Arte vizuale / Jurnalism

România protestelor: o istorie în imagini

de Vlad Odobescu

Publicat pe 28 aprilie 2017

Dincolo de pancarte, pumni strânși sau îmbrățișări, imaginile de la protestele din România conțin semne ale schimbărilor profunde ale României. Cu fiecare adunare sau marș, oamenii învață că pot fi împreună, că pot schimba politici și pot tăia din aroganța guvernanților. La o adică, îi pot răsturna din fotolii. 

O echipă strânsă în jurul proiectului Documentaria.ro lucrează la un album „despre construirea conștiinței publice a societății noastre, de la protestele sindicale de acum zece ani la forma de rezistență spontană din 2017”, prin ochii unora dintre cei mai buni fotografi români. În momentul de față, albumul este în lucru, iar publicarea lui depinde de susținerea prin precomenzi pentru 1.000 de exemplare. 

Fotograful Bogdan Dincă, cel care a inițiat Documentaria.ro, ar vrea ca albumul să nu rămână doar un obiect într-o bibliotecă. De aceea, a apelat la ajutorul organizației Funky Citizens, care ar urma să organizeze o caravană prin 10 orașe, cu expoziții și dezbateri. „Sperăm să putem pune la aceeași masă fotojurnaliști, sociologi, actori civici locali și, în general, oameni care vor să se implice”, spune Dincă. Ideea ar fi să afle împreună ce se poate face și dincolo de protest pentru a face o țară mai bună.

O scurtă recapitulare

Cum s-a ajuns la coagularea de acum? E o forță care s-a strâns cu încetul, după o lungă lâncezeală socială. La capătul unei tranziții în care doar sărăcia părea să-i scoată pe oameni din case, românii începeau să iasă din casă pentru valori. Începutul ar putea fi găsit în protestele declanșate de legea Sănătății propusă de guvernul lui Emil Boc. 

Între altele, noua lege din domeniu își propunea să liberalizeze sistemul medical de urgență, în dauna SMURD-ului creat de medicul Raed Arafat. Pe 15 ianuarie, după mai multe zile în care protestul crește întruna, aproximativ 13.000 de oameni ies în stradă, iar în centrul Bucureștiului se înregistrează violențe. Câteva săptămâni mai târziu, Emil Boc își dă demisia. 

București, 19 ianuarie 2012 © Ioana Moldovan

În septembrie 2013, iminenta aprobare a proiectului minier de la Roșia Montană îi înfurie pe mulți români. După ce guvernul aprobă un proiect de lege ce le-ar permite canadienilor de la Roșia Montană Gold Corporation să demoleze patru munți pentru a scoate sute de tone de aur și de argint, mii de oameni se organizează pe Facebook și ocupă, duminică de duminică, centrele marilor orașe. Revolta e deopotrivă a ecologiștilor, a celor preocupați de patrimoniul cultural și a celor supărați că o corporație străină vine să extragă aurul românesc, însă diferențele din stradă se topesc sub sloganul „Uniți Salvăm”. Pentru a suplini tăcerea televiziunilor pe acest subiect, zeci de mii de oameni mărșăluiesc prin cartierele Bucureștiului sau Clujului, pentru a-și striga durerea direct sub ferestrele blocurilor. 

Însă nu doar marile orașe cunosc revolta. În octombrie 2013, sătenii din comuna vasluiană Pungești fac un scut viu în calea utilajelor companiei Chevron, care se pregătesc să instaleze sonde de explorare a gazelor de șist în zonă. Deși localnicilor li se alătură și activiști din alte părți, Pungeștiul devine un simbol al rezistenței oamenilor simpli. Peste două luni, dispozitive serioase de jandarmi ocupă satul, blochează căile de acces către perimetrul Chevron, iar ciocnirile devin violente. În scurtă vreme, Chevron își suspendă activitatea, apoi renunță cu totul la sonde.

București,15 septembrie 2013 © Mircea Reștea
Pungești, 7 decembrie 2013 © Mircea Reștea

Motive de revoltă tot apar în anii care vin - împiedicarea votului din diaspora în 2014 sau incendiul de la Colectiv din 2015 sunt două exemple puternice -, iar strada tot crește, capătă încredere și mută frica în birourile politicienilor. 

București, 5 noiembrie 2015 © George Popescu
București, 4 noiembrie 2015 © Bogdan Dincă

În zilele de vârf ale protestului #Rezist, Barbu Mateescu a văzut un sondaj care includea o întrebare era despre emoțiile resimțite de către participanți. Erau acolo furia, dezamăgirea, dar pe primul loc era solidaritatea. Românii au o relație complicată cu solidaritatea, îmi spunea Mateescu într-un interviu din februarie: românii au trecut printr-un comunism care-i forțase să fie „uniți în cuget și-n simțiri”, dar numai asta nu simțeau pe-atunci. Regimul le impunea demonstrații formale, ieșiri cu pancarte și stegulețe, adunări golite de orice sens care simulau comuniunea. Imediat după ‘90, comunitățile s-au spart și mai mult, iar singurele adunări în grupuri mari erau prilejuite de meciuri de fotbal sau proteste sindicale. Apartenența la un grup putea să se arate doar în grupuri foarte mici: oamenii cu care te întâlnești la o bere sau o aniversare, cu care joci board-game-uri. „Protestele, mai ales ultimul [împotriva OUG 13] sunt și o recuperare a comunității”, arăta Mateescu. „Nici nouă nu ne vine să credem câți suntem și împărțim aceste valori”. 

Puteți răsfoi istoria protestelor din România ultimilor ani dacă precomandați albumul aici. Până pe 14 mai, prețul unui exemplar este de 90 de lei.  

FOTO main: București, 20 ianuarie 2012 © Tudor Vintiloiu

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK