de o pauză. După ce tabloidele au publicat „o grămadă de chestii dezgustătoare” despre ea, și-a luat câteva zile să se liniștească. „Chiar dacă eu și Vuk am lipsi două luni, nu s-ar întâmpla nimic. Întotdeauna există alți 500 de oameni care sunt acolo.” Autoritățile, explică tânăra, puteau să targeteze 15 oameni odată, dar nu 500. „Una din principalele noastre valori e solidaritatea.”

O alta s-a dovedit a fi diversitatea. Mila spune că mișcarea i-a schimbat percepția asupra propriei țări: a cunoscut studenți maghiari, musulmani, protestatari veniți la Belgrad din alte orașe, oameni de stânga și de dreapta. Bun, n-au lipsit nici certurile. Dar, completează tânăra: „Puteam să ne certăm două ore, să dezbatem un lucru, dar până la urmă spuneam: «Gata, suntem aici cu un scop. Luptăm pentru dreptate».”  

Pavle a suferit direct din cauza implicării în mișcare. A fost arestat, supravegheat, amenințat cu moartea și spune că indivizi apropiați puterii au încercat să-l înjunghie. „Să fii activist înseamnă să trăiești într-o stare permanentă de criză și pericol.” Spune că a ajuns să evite subiectele sensibile la telefon, pentru că nu știe cine ar putea asculta.

Odată, Mila și colegii ei au primit apeluri anonime prin care, spune ea, serviciile de informații îi avertizau să nu iasă la protest. S-a speriat și a decis să rămână acasă. Seara însă, toți cei din casă au început să se pregătească. „Ce aștepți? Haide, mergem cu toții”, i-au zis. Au ieșit împreună. Protestele, spune Mila, i-au transformat familia în cei mai buni prieteni.

Dar solidaritatea între generații n-a fost garantată pentru toată lumea. Tânăra zice că bunicul unui coleg refuză să-l mai vadă, după ce l-a zărit la televizor protestând. Un alt prieten de-ai ei s-a certat cu bunica, pentru că a încercat s-o convingă că acuzațiile tabloidelor împotriva Milei erau false. Bunicul lui Vuk adoarme adesea cu postul TV național; nepotul recunoaște apoi, în întrebările acestuia, mesajele pe care le aude la știri. 

Alți adulți din generații mai mari s-au temut pentru siguranța tinerilor: unii părinți susțineau revendicările mișcării studențești, însă încercau să-și convingă copiii să fie mai puțin vizibili la proteste. La facultatea lui Vuk, unii profesori îi sfătuiau să-și ascundă insignele sau stickerele de susținere a mișcării, ca să nu aibă probleme cu conducerea pro-regim. 

Pentru unii tineri, familia a decontat riscurile activismului. Vuk povestește despre un prieten care s-a implicat mai puțin, pentru că mama lui lucra într-o instituție publică și se temea că o să-și piardă slujba. Iar mama Milei, medic și profesoară, zice tânăra, a fost înlăturată de la conducerea unui departament universitar, după ce a susținut studenții. Nu e singura, spune Mila. Alți profesori pro-manifestații de la Medicină și-au văzut departamentele desființate. Pentru ea, problema nu e atât că profesorii și-au pierdut funcțiile, cât că pacienții au pierdut accesul la departamente specializate.

Și totuși, când chemau oamenii în stradă chiar și la unu noaptea, aceștia veneau cu miile. La ultimul protest înaintea alegerilor, pe 22 octombrie, au participat, conform autorităților, peste 150.000 de demonstranți. Mila spune, cu ironie obosită, că uneori i-a „ajutat” și guvernul. După luni de acalmie, autoritățile iar făceau ceva rău „și noi eram: «Felicitări, iar ați scos oamenii în stradă»”

Câștigi multe când stai doi ani în stradă, dar, inevitabil, mai și pierzi. Înainte, pentru Mila studenția însemna cursuri, cafele cu prietenii și ieșiri în weekend. Pe nesimțite, însă, aproape tot timpul ei s-a umplut de mitinguri și plenare. A pierdut o prietenă, care nu înțelegea de ce nu mai au timp să se vadă. Și-a amânat examene, dar a reușit să treacă în anul următor. În una din serile de după alegeri, a mers la o petrecere. Nu-și mai amintea când făcuse asta ultima dată. „Nu regret nici măcar o petrecere la care n-am fost”, spune tânăra.

Vuk a pierdut și el ceva la care ținea: baschetul, din care spera să câștige cândva bani ca antrenor sau arbitru. Pe lângă asta, deși în primul semestru luase toate examenele; în următorul și-a lăsat restanțe la cele mai grele. Apoi, s-a și îndepărtat de unii foști colegi de liceu, dar spune că la proteste a cunoscut sute de oameni noi. „Pe unii îi pierzi, pe alții îi câștigi”. Iar Mila râde: revolta poate să fie și-un loc bun să te îndrăgostești. Atât ea, cât și Vuk și-au cunoscut partenerii actuali la proteste.

Și au cunoscut și frica. Pavle spune că a fi activist înseamnă să trăiești într-o permanentă stare de criză și pericol și amintește că unii studenți din Novi Sad au fost forțați de represiune să plece din țară. „În sensul ăsta, a fost un mare sacrificiu colectiv.” În zilele cu cele mai violente confruntări cu forțele de ordine, Mila a ales uneori să nu iasă, să lucreze din culise, la organizare. E mică de statură și, ca viitor medic, își imagina foarte concret ce ar fi putut să-i facă o lovitură de baston. Le admiră pe colegele care au ieșit în stradă chiar și în condiții de pericol fizic, dar îi tremură vocea când povestește cum a sunat-o prietenă prin video call într-o noapte de proteste, la ora unu. Tânăra avea capul însângerat, maxilarul rupt și câțiva dinți lipsă. Mult timp după aceea, Mila n-a mai văzut-o. S-au reîntâlnit, însă, în noaptea victoriei electorale, la sediul de campanie. Mila își amintește că a îmbrățișat-o strigând: „Regina mea! Regina mea! Regina mea!”.

Tânăra explică că teama din timpul demonstrațiilor n-a apărut din neant – în Serbia îi era deja frică să meargă singură noaptea pe stradă, ca femeie, și să se intersecteze cu polițiști, care-i provocau anxietate. Vorbește despre cum autoritățile ignoră, ba chiar ironizează victimele violenței domestice. Vuk o completează: într-o noapte când se întorcea de la un protest, a văzut cum un bărbat își amenința partenera, iar polițiștii aflați prin preajmă nu au intervenit. S-a gândit revoltat la intervențiile extrem de brutale ale poliției împotriva tinerilor. Există numeroase mărturii din partea unor protestatari scuipați, înjurați, bătuți și amenințați cu violul. „Oricât de neînfricați am părea, cred că suntem 50% frică și 50% curaj”, spune Mila. 

Mila are trei sfaturi pentru tinerii din alte țări: să continue să învețe, să organizeze mișcări fără lider unic și să lupte pentru principii, nu pentru un om pe care vor să-l instaleze sau să-l dea jos de la putere. „Nu luptați pentru politică. Luptați pentru dreptate.” 

Lista Studenților a câștigat la urne, însă, la ora publicării acestui material, parlamentul Serbiei mai are de parcurs etape înainte de instalarea noului guvern. Pavle spune că e extrem de fericit, dar știe că mai e mult de muncă și speră ca tinerii să rămână implicați și după ce-și sărbătoresc victoria. Iar Mila subliniază că vor rămâne vigilenți și le vor cere socoteală celor pe care i-au susținut: „Oamenii pe care i-am ales vor intra în Parlament, dar noi vom fi în continuare aici. Nu plecăm nicăieri.” 

În viziunea tinerilor, schimbarea nu se oprește la cei care conduc instituțiile statului. Mila spune că Serbia are deja legi bune, însă de-acum acestea trebuie să se aplice la fel pentru toți cetățenii, iar posturile publice să fie ocupate după competențe, nu după loialități politice. Vuk ar vrea să vadă corupția din ultimii ani investigată pe bune, iar banii publici și instituțiile să lucreze pentru cetățeni. Își amintește de mesajul adresat principalului post TV din țară de către unul dintre candidații listei: nu vrem să lucrați pentru noi, ci pentru oamenii Serbiei. Pavle cere ca toți cei implicați în ilegalități în ultimii 14 ani să fie trași la răspundere. Vrea să vadă lustrație, reformarea serviciilor de securitate și eliberarea presei de influența politică. „Cetățenii sunt însetați de dreptate”, spune el. 

Vuk speră ca într-o zi să nu mai fie nevoie să se mai ocupe atât de mult de politică. Vrea să-și termine examenele și să poată trăi în țara lui. Povestește că familia l-a îndemnat adesea să plece, în alte țări sunt școli și joburi mai bune. În copilărie, visa să joace baschet la o universitate americană. Acum își dorește ca Europa întreagă să ajungă să ia lecții de la Serbia. Să-i vadă pe sârbii plecați în afară întorcându-se. Înainte de alegeri, s-a întrebat ce ar face dacă rezultatul ar fi fost contestat sau victoria furată. „Lupt pentru că vreau să rămân în țara mea”, spune. „Nu e vorba despre politică. E pur și simplu o luptă pentru viitorul tău.” 

Mila hotărâse cu mult înainte de proteste să trăiască o vreme în străinătate; jumătate din familia ei e acolo, așa că simte că are două locuri pe care le poate numi acasă. Dar acum își poate imagina că se va întoarce, peste cinci sau zece ani, împreună cu copiii ei. Spune că prietenii care o vizitaseră din alte țări remarcaseră mereu tensiunea care plutea în aerul de pe străzile Serbiei. Însă, în nopțile de după alegeri, tânăra a văzut oameni care zâmbeau, care nu se mai uitau îngrijorați peste umăr. Ar vrea ca sentimentul ăsta să dureze. Pentru ea, perspectiva asupra viitorului s-a schimbat deja: „Acum șapte zile, Serbia nu era țara în care mi-aș fi crescut copiii. Astăzi este.”

Pe 15 octombrie, Lorela Alia se întorcea de la un protest din Tirana împreună cu fratele ei și un prieten, când i-a oprit un grup mare de polițiști. Mulți nu aveau numere de identificare afișate la vedere, povestește tânăra, care studiază pentru un al doilea masterat, în legislație și instituții europene. Cei trei au fost duși la secție, unde erau deja atât de mulți tineri reținuți după manifestațiile din capitala Albaniei, încât nu mai exista nici o celulă liberă pentru ea. Nu i s-a permis să-și sune avocatul. Din fericire, niște prieteni au recunoscut-o în imaginile difuzate de mass-media și au trimis doi avocați s-o ajute. După aproximativ două ore, cei trei tineri au fost eliberați.

„Cine vă finanțează? De ce ieșiți la protest? Cine se află în spatele organizării manifestațiilor?”, își amintește Lorela că a fost întrebată la poliție. Astăzi crede că întrebările nu căutau neapărat răspunsuri, ci urmăreau să-i intimideze pe protestatari și să pună sub semnul întrebării dreptul lor de a manifesta.

Lorela a ieșit pentru prima oară la protestele din 2026 pe 1 iunie și spune că nu s-a mai oprit de-atunci. Mișcarea începuse cu o săptămână înainte, ca reacție la construcția unui resort turistic de lux în zona Pishë Poro-Zvërnec, pe coasta Adriaticii, în apropierea lagunei Vjosa-Nartë. Proiectul, estimat la aproximativ 1,4 miliarde de euro și asociat cu firma de investiții a lui Jared Kushner, ginerele președintelui american Donald Trump, amenință, conform ecologiștilor, unul dintre cele mai prețioase ecosisteme de coastă ale Albaniei. Modificările legislative din 2024 relaxaseră restricțiile asupra dezvoltărilor în arii protejate, iar lucrările începuseră în primăvară, în condiții contestate pentru lipsa transparenței și a consultării publice.

Așa s-a născut „Revoluția Flamingo”, botezată după păsările roz care trăiesc în lagună și care au devenit simbolul protestelor. Într-un articol pentru Scena9, cercetătoarea albaneză Xhenis Shehu descria cum imaginea unui protestatar târât pe nisip de agenți de securitate privată, fără ca poliția să intervină, a transformat un conflict ecologic local în ceea ce Lorela descrie astăzi drept o revoltă mai amplă împotriva puterii politice.

În primele luni, manifestațiile au fost pașnice, creative și aproape festive, explică tânăra. Protestatarii pregăteau în fiecare zi alte sloganuri și acțiuni simbolice. Exista chiar un spațiu special în care copiii puteau să deseneze și să se joace. La finalul fiecărei adunări, oamenii mărșăluiau pe alte străzi din Tirana, pentru ca protestul să nu fie constrâns de limitele unei singure piețe centrale. Iar înainte să se îndrepte fiecare înapoi spre casă, demonstranții strângeau gunoaiele și curățau locul. Era felul lor de a arăta că protestul nu înseamnă doar opoziție față de guvern, ci și responsabilitate pentru spațiul comun, povestește Lorela.

Treptat, revendicările protestatarilor s-au extins dincolo protejarea mediului. Oamenii au început să vorbească despre corupție, salarii mici, pensii insuficiente, scumpiri și costul locuințelor, dar și despre lipsurile din spitale, educație și transportul public. Tânăra explică că Albania e una dintre țările europene cu cele mai mari prețuri, raportate la veniturile oamenilor, iar închirierea sau cumpărarea unei locuințe a devenit aproape imposibilă, pentru o parte însemnată a populației. 

„Problema din Narta nu era izolată”, spune Lorela, ci parte a unei realități mai ample, caracterizată de corupție și de refuzul guvernului lui Edi Rama de a răspunde în fața cetățenilor. Premier din 2013, Rama conduce Albania din partea Partidului Socialist și a câștigat în 2025 al patrulea mandat consecutiv. După părerea ei, autoritățile au preferat să-i prezinte pe protestatari drept agenți ai unor interese străine (Rusia, Grecia, Iran, Serbia), în loc să le asculte revendicările. „Au evitat să-și asume responsabilitatea politică și să răspundă îngrijorărilor reale ale cetățenilor.”

Pe 13 octombrie, odată cu începutul anului universitar, studenții au ieșit în fața Ministerului Educației, cerând condiții mai bune în universități și cămine, sprijin financiar și perspective profesionale. Manifestația a degenerat în confruntări: unii protestatari au aruncat pietre și alte obiecte spre clădirea ministerului, iar poliția a intervenit cu gaze lacrimogene, proiectile metalice și tunuri cu apă. Au urmat noi proteste, provocări, arestări și acuzații de folosire disproporționată a forței. 

Lorela vorbește despre tineri grav răniți, inclusiv un tânăr căruia i-a fost puternic afectat un ochi o tânără aflată în comă de câteva săptămâni, după ce a fost lovită la cap de un cilindru de gaz lacrimogen. Mai mult, povestește Lorela, foarte mulți tineri au fost arestați sau reținuți în circumstanțe care ridică semne serioase de întrebare cu privire la respectarea procedurilor legale și la protejarea drepturilor lor. 

Tânăra spune că viitorul mișcării e dificil de prevăzut, pentru deciziile sunt luate „în mod colectiv, în stradă, și pornesc chiar de la tineri și de la cetățeni. Nu avem o structură centralizată care să ia decizii în numele tuturor.” La manifestațiile din 31 octombrie, unii studenți chiar s-au opus participării susținătorilor principalului partid de opoziție, tocmai pentru a evita asocierea mișcării cu gruparea politică. „Ce pot spune cu certitudine este că am ales să rezistăm și suntem hotărâți să ducem această luptă până la capăt.”

Violențele din stradă și represaliile autorităților nu a îndepărtat-o de mișcare. Dimpotrivă, Lorela spune că familia și prietenii o susțin, iar mulți dintre ei participă la demonstrații. A cunoscut oameni noi, cu care împărtășește valori și speranțe. „Unul dintre cele mai frumoase lucruri la proteste este că, dincolo de revendicările politice și sociale, am creat noi legături între oameni”, spune ea. Sentimentul de comunitate a făcut-o să înțeleagă că nu e singura care-și dorește o schimbare.

La fel ca mulți tineri care astăzi în întreaga lume, Lorela vorbește despre viitorul pe care și-ar dori să-l poată construi în propria țară. Emigrarea tinerilor este, pentru ea, unul dintre cele mai dureroase simptome ale corupției, lipsei de oportunități și neîncrederii în instituții. Vrea o Albanie în care munca și competența să conteze, în care cetățenii să nu se teamă să-și ceară drepturile și în care plecarea peste hotare să fie o alegere, nu o necesitate.

„Nu protestăm doar împotriva unui guvern sau a unei clase politice. Protestăm pentru posibilitatea de a ne construi un alt fel de viață în propria țară. Pentru o Albanie în care tinerii să nu mai vadă emigrarea drept singura cale către un viitor mai bun.”