Carte / Despărțiri

Ce știam atunci

de Iulian Bocai, ilustrații de Mircea Pop

Publicat pe 31 ianuarie 2020

Am început anul citind în inboxul redacției o proză scurtă despre o despărțire mocnită dintr-un orășel de provincie. Iulian Bocai, autorul ei, e unul dintre scriitorii tineri primiți cu cel mai mult entuziasm din ultimii ani. Romanul lui, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018), a primit mai multe premii pentru debut, iar Bocai a câștigat luna asta, la Gala Tinerilor Scriitori, Premiul pentru Tânărul Prozator al Anului 2019.

„Inițial, am scris textul de mai jos la persoana a III-a, gândindu-mă să fac din el o poveste mai lungă despre părinți, copii și responsabilitatea unora față de alții. Însă suna straniu în prima lui variantă, ca o poveste pe care aș fi vrut s-o spun despre mine, fără să știu cum și lipsită de curaj. Așa că l-am trecut la persoana I, dar asta l-a făcut atât de personal, încât înceta să mai fie literatură și am renunțat. Asta e ce-a mai rămas,” ne-a spus Iulian când l-am întrebat despre ce l-a împins să scrie povestirea pe care vă propunem s-o citiți, o povestire tandră și-n același timp detașată, despre amprenta divorțului în memoria unui copil. 

Ce știam atunci

Știu exact când a plecat tata de-acasă: în ziua în care a fost prins de o prietenă de-a mamei – Nina – cu o altă femeie decât nevastă-sa, ținându-se amândoi de mână prin oraș. Nina ar fi sunat-o pe mama chiar atunci la fabrică, pe telefonul fix de la sindicat, și i-ar fi spus ce văzuse, iar mama n-ar fi zis nimic la început, fiind numai plină de o furie nu oarbă, ci mocnită, care pe măsură ce se apropiase de momentul în care ar fi trebuit să izbucnească se transformase, cum li se întâmpla des femeilor de provincie pe-atunci, în frică și descurajare și-i înmuiase genunchii. Așa se face că în clipa în care a intrat tata seara acasă pe ușă și mama îl aștepta în sufragerie, ea s-a ridicat furioasă din fotoliu, vrând să urle la el, deși n-a reușit să-i zică, cu un glas pierdut, decât:

– Ai, mă, Vali, cu cine erai tu azi pe lângă Central și te țineai cu ea de mână?

După care vocea i s-a spart cu totul și a început să plângă; o auzeam din dormitor. Printre lacrimi însă, i-a strigat tot ce avea să-i reproșeze și, pentru că tata nu nega nimic, ea a prins curaj și a început să țipe la el să iasă afară din casă, lucru pe care el l-a făcut, mai ales că voia să scape mai repede de rușine și scandal. S-a încălțat la loc fără să treacă să mă vadă și a plecat să doarmă în altă parte. Ăsta a fost începutul, dar toată cearta aia s-a prelungit un an de zile, până când orice dorință de compromis sau poftă de răzbunare au fost istovite de trecerea timpului și s-au preschimbat în inima părinților mei, încet, în blazare și furie impotentă, care făcea ca actorii acestui mic episod din viața de provincie să nu-și mai poată vorbi față în față decât dacă – în același timp – s-ar fi scuipat, înjurat ca la ușa cortului sau strâns de gât cu scopul să se omoare, indiferent dacă eram de față sau nu.

La câteva zile dup-aia, mama a descoperit cine era femeia cu care umblase tata și unde stătea; m-a luat cu ea într-o seară și, însoțiți amândoi de aceeași prietenă, ne-am dus să bântuim blocul de garsoniere unde aflase că ar fi trăit adulterina. Am stat acolo două jumătăți de ceas, în casa scării, eu urmărind înlemnit reprizele de descurajare ale mamei până când, într-un final, noaptea târziu, și-a făcut apariția și femeia asta pe tocuri, cu părul permanent, iar noi trei ne-am făcut că urcăm scările la etajul unu, ca niște vizitatori nedumeriți, cât să-i dăm timp să iasă din bloc. Atunci am trecut pe lângă ea pe scară, mama și Nina înainte, eu după ele; nu se priviseră și nici nu se salutaseră, poate fiindcă era atâta întuneric în clădire, că puteai vedea fețele celorlalți numai la lumina oarbă a lunii care răzbătea prin sticla groasă și colorată a ferestrelor scării. Am așteptat toți trei la etajul al doilea să iasă femeia din scară și-apoi am ieșit după ea și-am urmărit-o jumătate de oră până la piața din centrul orașului, luminată de niște neoane când chioare, când intermitente. Nina îmi cumpărase o napolitană din care mușcam cu ochii fixați asupra femeii înalte care mergea la o sută de metri înaintea noastră, în pantaloni negri și pulovăr roșu, cu păr negru și unghii roșii, o simetrie perfectă care se ducea să spargă alte armonii conjugale. 

– Unde se duce, mă, fir-ar a dracu’? îmi amintesc că a întrebat mama la un moment dat.

– Cine știe, Ancă, cu câți se fute asta? i-a răspuns Nina.

  N-am aflat atunci nimic, căci femeia părea să umble prin oraș fără obiect și când, trecând de piață, am văzut că o ia în sus, spre cartierele mărginașe dinspre parcul orașului, s-au oprit și ele și au zis să se întoarcă acasă, iar pe drumul înapoi, mama a început deja să râdă puțin și să nu-i mai pese, semn că se învățase cu durerea și că totul începea din nou să fie mai bine.

Aveam șapte ani pe-atunci, doar ce mă dăduseră la școală.

Aia era însă o vreme în care femeile înșelate umblau după soții lor să-i roage să se întoarcă acasă, căci rușinea lor de a se fi știut mințite și făcute de râsul lumii era totuși mai mică decât frica de divorț. Când a auzit-o prima oară bunică-mea, Venușa, pe mama că vrea să se despartă de bărbat, s-a răstit la ea și-a făcut-o nebună; la sfatul părinților ei, circul a mai continuat încă jumătate de an, fiindcă ea n-ar fi avut putere să rupă de una singură o legătură consacrată în fața lui Dumnezeu, a neamurilor și a statului. Tata a venit chiar să doarmă câteva nopți acasă, deși zilele pe care și le petrecea acolo se umpleau repede cu o furioasă muțenie. Au avut loc tratative între socri, întâlniri întâmplătoare, discuții și ironii; am fost băgat și eu în acest joc al urii dintre familii în care fiecare îl făcea pe celălalt cum îi venea la gură, și toate defectele pe care le observaseră cele două neamuri la rudele lor legale în lungii ani de conviețuire erau acum expuse în cataloage de învinuiri reale sau imaginare, fiindcă bunicii din ambele părți ajunseseră să-și reproșeze unii altora și bolile de care sufereau, de parcă ar fi fost, acestea, însemnul unui nenorociri ancestrale. 

Aflaseră despre adulter vecinele de bloc, colegele de pe raion, știa învățătoarea mea, știau colegii mei de clasă, care auziseră vestea de la mamele lor, care la rându-le o auziseră de la învățătoare, fiindcă întotdeauna în orașele mici și fără viitor, lucrurile astea devin o problemă comunitară. Cu un an înainte, când aveam eu vreo șase ani, soția unui polițist din oraș se împușcase în inimă cu pistolul de serviciu al soțului pentru că aflase că o înșela cu o țigancă. O săptămână numai despre asta s-a auzit vorbindu-se și pe scară, și la școală, și-o țin minte pe mama în bucătăria unei prietene, întorcând cazul pe toate părțile și făcându-și cruce. Femeile mai ales culegeau cu milă și maliție toate veștile de felul ăsta, pe care apoi mergeau să le repete seara acasă în treacăt unor bărbați pe care-i bănuiau indiferenți, ca să-i vadă cum reacționează și să-i scruteze cu privirea, nu cumva să citească pe figura lor vreo umbră de nesinceritate, iar dacă ar fi simțit cumva că vreunul dintre ei se trage de partea bărbatului infidel, discuțiile n-ar mai fi avut sfârșit, căci orice gest de opoziție din partea soților ar fi evocat în inima lor nu doar frica de rușinea de a fi putut să treacă și ele prin același lucru, dar și conștiința sorții amare a tuturor femeilor de pe lume, căci își imaginau că toate trăiesc ca ele.

Când ești mic și ți se întâmplă un lucru din ăsta, te însingurează până la solipsism și crezi, neștiind cât de mare e lumea, că ești singura ființă din univers care știe această rușine. Dar după ce-a trecut valul primei dureri și mi-am îndreptat iarăși atenția asupra lumii dinafară, am descoperit repede că povești paralele cu a mea se nășteau în toate blocurile dimprejur, ieșind la suprafață ca uleiul peste apa acelor ani egoiști. Ocazional, prin noapte, izbucneau din celelalte scări de bloc certuri feroce în care femei isterice țipau la bărbați violenți Iar ai fost la curve! sau Bărbat cu copii, umbli după fuste! sau Du-te înapoi la curva ta, nu mai ai ce căuta la mine-n casă!, femei pe care puteam să le văd a doua zi cu ochii umflați când ieșeau să ia pâine de la magazin, sau ai căror copii îi cunoșteam bine, căci ne jucau împreună afară și pe care, când îi salutam după o noapte cu scandal, cu greu puteam să-i fac să-și ridice capul din pământ, căci știau și ei că tot cartierul auzise cearta și le era o rușine de moarte.

Eu am rămas cu mama într-un apartament de două camere, pe care-l cumpărase ea când se dăduse nu știu ce lege a privatizării proprietății statului, un apartament cu pereți atât de subțiri că printr-o parte se auzeau certurile vecinilor din blocul celălalt și prin tavan se scurgea apa, o dată primăvara când se topeau zăpezile și a doua oară toamna, când se lăsau ploile grele pe pământ. Din hol până-n mijlocul sufrageriei era mai tot timpul un șir de oale, borcane și ligheane așezate atent, o linie lucitoare de sticlă și de metal care primea stropii de apă cu sonorități diferite. Când nu ploua, mama le lua pe rând, le golea și le ducea la locul lor în debaraua care mirosea mereu a drojdie, făină umedă și conservanți. Deschidea ferestrele și ușile balcoanelor, ca să dea afară mirosul de sfoiag și umezeală, ștergea linoleumurile cu cârpa și-l înjura de față cu mine pe Vali, pentru că îi stătuse capul mai mult la pizde, decât la copilul lui. Iar în primii patru, cinci ani după scandal, tata cred că ajunsese să poarte o vină disproporționată pentru toate defectele universului.

Ea încă muncea pe-atunci la fabrica de tricotaje unde-l cunoscuse și de unde, de fiecare dată când putea, fura haine pentru mine, ajutată de colege. N-o să uit niciodată fabrica aia: era o clădire cubică cu ferestre egale și fără balcoane. Îi zicea Romanița. De-afară arăta ca un liceu industrial imens, iar pe dinăuntru ca stomacul unui moloh cu respirația proastă. Toate coridoarele ei miroseau a transpirație, teancuri de pânzeturi și cutii de bobine cu ațe de toate culorile acopereau câteodată geamurile până-n tavan, iar femeile care-și mai aduceau copiii pe-acolo îi lăsau să se joace cu bobinele goale de plastic, pe care noi le așezam unele peste altele, ca pe niște cornete de înghețată, și ne jucam cu ele de-a sulițele. Numai femei lucrau acolo și doi, trei mecanici bărbați pe care nu-i vedeai niciodată la față, decât când se strica câte ceva. Altfel, halele erau pline de femei grase în halate albe și cu puf negru sub nas care, de la depărtare, semăna cu o mustață timidă, și care scoteau râsete de bariton de câte ori își spuneau câte o glumă porcoasă, ori de femei slabe și fricoase, fără sâni, cu care te pomeneai în unele zile, aplecate deasupra mașinilor, izbucnind în plâns din te miri ce, pentru ca în secunda următoare toate vecinele de raion să se adune în jurul lor ca un ciorchine diform și să încerce să le tragă de limbă. Înecată în lacrimi, femeia începea să spună ce are, deși uneori cine-o asculta pleca dezamăgit, căci motivul putea să fie ceva complet banal, ca salariul, orele de muncă, anii sălbatici sau simpla nefericire de a te fi pomenit în dimineața aceea într-o lume din care nu voiai să faci parte, și-atunci – dacă era suficient de naivă să spună că-și urăște viața – cele din jur o disprețuiau, cu robusta lor sănătate mentală, pentru câteva clipe și o luau peste picior, până când una dintre bătrâne, care era în fabrică de peste douăzeci de ani și care câștigase curajul vârstei ori care înțelesese cât de diverse puteau fi motivele tristeții, venea și striga:

– Mai lăsați, mă, fata în pace, n-o doare destule, veniți și voi ca gâștele!

Și toate se retrăgeau la tivurile, nasturii și gulerele lor, rușinate temporar de curiozitatea care le făcuse să uite de empatie. 

Eu însumi am văzut-o pe maică-mea odată, pe la șapte ani, plângând deasupra mașinii de cusut, în luna în care aflase ce aflase. Mă mai lua cu ea la serviciu și într-o zi se întâmplase să stau lângă ea pe scaun, în timp ce era ocupată să treacă tivul unor haine pe sub acul mecanic al mașinii, care făcea țac țac țac, ca să rămână concentrată la ceva și să nu dispară cu totul în umbra durerii ei, plângând încet. Un lucru neașteptat se întâmpla însă când o vedea cineva vărsând lacrimi în surdină și venea s-o întrebe Ce-ai, Ancă?, fiindcă în loc să se șteargă la ochi și să zică, cum fac oamenii în civilizația noastră sentimental aseptică, N-am nimic, plâng ca proasta!, ei începeau să i se zguduie umerii și să o cuprindă sughițurile, de parcă faptul că fusese văzută plângând o făcea să-și simtă durerea cu și mai mare putere – și văzând-o, îmi venea și mie să plâng, căci la vârsta aceea încă ne împrumutăm echilibrul emoțional de la părinți și când și-l pierd ei, dispare și-al nostru. Și-atunci, firește, și mai multe femei se adunau în jurul ei să-i ceară să povestească scandalul, până când cele bătrâne ziceau iarăși Mai dă-l dracu’, Ancă, dă-l afară din casă, să aibă curva aia grijă de el. Doar n-o să-ți scoți acu’ ochii din cap pentru un prost! Și mama îngâna din cap și plângea și mai mult. 

Amestecul confuz de gelozie, dezamăgire și frică de viitor a ținut-o poate vreo jumătate de an, până când s-a împăcat cu soarta și am putut și eu, luându-mi tonul de la ea, să mă liniștesc în mintea mea. Nu știu cât a ținut-o toată durerea, dar cred că nu și-a câștigat pacea decât după ce a făcut o ultimă încercare să-l recâștige pe tata, pe care l-a vizitat într-o seară în ghereta lui de paznic de poartă la Intercop. Mă luase și pe mine cu ea, poate fiindcă, ca multe femei ridiculizate în dragoste, nu avea prea multe soluții de persuasiune și spera că tata, văzându-mă, o să fie străfulgerat de conștiința propriilor păcate, o să-și lase inima să se înmoaie la loc și, dacă nu din dragoste, atunci măcar din datorie paternă tot avea să se întoarcă acasă. Însă la poarta uzinei era o mașină din care chiar atunci ieșea un nepot de-al tatei, care aștepta să-l ia și să se ducă amândoi la țară. Nepotul i-a spus mamei atunci Tanti Anca, nu te du acolo că e cu aia. Și mama l-a întrebat:

– Cu cine?

– Cu aia, cu Silvia, a zis. Mai bine te duci acasă, a zis iar, după o pauză și ca și cum i-ar fi părut rău. 

Mama s-a făcut neagră la față și s-a dus chiar în gheretă, care era o cămăruță mică de cărămidă așezată într-o latură a porții, cu acoperiș de țiglă și cu o ferestruică prin care să vezi dacă ai pentru cine deschide poarta lungă de metal, verde, așezată pe șine și pentru care tata trebuia să iasă de fiecare dată afară, ca să o tragă în spatele gardului. A ieșit de-acolo câteva minute mai târziu, cu un obraz mai roșu decât celălalt. O făcuse pe Silvia curvă și aia o pălmuise cu toată puterea. Mama mi-a povestit mult mai târziu, când putea să râdă de cea care fusese pe vremuri și nu mai simțea junghiul durerii de-atunci, că îi dăduseră lacrimile în ghereta aia, dar doar după ce văzuse că tata nu-i luase apărarea și se simțise, între doi dușmani, singură pe pământ. 

Eu știu doar că a ieșit atunci roșie la față și m-a luat de mână.

– Hai, mamă, mai dă-l dracu’ pe ta-tău! mi-a spus, smucindu-mă din loc. 

Și am mers amândoi acasă, în tăcere, parafând cu această înjurătură, în care simțisem toată greutatea ofensei ce-i fusese adusă, actul de renunțare. 

Bunicii mei din partea mamei, când au văzut că nu e chip de împăcare nici cu ginerele, nici cu familia lui, s-au dat și ei bătuți, au acceptat că nu pot să scape de acest act de rușine publică și au început să-și urască fostele rude cu și mai multă patimă. Bunica mai ales, care vedea cum tristețea mâncase sănătatea din obrajii fiică-sii, era și mai dură – pentru ea, infidelitatea tatei provocase o reacție în lanț, ale cărei efecte funeste erau perceptibile peste tot: în educația mea inegală, în lipsa de mâncare, în bolile întâmplătoare, în vreme. Tata cred că a mai rămas în oraș încă un an, până-n 1994, lucrând tot ca paznic de poartă, căci siderurgia murise și dăduseră toți oamenii afară din uzine, apoi s-a retras în satul din care veniseră amândoi și unde eu mă duceam în vacanțe. L-am mai văzut din când în când venind acasă în anul ăla și mai stăteam de vorbă amândoi, dar nu-mi mai amintesc despre ce. Deși, de câte ori mă gândesc acum la acea perioadă, o simt acoperită de o umbră gri și străbătută de mâhnire, și-mi dau seama astfel că a fost importantă pentru mine, fie și numai pentru că a marcat începutul unei tristeți hămesite care avea să mă țină toată viața. Nu l-am urât niciodată pe tata că mi-a introdus în viață mici și întâmplătoare spirale ale depresiei; când am ajuns suficient de matur să înțeleg ce mi se întâmplase atunci, întâmplările din anul ăla se estompaseră deja în mintea mea și deveniseră mai degrabă curiozități decât lucruri de însemnătate, iar tristețea pe care mi-au dat-o nu se mai identifică nici ea cu ele și rămâne să mă necăjească fără cauză, cum se întâmplă adesea când durerea ține mai mult decât amintirea lucrurilor care-au provocat-o. 

Tot în jurul acelei despărțiri cu năbădăi mi s-a întâmplat însă să încep să am convulsii și, în pragul somnului, să simt cum mi se încordează toți mușchii din corp, să nu mă mai pot mișca, să fac spume la gură și să-mi pierd cunoștința. Era o dimineață de vară prima oară când s-a întâmplat; aproape că nici n-avusese noaptea timp să treacă cu totul și, când m-am trezit în patul bunicilor de la țară, erau lângă mine amândoi bunicii și doctorița satului, privindu-mă toți cu o ușurare pe care n-am mai văzut-o după aceea descrisă decât în cărțile naive de povești, când se spune că – după un lung drum, plin de frici – eroii s-au întors în sfârșit acasă teferi și mai privesc o ultimă oară cerul nopții înainte să adoarmă, știindu-se în siguranță. Privirea aia o aveau, iar eu, care nu știam nimic din ce mi se întâmplase, nu înțelegeam de ce sunt atât de bucuroși să mă vadă. Bunică-mea simțise în somn, sub cuverturi, că îmi paralizase corpul și că tremuram în același timp și nu știa de ce mă zbat; când a aprins becul și-a văzut că fac spume la gură, s-a speriat și a strigat la bunicul să meargă să aducă pe doctoriță, care era o femeie cu părul alb tot, dar despre care n-aș putea spune acum dacă era bătrână sau tânără, căci avea pe figură o bunătate din aceea care în amintirea mea nu reușește să se așeze într-o vârstă și pe care simt că nu exagerez dacă o numesc eternă.

 

Doctorii din oraș spuneau că e pe fond nervos și că nu știu exact ce să-mi facă, căci nu părea să am epilepsie, așa că mama m-a dus la un spital bun din București, unde un doctor înalt, însoțit de vreo două sau trei asistente mai puțin înalte, dar cu halate la fel de strălucitoare ca ale lui, mi-a făcut de-a lungul mai multor ședințe complicate encefalograme, în care părea apoi să citească în mintea mea așa cum alții citesc romane. Din când în când, doctorul se apleca mai mult deasupra foilor maronii și cadrilate și marca câte un loc cu pixul, alteori trecea peste lungile coli de hârtie plictisit, ca și cum boala n-ar fi fost suficient de interesantă; dar după vreo două trei luni de vizite la București și doctorul cel înalt a dat un diagnostic similar celor dintâi:

– Doamnă, nu e epilepsie, i-a spus mamei. Sunt crize convulsive. O să vă scriu o rețetă de fenobarbital, din care trebuie să ia unul și jumătate în fiecare seară timp de un an sau doi, poate dă înapoi.

Și-ntr-adevăr, boala a dat înapoi, dar a durat opt ani, iar maică-mea s-a liniștit o vreme, urmărindu-mă cum începeam să mă obișnuiesc cu somnolența și placiditatea care mi se lăsau seara în oase, la trei sferturi de oră după ce luam barbituricele cu jumătate de pahar de apă. Iar pentru o vreme, toată lumea – și mamă, și bunici – m-au ocrotit ca pe bolnavi, încercând să-mi obțină afecțiunea, căci se gândeau pe-atunci să bage divorț și știau că aș fi avut de ales între ei și ceilalți. 

Când mama mergea uneori cu mine pe drum, ținându-mă de mână și vorbindu-mi, ajungea des în acei ani de-nceput, dintr-un subiect în altul, la aceeași teribilă problemă:

– Tu cu cine vrei să rămâi, cu mine sau cu ta-tău? 

Iar eu nu-i ziceam nimic din prima, fiindcă îmi era rușine și nu-nțelegeam lumea de mare responsabilitate în care mă pomenisem aruncat brusc, gândindu-mă chiar că e vreo capcană în spatele întrebării. Așa că ea întreba din nou, ridicând vocea:

– N-ai gură? Cu cine vrei să rămâi? Ce spui la judecător dacă te-ntreabă?

– Cu tine rămân, spuneam cu voce pierită. 

Și ea răsufla ușurată și zicea:

– Așa, mami. Așa să zici la judecător dacă te-ntreabă. Să nu zici că vrei să te duci cu ta-tău. Oricum nu are ăla grijă de tine. 

Acasă, bunică-mea Venușa mă pregătea și ea pentru aceeași eventualitate, dar era mai puțin directă ca fiică-sa și începea prin a aduce vorba de Valentin Bocai și de ce mare javră fusese, cum nu avusese el grijă de copil fir-ar curvele lui ale dracu’, pentru ca la sfârșitul acestui turnir retoric să-mi zică:

– Știu eu că nu-l alegi tu pe ta-tău și că o să zici că vrei să stai cu mama ta.

Și văzând poate că, fiind mic, aș fi putut să înțeleg mai puțin și să sufăr mai mult, mă lua deoparte și-mi spunea ce se întâmplase în termeni cât mai clari: A fost câine, n-a fost altceva. De-asta nu trebuie să-ți pară rău, mămăiță. Dar mie îmi părea rău – iar această părere de rău se vedea în lucruri pe care le făceam fără știință și a căror cauză n-aș fi putut s-o explic, căci plângeam fără motiv, sau adormeam greu, ori făceam mai multe mofturi, supărându-mă din orice, așa cum fac copiii care se văd lipsiți pe nedrept de iubire și pe care această lipsă îi transformă în tirani. 

Numai femeile din familie se ocupau de îndoctrinarea mea și o făceau doar preventiv, pentru că mie nici nu mi-ar fi dat prin gând să migrez în familia, mai rece, mai numeroasă și mai plină de oameni răi a tatei. Bunicul tăcea lung, privindu-mă cu milă – ăsta era singurul fel în care recunoștea față de mine că există o problemă; tăcea poate fiindcă-și pierduse el însuși tatăl devreme, dar nu infidelității, ci nebuniei – sau unui fel de „psihoză” care-l apucase pe acela la sfârșitul anilor ’40, după ce se întorsese din război. Bunicul nu povestea despre el, dar bunica îmi spusese că străbunicul se ducea de nebun pe câmp și stătea pe-acolo cu zilele, până-l rechema foamea acasă. Într-o poză care i se făcuse în acea vreme și care putea fi datată imediat după război, puteam să văd bine că mintea străbunicului începuse deja să nu-și mai găsească drumul până la ochi, care câștigaseră strabismul acela absent al demenței. Bunica avea o memorie afectivă bună și ținea minte până și ziua în care-i spuseseră cuscrii ei o vorbă rea, căci adunase toate vorbele acestea ca într-un catalog al răutății omenești și o căina pe mama că se încurcase cu neamul tatei, pentru care curvăsăria era de multă vreme o practică onorabilă, și mă bătea la cap să nu cumva să trag la ei. 

Mă bătea la cap, de altfel, și inutil, fiindcă divorțul n-avea să aibă loc niciodată și aceste lungi campanii de câștigare a afecțiunii mele aveau să fie fără folos. Din cine știe ce motiv, poate pentru că tata plecase definitiv din oraș ori poate pentru că se urau atât de mult încât n-ar mai fi suportat să se vadă nici măcar într-o sală de judecată, dar și pentru că amândoi au rămas restul vieții singuri, niciunul dintre ei n-a mai cerut atunci divorțul și mama a rămas să poarte numele bărbatului pe care, pentru o vreme măcar, îl urâse cel mai mult pe lume.

31 ianuarie 2020, Publicat in Arte /

text de

  • Iulian BocaiIulian Bocai

    Scriitor și traducător. Vrea să-nțeleagă cât mai multe lucruri cât mai bine.

ilustrații de

  • Mircea PopMircea Pop

    Ilustrator. Lui Mircea îi este mai simplu să deseneze o carte decât să scrie astea trei vorbe despre el.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK