La un an după tragedia de la Novi Sad, în care 16 oameni și-au pierdut viața când copertina de beton a gării s-a prăbușit, o tânără studentă povestește ce înseamnă să faci parte dintr-un protest perpetuu: cum e să trăiești zilnic în mijlocul unei mișcări pentru schimbare și de unde își găsește speranța.
Protestele studenților sârbi au scos milioane de oameni în stradă și continuă să fie un simbol al rezistenței împotriva regimului Vučić. Pe 1 noiembrie 2025, va avea loc un eveniment de comemorare la Novi Sad, unde oameni din toată țara se vor aduna pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste tragedia de anul trecut.
Laura își amintește perfect și acum, după un an, ziua de 1 noiembrie 2024, și mai ales sentimentul cu care a rămas după.
„Eram la școală în ziua în care au apărut știrile că s-a prăbușit copertina gării. Țin minte că eu și prietenii mei stăteam toți cu ochii în telefoane, încercând să verificăm dacă știrea era adevărată. Asta pentru că, de multe ori, presa din țară publică informații care se dovedesc apoi false”, povestește tânăra.
Vorbește despre prăbușirea copertinei de beton din fața gării din Novi Sad, al doilea cel mai mare oraș al Serbiei. Deși era recent renovată și fusese inaugurată de două ori, o dată în 2022 și apoi în 2024, structura masivă din beton, suspendată de acoperiș prin elemente de tensionare de oțel, a căzut peste oamenii care se aflau dedesubt.„La început au apărut o mulțime de informații care erau doar parțial adevărate. Oamenii nu erau siguri de nimic, nu aveam date confirmate”, își amintește Laura. „Am așteptat ore întregi până când a fost publicat raportul oficial. Primele știri spuneau că s-a prăbușit copertina și că există persoane rănite”.
Acum, la un an de la eveniment, știm totul clar: 16 oameni au fost omorâți în momentul în care copertina gării recent renovate s-a prăbușit. Tragedia a dus la cele mai mari și longevive proteste pe care Serbia le-a cunoscut în ultimul deceniu. Mișcarea a început de la studenți, care au refuzat să tacă și au ieșit în stradă împotriva corupției și guvernului lui Aleksandar Vučić. Aliniindu-se cu alte proteste conduse de studenți de pe tot globul – Maroc, Nepal, Madagascar, Indonezia –, tinerii din Serbia demonstrează de un an încoace că schimbarea vine din stradă.
Laura Mikić avea 18 ani când a avut loc tragedia de la Novi-Sad. Era în ultimul an la liceu și, fiind vicepreședinta consiliului elevilor, s-a ocupat de organizarea protestelor în rândul colegilor ei.
„Deși protestele din Serbia sunt denumite oficial «proteste ale studenților», și alte grupuri li s-au alăturat încă din decembrie anul trecut, iar de atunci luptăm cu toții de aceeași parte”, explică tânăra.
Acum are 19 ani, studiază la Facultatea de Drept, din cadrul Universității din Belgrad, și continuă ce a început la liceu: să iasă în stradă pentru a pune presiune pe politicieni să-i asculte pe cetățeni. La un an de la tragedie, Serbia lui Vučić e încremenită. Însă criza cu care se confruntă acum țara și faptul că milioane de oameni au ieșit în stradă în ultimul an nu sunt doar din cauza incidentului din 1 noiembrie 2024. După cum mi-a explicat Laura, tragedia din Novi Sad doar a reușit să scoată la iveală ceea ce demult era ignorat: instabilitatea regimului actual și corupția profundă, care afectează Serbia de decenii.
Protestele au început cu blocade ale studenților în instituții de învățământ, din 22 noiembrie 2024, la Facultatea de Arte Dramatice. De atunci, în fiecare zi, tinerii se adunau exact la ora 11.52 - momentul în care s-a prăbușit copertina gării - și blocau traficul timp de 16 minute, pentru a marca un moment de reculegere în memoria celor 16 vieți pierdute în această tragedie. Ulterior, până în 2025, protestele s-au extins la peste 400 de orașe din Serbia. Societatea rămâne încă divizată între cei care susțin guvernul și cei care ies în stradă pentru schimbare și reforme, însă protestele au dus la o unitate mult mai mare decât înainte. Mișcarea studenților a reușit să aducă la un loc oameni cu viziuni ideologice diverse: tineri anarhiști, socialiști, activiști liberali pro-Ue, dar și conservatori sau grupări naționaliste sătule de corupție.
Cererile protestatarilor s-au coagulat la început în jurul ideii de dreptate, respectarea statului de drept, dar și transparență totală în proiectul gării. Pe lângă asta, tinerii au cerut măsuri împotriva politicienilor apropiați de partidul de guvernământ - Partidul Progresist Sârb (SNS). Presiunea venită din partea societății a avut rezultate, iar în 28 ianuarie 2025, premierul Miloš Vučević a demisionat, la fel și primarul orașului Novi Sad.
Protestele au continuat, tinerii cerând alegeri parlamentare anticipate, menite să aducă o nouă clasă politică. Termenul pentru următoarele alegerile parlamentare este 31 decembrie 2027. Vučić pare că rezistă în fața cererilor de a organiza alegeri anticipate. În schimb, numește protestele drept o „campanie de destabilizare a Serbiei, pornită de către forțele din Vest”, fără să aibă dovezi clare, scrie The Guardian.
Am vorbit cu Laura Mikić despre cum se simte mișcarea studențească de protest din Serbia la un an după tragedia de la Novi Sad, cum a afectat-o toată această perioadă, dar și cum sunt conectate aceste proteste la ce se întâmplă acum în alte părți ale globului. Tânăra studentă ia parte astăzi, 1 noiembrie 2025, la evenimentul de comemorare de la Novi Sad.
Interviul s-a desfășurat în limba engleză și a fost tradus și editat pentru claritate.
În primul rând, Laura, cum se simte când te uiți înapoi și îți dai seama că a trecut un an de la prăbușirea copertinei gării Novi Sad și protestele încă rezistă?
Privind înapoi, cred că cel mai potrivit mod prin care pot descrie ceea ce simt este prin faptul că încă nu îmi vine să cred că e adevărat.
Nu era prima tragedie care lovise țara noastră din cauza corupției și, din păcate, nici ultima. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva asemănător, reacția a fost aceeași: oamenii erau triști, furioși, ieșeau în stradă să protesteze… iar apoi totul se stingea. De fiecare dată la fel.
Îmi amintesc că pe 1 noiembrie anul trecut, pe lângă tristețe, am simțit furie, nu doar față de ceea ce a cauzat tragedia, ci și pentru că eram absolut sigură că se va întâmpla din nou același lucru. Că oamenii vor fi indignați o vreme, că unii vor protesta, dar în final nu se va schimba nimic. Că protestele vor dispărea după o lună-două, că nu vor fi destui oameni, destulă motivație și că tragedia va fi uitată, ca multe altele.
Eram atât de furioasă atunci, în noiembrie. Și tocmai de aceea, acum, când privesc înapoi, îmi vine să mă ciupesc, să văd dacă e real ce se întâmplă, pentru că, sincer, nu cred că vreunul dintre noi ar fi putut prevedea că, un an mai târziu, vom fi tot aici, încă luptând.
Și nu oricum: numărul nostru nu a scăzut. Din contră: suntem mai puternici acum, după un an. Mai mulți oameni s-au alăturat mișcării, mai mulți și-au exprimat deschis sprijinul pentru noi.
Totul a crescut într-un mod pe care niciunul dintre noi nu l-ar fi putut nici măcar spera, nu doar anticipa.De aceea cred că uimirea sau neîncrederea este cel mai potrivit cuvânt pentru ceea ce simt, mai ales când mă gândesc la noiembrie anul trecut. În decembrie am început să fiu mai optimistă, dar în noiembrie anul trecut eram convinsă că va fi doar o altă tragedie uitată, provocată de corupție.
Ce ar trebui să știe oamenii din alte țări despre protestele din Serbia? Ce ne scapă poate, uitându-ne la imaginile de pe social media?
În primul rând, există o neînțelegere frecventă: deși aceste proteste au început după prăbușirea acoperișului gării din Novi Sad, în urma căreia au murit 16 oameni, acel eveniment a fost doar picătura care a umplut paharul.
Așa cum am mai spus, nu a fost prima și, din păcate, nici ultima tragedie provocată de corupția din guvernul nostru. Dezastrul de la Novi Sad a fost un simbol clar al acelei corupții și al consecințelor devastatoare pe care le poate avea asupra oamenilor obișnuiți. A fost momentul care, în sfârșit, le-a deschis ochii tuturor.
Până atunci, aproape toată lumea știa cât de mare era corupția, dar nimeni nu era cu adevărat îngrijorat, pentru că nu ne dădeam seama cum ne afectează direct pe noi, cetățenii de rând. Pentru mulți, era ceva abstract. „Da, fură bani, toți fură ceva, dar și fac”. Nu realizau cât de periculos era cu adevărat, până când s-a întâmplat asta.
Pentru că, sincer, oricare dintre noi ar fi putut fi sub acel acoperiș. Toți, mai ales cei din Belgrad, am folosit și folosim linia de tren Belgrad – Novi Sad de nenumărate ori. Eu personal o foloseam cel puțin o dată pe lună. Și sora mea, de exemplu, dacă ar fi fost vară, ar fi fost acolo. Merge la Novi Sad pentru muncă și ia de obicei același tren.
Pentru mulți dintre noi, tragedia a fost extrem de personală. A fost o simplă coincidență că niciunul dintre noi, cei care am rămas și protestăm astăzi, nu ne aflam sub acel acoperiș în acel moment.
Un alt lucru care m-a lovit puternic a fost o frază spusă imediat după: „Slavă Domnului că nu ploua”. Și, sincer, slavă domnului că nu ploua în ziua aceea, pentru că, dacă ar fi plouat, nu am fi avut 16 victime, ci o sută. Toată lumea s-ar fi adăpostit sub acel acoperiș.
Poate sună crud, dar a fost pur și simplu „noroc” că au fost „doar” 16 victime. Și când spui asta cu voce tare, devine imposibil să nu vezi cât de absurd e: să ajungi să fii „recunoscător” că au fost „doar” 16. Nu ar fi trebuit să existe nicio victimă. Nu ar fi trebuit să lăsăm lucrurile să ajungă până aici.
Cred că acesta este cel mai important lucru pe care oamenii trebuie să-l înțeleagă despre aceste proteste: situația durează de peste un deceniu. Prăbușirea acoperișului gării Novi Sad a fost doar picătura care a umplut paharul. Nu am fi fost încă aici, după un an, dacă totul s-ar fi rezumat doar la acel acoperiș. Dacă aceea ar fi fost singura problemă, s-ar fi rezolvat în două luni.
Problemele noastre – corupția, neregulile din guvern – sunt atât de adânci încât e aproape imposibil să ne imaginăm o lume ideală, în care toate sunt rezolvate. Putem să ne dorim asta, desigur. Însă, să ajungem cu adevărat acolo… va fi o provocare uriașă.
Un fermier a venit să le arate susținerea tinerilor care au plecat în marș de protest către Novi Sad. Imagini: Laura Laura Mikić
Imaginile care-mi apar mie în feed din Serbia sunt emoționante. Cu toate astea, am văzut și o serie de reacții ostile venind din partea guvernului: atacuri asupra studenților, șantajul protestatarilor și până și posibila folosire a unei arme sonice asupra lor, în martie anul trecut. Cum se simte să fii în mijlocul acestor atacuri, venite din partea statului?
În ultimul an, am avut o serie de proteste mari în întreaga Serbie. Am organizat marșuri de la un oraș la altul, pentru ca oamenii să poată participa la proteste în locuri diferite. De exemplu, pe 1 noiembrie va avea loc un protest important în Novi Sad, iar studenți din Novi Pazar, aflat la capătul opus al țării, vor parcurge 16 zile pe jos doar pentru a participa.
Aceste proteste reflectă suișurile și coborâșurile noastre din ultimul an. Au existat nenumărate momente în care am crezut că am pierdut șansa, că totul se va stinge, dar de multe ori ne-am înșelat. Protestele au continuat. A fost o responsabilitate uriașă, deoarece întreaga țară se uita la studenți pentru a vedea care e următorul pas, ceea ce însemna luarea unor decizii foarte dificile.
Pe 15 martie am organizat cel mai mare protest din istoria noastră aici, la Belgrad. Estimările oficiale vorbeau de 300.000 de participanți, deși unii cred că au fost aproape jumătate de milion. Un alt protest mare a avut loc la Vidovdan, în iunie.
Oprimarea din partea guvernului a fost constantă. De la început, problema nu a fost doar corupția, ci și controlul absolut pe care guvernul îl are asupra tuturor, inclusiv asupra presei. Foarte puține instituții media pot relata liber. Majoritatea sunt complet controlate de guvern, dând mai departe narațiunea acestuia, adesea minciuni pure, către public. Cea mai mare problemă este la generațiile mai în vârstă, care se uită doar la televizor și primesc doar informațiile controlate de guvern.
Rețelele sociale au fost un avantaj crucial pentru noi, oferindu-le tinerilor acces imediat la dovezi și informații. Aceasta a creat un fel de război hibrid: cine poate fi mai convingător, cine poate prezenta dovezi primul. Guvernul nici măcar nu are nevoie de dovezi. Noi, în schimb, trebuie să demonstrăm totul dincolo de orice dubiu. Chiar și atunci când facem asta, ei resping faptele ca și cum ar fi minciuni.
În ceea ce privește reacția poliției, până la sfârșitul lunii iunie, când a avut loc o sărbătoare națională la Belgrad, nu am întâmpinat brutalitate extremă din partea autorităților. În timpul acelui protest, studenții erau sub o presiune imensă, pentru că toate deciziile erau lăsate în seama noastră. A fost pentru prima dată când le-am oferit protestatarilor libertatea de a alege cum să protesteze: pașnic, violent sau deloc.
Bineînțeles, când spun proteste violente nu mă refer la ceva extrem. Unele dintre protestele mai „extreme” au implicat mutarea containerelor, aprinderea de artificii pentru a atrage atenția poliției etc. Și în acest prim val de proteste, totul în jur devenise haotic. Chiar dacă am continuat cu protestele pașnice, am încercat să blocăm fiecare stradă importantă din Belgrad, Novi Sad și din întreaga Serbie, ca să perturbăm cumva viața de zi cu zi și ca aceste proteste să nu poată fi ignorate.
Atunci au început să trimită poliția pe stradă, ca să intervină agresiv. Au încercat să ne aresteze, de exemplu, alteori fugeau către noi ca să ne sperie. Doi colegi de-ai mei au fost arestați fără motiv, în timp ce stătau pe trotuar, nici măcar nu blocau vreo stradă.
Au implementat și o strategie diferită: conduceau mașina de poliție atât de aproape de noi, încât ne forțau să ne mutăm. După acest prim val de proteste violente, am avut o pauză de aproximativ o lună, după care în august a urmat al doilea val de proteste violente. Au angajat oameni din afara poliției care să-i atace pe protestatari, care aruncau artificii către noi. Atunci am decis să luptăm în același fel.
Asta a dus la al doilea val al brutalității poliției, de data asta văzută în formă completă. În fiecare seară puteai să vezi pe social media scene în care poliția fugea după protestatari, îi băteau pe toți cei care le veneau în cale, arestau oameni – imagini cu adevărat oribile. Îmi amintesc cum am văzut pe viu când au fugit pe lângă o bătrânică care avea un baston. Nu putea nici să stea dreaptă foarte bine, darămite să fugă sau să riposteze. În timp ce fugeau după noi, ea a rămas în urmă, pentru că nu putea să meargă repede. Ar fi putut doar să treacă pe lângă ea, însă, au decis, dacă tot nu-i oprește nimeni, să bată o femeie în vârstă.
Am văzut că guvernul lui Vučić încearcă să reducă la tăcere femeile prin diverse tactici (șantaj, publicarea neconsensuală a unor imagini intime, amenințări). Cum ai resimțit tu asta și ai observat asemenea situații în jurul tău?
De obicei, dacă ne prind, ne țin ostatici. Nu există un cuvânt mai bun pentru a descrie brutalitatea lor. Au ajuns într-un punct în care îi opresc pe oameni pe stradă și nu îi lasă să plece, fiindcă secțiile de poliție sunt pline cu oameni deja arestați.
Situația e și mai diferită dacă ești femeie. A fost cazul unui polițist care a amenințat-o pe o tânără studentă că o să-i facă diferite lucruri, toate pentru că este femeie. Nu aș vrea să reproduc ce a spus, însă sunt niște cazuri complet oribile, ce îți poți imagina mai rău.
Cel mai recent caz de violență împotriva femeilor protestatare a fost anunțat fix în dimineața asta de către una dintre facultățile din cadrul Universității din Belgrad. Este vorba de una dintre studente. Din cauza implicării ei în proteste a ajuns să fie discriminată și la locul de muncă – asta e o strategie nouă pentru a te face să nu te mai implici. A fost arestată și dusă la secție, unde a fost bătută, legătă cu cătușe de un perete și forțată să semneze o hârtie pe care nici nu știa ce scrie. Încercau să o forțeze să aibă o anumită declarație, nici ea nu știa ce. Așa că nu a semnat, ceea ce a dus la și mai mult abuz din partea poliției.
După aceea, a fost constant o țintă. Se temea pentru viața ei, să vorbească public despre asta, ca să nu ajungă să fie atacată din nou. Și, totuși, asta s-a întâmplat. A fost luată de pe stradă de către angajații guvernului de care vorbeam mai sus. I-au pus o pungă pe cap și au băgat-o într-o mașină. Nu știa unde urmează să ajungă. Au amenințat-o, i-au rupt hainele, au atins-o peste tot într-un fel complet abuziv, în timp ce îi spuneau că asta li se întâmplă celor care protestează și refuză să ofere informații despre proteste. I-au amenințat colegii, îi arătau poze și îi spunea cine urmează să treacă prin asta, dacă nu le răspunde la întrebări.
Cel mai rău este că am ajuns într-un punct în care nu doar că asta i se poate întâmpla oricui, ci se va întâmpla în continuare cu nenumărați alții, pentru că ei pot să facă asta. Nimeni nu îi oprește. Guvernul nostru nu îi oprește. Poliția nu îi oprește. Ei sunt de partea lor. Au protecție totală. Acest caz specific a ieșit la iveală, iar Departamentul nostru de Justiție, mai exact, poliția, a emis un comunicat spunând că sunt minciuni. Noi nu i-am publicat numele pentru că ea nu vrea ca acesta să fie făcut public.
Ea nu este pregătită să iasă și să spună: „Aceasta sunt eu, aceasta este povestea mea”, și respectăm asta. Dar ei i-au publicat numele și au pretins că minte. Așa că acum, în starea ei fragilă, abia funcționând, luptându-se să se ridice din pat dimineața, trebuie să se confrunte în fiecare zi cu acuzațiile că minte, că nu s-a întâmplat nimic.
Nu există nimic aici care să ne poată proteja. Nimeni. Poliția este cea care atacă. Guvernul este cel care atacă. Nu avem pe nimeni care să ne protejeze, nici măcar pe noi înșine. Pentru că dacă începem să ne protejăm, suntem prezentați ca agresori, ca cei care greșesc. Am ajuns într-un punct în care nu există altă alegere.
Și de multe ori, la proteste, auzi oameni spunând, mai ales femeilor: „Indiferent ce se întâmplă, cooperează cu ei. Indiferent ce îți cer, fă-o. E mai bine să nu opui rezistență, pentru că dacă opui, vor fi mai violenți”. Deci nu contează ce vor de la tine, tu doar cooperează, nu rezista. Ceea ce este una dintre cele mai groaznice propoziții care pot fi rostite. Mai ales unei femei, mai ales în acel context.
Guvernul le-a interzis studenților să doarmă în interiorul școlilor sau facultăților, așa că localnicii din Indjija le-au pregătit saltele și saci de dormit. Imagini: Laura Mikić
Vedem tineri care protestează în multe țări. De exemplu, din Maroc sau Indonezia, până în Madagascar, Nepal și Serbia, studenții ies în stradă. De ce crezi că în acest moment generația noastră, Gen Z, refuză să mai rămână tăcută? Ce s-a schimbat acum?
Există un lucru bine cunoscut despre generația Z, și anume că nu oferim respectul nostru pur și simplu cuiva, ci vrem ca acea persoană să îl câștige, să ne arate de ce merită respectul nostru. Aceasta este o mare diferență între noi și generațiile mai în vârstă, cred eu, pentru că ei au fost învățați să respecte oamenii aflați în poziții înalte, în funcții de putere, pe cineva perceput ca autoritate – respectul le era acordat pur și simplu.
Generația Z, în aproape toate cazurile, are nevoie ca autoritatea să ne demonstreze de ce ar trebui să o percepem ca atare, să câștige respectul nostru. Cred că acest lucru a jucat un rol foarte important în mișcările globale în care generația Z se ridică împotriva status quo-ului, pentru că nu vedeam acest respect. Nu ni se arăta de ce ar trebui să respectăm autoritatea lor prin faptele lor. Toți au titluri, dar nu au și acțiuni care să le susțină. Personal, cred că acesta a fost unul dintre motivele primordiale pentru care generația Z a fost cea care a început acum aceste mișcări în întreaga lume.
Un alt motiv este că generația Z se află acum într-un moment în care își formează cu adevărat opiniile despre lume, despre putere, despre ce percepe ca fiind corect sau greșit.
În timp ce părinții și bunicii noștri au fost prezenți când situația pe care o avem acum se crea, când creștea și ajungea la ceea ce avem astăzi. Ei au fost martori la nașterea corupției, la dezvoltarea ei, la atingerea punctului maxim. Noi însă abia acum am început să realizăm cu adevărat ce înseamnă toate acestea, ce vrem pentru viitorul nostru, ce vrem pentru țara noastră. Și, pe măsură ce am început să realizăm asta, am început să vedem pentru prima dată imaginea completă. Ne-am dat seama ce era greșit în țara noastră și, cred eu, pentru prima dată am înțeles cu adevărat de ce era atât de greșit.
Cred că este o combinație a acestor două motive. Acum, bineînțeles, există și efectul domino, care este foarte prezent: atunci când vezi un protest condus de studenți în altă parte a lumii, devii mai optimist să inițiezi proteste studențești în țara ta pentru a încerca să schimbi ceva, pentru că astfel ai o perspectivă diferită asupra lumii. Ajungi să-ți spui: „Dacă ei pot, de ce să nu putem și noi?”
Chiar așa, tu simți că există unele legături între toate aceste proteste sau te-ai simțit inspirată de ce se întâmplă în Nepal sau Madagascar, de exemplu?
Da, cum am spus mai devreme, cred sută la sută în efectul de domino pe care îl vedem acum, în protestele din întreaga lume. Așa cum am zis, dacă un oraș, o țară a putut face asta, de ce n-am putea și noi? Suntem bombardați cu informații din toată lumea, mai ales generațiile tinere, prin intermediul rețelelor sociale. Suntem inundați instantaneu cu informație, imediat ce se întâmplă ceva. De exemplu, când au avut loc protestele din Nepal, la prima știre publicată, toți am văzut-o, probabil chiar în aceeași secundă în care a apărut. Pentru că a apărut pe social media.
Și, cum am menționat anterior, suntem extrem de norocoși că avem rețelele sociale ca platformă. Generațiile dinaintea noastră, care au încercat și ele să lupte, poate că nu aveau acest instrument. Acum avem toate informațiile la dispoziția noastră, imediat ce se întâmplă ceva.
Așa că, da, cred sută la sută că ceea ce se întâmplă acum este un mare efect de domino, și cred că va continua, pentru că, deși există deja un număr mare de proteste în toată lumea, sunt încă multe țări care, cred eu, sunt pe punctul de a-și începe propriile proteste. Cred că suntem abia la începutul acestei, să-i spunem, „noi ere”.
În România, de exemplu, studenții au ocupat sediile mai multor universități pentru a protesta împotriva genocidului comis de Israel în Gaza. Anul trecut au ieșit în stradă, după rezultatul alegerilor prezidențiale, pentru a se opune fascismului. Astăzi tot ei critică, din stradă, măsurile de austeritate impuse de Guvern. Însă, în continuare, protestele nu țin atât de mult precum cele din Serbia. Ce mesaj le-ai transmite tinerilor din România care își doresc o mișcare de protest la fel de puternică?
Așa cum am spus la început, în noiembrie credeam că acesta va fi unul dintre acele cazuri, pe care îl descrii și tu. Lumea iese în stradă câteva zile, dar apoi se oprește, deși corupția și problemele rămân. Personal, am ieșit pe străzi la proteste în ultimul deceniu. Am luptat împotriva acestui guvern și a corupției sale în ultimii zece ani și am văzut de nenumărate ori același scenariu repetându-se iar și iar. Eram atât de furioasă pentru că părea că și acesta va fi unul dintre acele scenarii.
Primul sfat pe care l-aș da oricui care se gândește să participe la un protest este: oricât de nesemnificativă ai crede că este vocea ta, te înșeli. Nu este niciodată neimportantă. Chiar dacă ești tentat să crezi că este doar o singură voce, nu este niciodată așa. Am auzit de nenumărate ori oameni spunând: „Ce diferență face? Sunt doar o persoană. Ce diferență face dacă nu ies la protest?” Ceea ce oamenii nu înțeleg este că nu este doar o persoană și că ei nu sunt singurii care gândesc așa. Sunt mii de oameni care au aceeași gândire. „Este doar o persoană, este doar o voce, nu contează” – chiar contează. Face absolut toată diferența.
La fel s-a întâmplat și la ultimele alegeri de aici. Generația mea împlinea 18 ani, deci acelea erau primele noastre alegeri. Îmi amintesc că discutam cu mulți dintre prietenii mei atunci. Nu voiau să meargă să voteze. Când i-am întrebat de ce, spuneau: „Nu contează pentru mine. Cine contează cine e la putere? E un vot în minus. Nu schimbă nimic”. Dar schimbă absolut totul.
Cred că abia atunci când se depășește această problemă, atunci când oamenii vor începe să aibă încredere în vocea lor și importanța ei, abia atunci se va putea crea o mișcare mai mare. Nu este niciodată nesemnificativ, oricât de nesemnificativ ai crede tu că este. Acesta ar fi cel mai important sfat pe care l-aș da oricărui tânăr care vrea să protesteze, în acest moment.
Și acum, ca să încheiem într-o notă oarecum optimistă, ce anume din aceste proteste reușește să-ți aducă speranță?
Sinceră să fiu, oamenii, energia lor. Așa cum am menționat deja, protestez deja de un deceniu și am experiență cu diferite mulțimi, diferite tipuri de proteste. În aceste proteste însă, pot să spun cu adevărat că toți sunt oameni minunați, cu inimă pură, care te fac să te simți binevenit în orice moment, în orice zi. Nu am mai văzut niciodată o astfel de energie la vreun protest.
Cred că ne împingem unul pe altul mai departe, ne motivăm reciproc. Pentru că, așa cum am spus, am avut suișuri și coborâșuri, momente în care eram siguri că am pierdut, că protestele vor înceta. Dar nu s-a întâmplat. Dacă nu ar fi fost oameni atât de minunați care au rămas împreună, care au luptat, care au fost constant acolo să te ridice, dacă nu aș fi avut oameni care să mă motiveze, să fie acolo, cineva pe care să te poți baza… Pentru că nu este posibil, un an întreg, să fii mereu optimist, să dai mereu 100%. Nu este uman posibil. Și cred că cheia pe care am găsit-o a fost când ne-am dat seama că nu trebuia să fie așa.
Ai avut voie să fii om. Ai avut voie să ai zile bune, zile rele. Dar aveai o comunitate atât de puternică, încât te puteai odihni, iar mișcarea nu avea de suferit. Nimic nu avea de suferit. Ei erau acolo să te sprijine, să te susțină, să îți permită să te odihnești, să nu fii optimist, iar ei erau de două ori mai optimiști pentru tine. Cred cu adevărat că am rezistat atât de mult datorită oamenilor, și nu mă refer doar la studenți, ci la toți cei care protestează acum. Și poate că această parte, care ține loc de „mulțumesc”, se cuvine oamenilor care ni s-au alăturat după, pentru că ei au fost mereu acolo pentru noi, să ne susțină.
Am menționat de nenumărate ori în timpul acestui apel că aveam responsabilități foarte mari. Toată lumea aștepta ceva de la noi. Chiar și atunci când greșeam, oamenii nu ne-au întors asta împotriva noastră. Ei erau acolo să ne spună: „Ok, ai greșit. E în regulă. Continuăm”. Ei au fost întotdeauna acolo să ne susțină, în primul rând. Și cred că acea energie, acel sprijin, acea încredere pe care o avem unii în alții este singurul motiv pentru care am rezistat atât de mult.
Foto principală: Wikipedia
