Viață&co / Mâncare

Rezistența #Obor

de Vlad Odobescu

Publicat pe 7 octombrie 2016

La o primă vedere, piața bucureșteană Obor e tărâmul sacoșelor fără de sfârșit. Flutură pe-aici pungi negre, subțiri și anonime; patrulează sacoșe profesioniste, adânci, cu mânere sănătoase; zornăie sacoșe din nailon branduite de hipermarketuri și punguțe de haine înfoiate mult peste puterea lor; trec cărucioare metalice cu burți din pânză, iar din ele ies verdețuri și reviste cu povești mai mult sau mai puțin adevărate. 
 
În fiecare zi, zeci de mii de cetățeni studiază tarabele și, din loc în loc, își desfac larg sacoșele ca să le îndestuleze. Într-un oraș înțesat de hipermarketuri și discounturi, populat de oameni cu gusturi tot mai sofisticate și reglementat de standarde europene, pare o minune că Oborul rezistă. Dincolo de sacoșe, locul ăsta conține o lume care nu se prea împacă cu bipurile scannerelor de la casele de marcat și cu cântarele pe care trebuie să-și pună singuri marfa. Oamenii Oborului caută să se întâlnească, să se mândrească cu descoperirea celei mai bune brânze și a celui mai bun pește, să negocieze, să se mire și, la nevoie, să se certe. „Șapte lei în Obor? Aproape doi euro!”, exclamă o doamnă despre nu știu ce marfă, iar vânzătorul se amuză potolit în urma ei: „La Obor, da!”.

Oborul e loc de întâlnire între sărăcie și abundență. Se vede asta de ambele părți ale tarabei: cu cât e mai jerpelită vesta de pe vânzător, cu atât e mai înaltă grămada din fața lui; cu cât pare mai amărât clientul, cu atât cară pungi mai multe și mai mari. Culorile mărfurilor acoperă griul locului, îl cuceresc, zic „nu e chiar așa de rău”. Pare să fi fost dintotdeauna așa, deși spațiul în sine s-a schimbat: prin 2006, primăria Sectorului 2 a ras vreo 9.000 de metri pătrați de tarabe, iar câțiva ani mai târziu a apărut hala asta cu scări rulante, mese roșii ordonate și respect pentru condițiile igienico-sanitare. Trebuie să fi fost așa și la începutul anilor ‘50, când era inaugurată hala din cărămidă roșie proiectată de Horia Creangă. Sau, cu secole înainte, când locul Târgului de Afară era împins tot mai departe de centru de frica bolilor răspândite de carnea animalelor tăiate aici. Lumea cea veche s-a reașezat de fiecare dată fără sfială în decorul cel nou. 

Merg printre tarabe alături de Ciprian Muntele, realizator de matinal la Tananana, biciclist și bun prieten. De fapt, îl urmez ca un învățăcel: el știe care-i treaba, se orientează în hala imensă ca un marinar în mijlocul oceanului. Știe să încerce marfa, ce să întrebe ca să fie bine, știe și ce nu trebuie întrebat. Trecem printre tarabe și ne oprim în fața unei grămăjoare de „pere f dulci și aromate”, lângă care se înalță una de „pere f dulci și zemoase”. Decide să ia câte un kil din fiecare pentru a testa aroma, respectiv zemoșenia. Alege apoi o conopidă nici prea mare, nici prea mică. Ciprian e utilizator frecvent al hashtagului #obor și se cunoaște asta. O să mai cumpere de pe-aici niște coriandru - care pentru mine seamănă foarte bine cu pătrunjelul, deși cică nu-i deloc așa -, poate niște cimbru de pus la uscat. Din acest periplu va rezulta o supă cremă de conopidă și o poză care va face poftă Facebook-ului cu o oră înaintea prânzului.

Foto: Ciprian Muntele

Ciprian nu mai ține minte prima vizită în Obor. E de părere că-i o uitare frumoasă asta, fiindcă e ca și cum ar veni aici dintotdeauna. Cert e că de vreo trei ani și jumătate ajunge cel puțin odată pe săptămână. Foarte rar știe precis ce vrea să cumpere. Se oprește întâi la terasa dintre hale, își ia tăvița cu cinci mici și caută o masă la care să dezbată problemele omenirii. Terasa cu mici e un loc miraculos. Sub copertină, printre stâlpi decorați cu legături de usturoi și coșuri de nuiele, sunt mese dreptunghiulare din lemn roșiatic, mese rotunde de stat în picioare și mai ales e timp pentru toate.

Când e singur, Ciprian intră în vorbă cu vreun personaj mai stingher. Majoritatea par din rândurile „domnilor mai în vârstă care pleacă să umple sifonul, operațiune care ar trebui să dureze 15-20 de minute, dar se întorc după 5 ore”. Se așază la masă și în câteva minute începe dialogul, de la o întrebare stupidă sau o afirmație de genul „Afară plouă, ce bine că terasa asta are acoperiș”. Pe terasa cu mici de la Obor i s-a întâmplat să afle întreaga viață a unui necunoscut, după ce l-a întrebat o singură chestie: „După zece ani de stat în București, v-ați adaptat la orașul ăsta sau vă e dor de orașul natal?”. Cam așa se întâmplă aproape întotdeauna: oamenii vor să vorbească, micul și toată piața asta imensă nu-s decât un pretext pentru a schimba două cuvinte cât sacoșele zac pleoștite sub mese și pe bănci. De când vine aici, n-a văzut niciodată vreun conflict mai serios. 

Mai degrabă dincolo, în piață, trebuie să fii cu băgare de seamă. Din postura de potențial client riști să fii prins într-un triunghi de interese vânzător-client-vânzător. Ciprian a trăit asta pe pielea lui. Avea o doamnă de la care cumpăra ierburi și condimente, undeva aproape de intrare. Însă într-una din descinderi, Ciprian a găsit la cineva busuioc mai proaspăt și a cumpărat un mănunchi. Ba chiar a făcut o poză pentru Facebook cu busuiocul, în care se arăta vizibil satisfăcut de descoperire. De la câteva mese distanță, cineva îi urmărea gesturile de sub sprâncene. Când a trecut s-o salute, femeia a izbucnit: „Ce, eu n-am busuioc? Să cumperi de la ăla de-acum!” 
 
Relația nu s-a rupt. Peste trei-patru zile, la următoarea sosire în Obor, a trecut pe la ea, i-a zis un „săru' mâna” mieros și a întrebat-o din priviri dacă îl iartă pentru ce-a făcut. „Răspunsul pe care l-am dedus a fost ăsta: E OK, o să fiu iertat, dar e urât ce-am făcut, «treacă de la mine». S-a întors fiul risipitor acasă și, pentru că a fost prima oară, a fost primit, dar era clar că trebuia să sufăr puțin înainte. Oricum, sentimentul meu e că ceva s-a rupt pentru totdeauna.” 

Ciprian revine constant în locul ăsta al intersecțiilor fragile dintre oameni și mărfurile lor și o face fără idealisme. Știe că nu-i tot păstrăvul din apele cristaline din Făgăraș, așa cum scrie pe etichetă, și că n-are cum să încapă atâta brânză în Mărginimea Sibiului. „Parcă și vezi cisterne întregi care pleacă zilnic către București. Am făcut odată o glumă: Cum distrugi afacerea unuia care vinde brânză din Mărginimea Sibiului? Îi furi cartela de la Metro”. A mai auzit că unii pun făină în brânză, ca să tragă la cântar, și că n-ai cum să o duci pe toată în laborator ca s-o verifici. Se ghidează însă după gust și, deocamdată, în Obor a găsit cea mai bună brânză din București.

Vine, înainte de toate, pentru viața Oborului, pe care a ajuns s-o iubească. Pune pe Facebook descoperirile, le face cunoștință prietenilor cu terasa de mici, apoi îi poartă prin piață. Și nu e singurul care face asta: dovadă stă popularitatea hashtag-ului #obor. A observat că, de vreun an, scade media de vârstă a celor care vin să ia prânzul la terasa de mici. Pe lângă cei care lucrează prin noile clădiri de sticlă din jurul Oborului, crede că sunt și din cei care vin de curiozitate, după ce-au citit ceva pe net. „Oamenii fac din venirea la Obor o sărbătoare și povestesc mai departe.” Lumile astea ale Bucureștiului comunică și conviețuiesc, în ciuda diferențelor. Va fi tot mai mult nevoie de alianța asta în perioada următoare pentru a ține Oborul vioi: chiar în spatele pieței, pe Ziduri Moși, a răsărit silueta argintie ca de cyborg a unui mall. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK