Lux a luat lumea pe nepregătite. E genul de chestie pe care nu știam că ne-o dorim până n-am auzit-o. E cel mai ambițios album din discografia deja ambițioasă a Rosalíei. E avant-pop creștin, exercițiu grandoman de virtuozitate, puzzle de referințe, fever dream dătător de fiori, throwback la fosta noastră încredere în marile narațiuni. Probabil că e, de asemenea, o capodoperă.
Pe 28 octombrie 2025, primele zece poziții din Spotify global chart arătau așa: Taylor Swift, sombr, Olivia Dean, Alex Warren, Billie Eilish, Lady Gaga & Bruno Mars, două piese K-Pop și o piesă simfonică stil Vivaldi – Iarna cu arii cântate în germană. Perdona? Da, este single-ul Berghain de Rosalía (feat. Björk și Yves Tumor), prin care artista catalană anunța Lux, mult-așteptatul său comeback. Lansat pe 7 noiembrie, albumul a strâns 42 de milioane de ascultări pe Spotify încă din prima zi, un record absolut pentru o muziciană de limbă spaniolă, și a stârnit un val de apreciere critică aproape unanimă (Pitchfork, Rolling Stone, Variety, New Yorker, The Guardian). Partiturile de la Berghain au fost (re)interpretate de amatori și profesioniști din toată lumea, remixurile techno și reaction video-urile au împânzit TikTok-ul, videoclipul (filmat în Varșovia) a fost analizat ca omagiu la Blue de Kieślowski și folosit ca material de meme marketing de IKEA. Alte piese la fel de simfonice de pe Lux au intrat apoi la rândul lor în Top 10. Apoi, ușor-ușor, au început și discuțiile despre „albumul anului” - un album fără drop-uri și (aproape) fără beat-uri, care este în mare parte despre relația artistei cu Dumnezeu. Să le luăm pe rând.
Obertura
Rosalía a ajuns prima oară pe harta mare a muzicii cu El mal querer (2018), un LP în care combina flamenco-ul tradițional cu popul și R&B-ul, și care era totodată proiectul său de absolvire la prestigiosul Catalonia College of Music. Motomami (2022), LP-ul mai reggaeton de follow-up, a fost iarăși extrem de bine primit, câștigându-i reputația de artistă care nu doar că știe, ci urmărește activ să se reinventeze cu fiecare nou release. Cu Lux, Rosalía se ridică la înălțimea acestei reputații și chiar mai sus: nu flamenco fusion, nici reggaeton, ci Bach, Vivaldi, Mahler, Stravinski și Michael Nyman. Și pop, desigur, dar din perspectiva cuiva cu background în muzică clasică (Rosalía are), și la un nivel de efort cu care popul nu prea mai e obișnuit.
Pe album se aud nu mai puțin de treisprezece limbi: spaniolă, catalană, engleză, latină, italiană, ucraineană, japoneză, arabă, mandarină, ebraică, portugheză, franceză și germană. Artista le-a integrat la capătul unui an de vocal training (e greu să cânți în altă limbă, mai ales operă) și ping-ponguri între Google Translate și traducători de meserie. Versurile sunt inspirate din viața și opera unor sfinte-poete creștine și islamice ca Hildegard de Bingen sau Rabia Al-Adawiya, din scrierile prozatoarei braziliene Clarice Lispector și din gândirea filosoafei activiste Simone Weil. Cu totul, producția a durat trei ani și a adus la masă tot felul de superstaruri din muzică clasică (Caroline Shaw), pop (Noah Goldstein, Pharrell Williams) şi electronică (Guy-Manuel de Homem-Christo din Daft Punk, Venetian Snares). Partiturile sunt interpretate de London Symphony Orchestra (top 10 orchestre ale lumii), sub conducerea lui Daníel Bjarnason. Pe partea de featuring-uri, avem, pe lângă Björk și Yves Tumor, nume precum Carminho (fado) și Estrella Morente (flamenco). Albumul e structurat în 4 mișcări – mouvements, simfonie-style – și trece prin tot felul de teme grele: deziluzia romantică, răzbunarea, iertarea, binecuvântarea, moartea, viața de după moarte, sacrul & profanul.
Pop con P
S-o spunem, Lux e a lot, și nu merge neapărat pentru un început de seară de vineri, dar cumva asta e și ideea. Conform Rosalíei, ar fi un fel de antidot în formă sensibilă la cultura instant gratification-ului: „the more we are in the era of dopamine, the more I want the opposite”. E un album căruia trebuie să i te dedai, căruia trebuie să-i accepți capriciile pentru că acolo se află juice-ul. Care juice se poste accesa, de fapt, fără prea mari sforțări. La Perla are ritm de vals, linii suave, refren cu earworm, versuri de dragoste rănită despre un terrorista emocional (posibil ex-ul artistei, Rauw Alejandro), și – da – string quartet. Porcelana are pe one beat silabe „scuipate” și pe 2-3-4 swell-uri apocaliptice de viori (fantoma reggaetonului bântuind prin catedrală), apoi bridge cu incantații autotune-izate de la rapperul Dougie F. Mio Cristo Piange Diamanti are arii înălțătoare despre iubirea dintre sfinți (❤️ Francisc x Clara de Assisi ❤️), care evocă operă italiană cu urcușuri cromatice complicate în aceeași măsură în care evocă Andrea Bocelli și Celine Dion - Time To Say Goodbye. Berghain e, să zicem, mai neprietenoasă, dar acolo asta e și șmecheria, e plăcut-neplăcută, dovadă remixurile techno pe care le-a inspirat. Și este, desigur, vocea superbă a Rosalíei în sine, felul în care conține și produce emoție, alternând cu o lejeritate fantastică între fragilitate, pasiune, dramatism și sassiness. Cu toată grandoarea sa, Lux nu e doar gesticulație grandomană look at me. Odată acceptați termenii, it really is giving experiență cinematică și mișcătoare, într-un fel care poate că e și obositor pe alocuri, dar care reușește în momentele sale bune să redea ceva din oricât-de-clișeica magie a muzicii.
Aspirația asta spre capodoperă pe vechi se vede și din producție. Mixurile sunt aerisite și organice, într-un echilibru perfect de claritate, forță și human feel. Ciupiturile de violoncel au textură, reverb-urile chiar sună ca din catedrală. Mulțumită unui dynamic range mare (diferența dintre volumul șoaptei și cel al strigătului), nealterat de compresie (chestia care face ca piesele să fie per total loud), albumul are o respirație umană, o alură live. Contează și că nu se folosește deloc AI sau looping: fiecare bucată e cântată „pe viu”, chit că ar fi putut fi luată cu copy / paste, iar asta, oricât de metafizic ar suna, se simte.
Ca cherry on top, albumul e disponibil în forma sa completă - 18 piese, față de 15 câte sunt pe platforme - doar pe vinyl sau CD, cu sugestia că se desăvârșește doar odată cu suportul material. Nu doar o prezență diafană din interiorul mult mai vast al mobilului, ci, nu-i așa, un obiect purtător de artă pe care îl poți ține în mână și cu care poți avea o relație concretă (se poate semna, se poate împrumuta, capătă patină etc.). Sigur că se bucură și departamentul de sales de la Columbia Records de hype-ul creat astfel (oare cum sunt piesele bonus dacă astea sunt așa bune? nu întreb retoric), dar per total intenția e clară și pare sinceră: muzică mai cu „aură”, atât cât se mai poate în epoca reproductibilității digitale.
Dios con D y d
Lux vine de la „lumină”, care vine de la Dumnezeu. Pe de o parte, asta nu e o surpriză având în vedere background-ul catolic al Rosalíei. Se pare că artista se roagă seara și are un fel de relație în propriii termeni cu divinitatea. În sensul ăsta, e ușor de văzut cum sfintele istorice din album au inspirat-o ca avataruri de „energie mistică feminină” (cuvintele ei). Sunt un fel de refugiu de la patriarhalismul altminteri apăsător al Bibliei. Surpriza e, poate, patosul cu care sentimentul religios e exprimat: Lux chiar este o operă pop creștină în termeni de versuri și sound. Nu e numai asta, evident, dar direcția există și e destul de pronunțată. Pe (excelenta) Reliquia, avem epifanii precum „no, no, no soy una santa pero estoy blessed” / „nu sunt sfântă, dar sunt binecuvântată”. Pe Magnolias, avem beatificare, cu artista purificată de cele lumești prin înmormântare care le adună pe toate laolaltă pentru a le exorciza:
Sobre mi ataúd KTMs quemando rueda / Deasupra sicriului meu, KTM-uri arzând cauciuc
Lágrimas y goma se derriten en la madera / Lacrimi și gumă se topesc pe lemn
Gasolina y vino tinto, puros y chocolate / Benzină și vin roșu, trabucuri și ciocolată
Bailando con amor encima de mi cadáver / Dansând cu iubire deasupra cadavrului meu
Chiar și fără a înțelege versurile, atmosfera e prinsă în opțiunile armonice și în instrumentație. Sexo, Violencia y Llantas, piesa de deschidere a albumului, se folosește, de pildă, de așa-numitul picardy third, o modulație-surpriză din minor în major exact pe finalul măsurii, al cărei efect perceput de înălțare i-a folosit în multe situații și lui Bach. Sus-menționata Magnolias e plină de clopote, orgă, fugi și serenitate șoptită. În Mio Cristo Piange Diamanti sau Sauvignon Blanc, melismele preluate de Rosalía din flamenco induc transă într-un mod nu foarte diferit de corurile bisericești. Fiorul e acolo.
Astea fiind zise, partea de profan are la rândul ei un loc important. Pe de o parte, desigur că este nevoie de ea pe post de contrapunct la tot sacrul. Cum zice Sexo, Violencia y Llantas, „cine-ar putea să vină din acest pământ, să ajungă în cer și să se întoarcă pe pământ”. Pe de altă parte, profanul e chiar un filtru al divinității, o poziție din care aceasta e adaptată liber, uneori la modul borderline-blasfemic. Exemplul cel mai clar e probabil Dios Es Un Stalker, o piesă altminteri jucăușă, în care artista se ipostaziază într-un Dumnezeu care le face în sâc oamenilor cu omnisciența Sa. Un altul e Novia Robot, una dintre piesele vinyl / CD exclusive, unde se găsește versul deja frecvent citat „me pongo guapa para Dios” / „mă fac frumoasă pentru Dumnezeu”. Și sunt, bineînțeles, aparițiile Rosalíei în contextul albumului: ca sfântă în cămașă de forță pe copertă, cu halou auriu bleached pe creștet în interviuri. Interesant e că una n-o anulează pe cealaltă: personajul-narator din Lux e și mediu de exprimare a energiilor divine, și pământeană care le memează, știindu-se pământeană. Cumva, nici nu putea să fie altfel. Contradicția e acolo, și, din unghiul ăsta, aș zice că albumul face foarte bine că o integrează.
Contemporaneidad
Dar Rosalía nu le putea avea pe toate. Conform consensului de pe net, ceea ce îi lipseşte e un mai mare awareness în legătură cu dezbaterile / problemele momentului. Încă de la primul album, artista a primit acuzații de cultural appropriation. Flamenco-ul face parte din cultura romilor andaluzi, or iat-o pe Rosalía, care nu are mai nimic în comun cu ea, preluând accentul, expresiile și inclusiv portul cu titlul de flavor exotic. La fel a fost și cu Motomami, căruia i s-a reproșat că face paradă de reggaeton și bachata, rupându-le complet de tradiția latino-americană de care aparțin. Justificarea a fost că nu ar fi apropriere, ci apreciere, dar clar nu a ajutat că Motomami a câștigat Album of the Year la Latin Grammys, unde poate că artista, ca reprezentantă simbolică a puterii coloniale spaniole, nici nu ar fi trebuit să participe. Colac peste pupăză, Rosalía a omis să se poziționeze față de genocidul din Palestina, motivând că a fost prea ocupată cu muzica și că activismul pe social media oricum nu rezolvă mare lucru.
O parte dintre criticile de mai sus s-ar putea aplica și la Lux, cu noutatea că acum avem și problema religiei. Independent de intențiile din spate, albumul contribuie totuși activ la imaginarul pop-catolic al momentului. Nu e clar cum pică o asemenea propunere pe fondul actualului val de fundamentalism religios, cu ale sale scenarii de apoteoză în context de extremă dreapta. În plus, apele sunt destul de tulburi și dintr-un unghi feminist. Poate că figurile sfintelor sunt empowering pentru artista catalană în contextul său specific de viață, dar nu știu cât de mult sunt și pentru ascultătoarea medie a albumului. Sacrificiul de sine, noblețea suferinței (vezi Divinize) și relația privilegiată cu providența nu sunt ipostaze prea grozave de autonomie într-o lume patriarhală, iar sugestia de esență feminină care triumfă la modul mistic are ceva alunecos și facil. Privită astfel, pretenția de universalism a albumului are o anumită naivitate.
Și mai e problema artei cu A în sine, pe care Lux o ridică mai tare decât predecesoarele sale. Vorbind despre lucrul la album, Rosalía își face de fapt un fel de mitologie: iată o demiurgă care se izolează pentru a lucra, are curiozitate renascentistă, petrece ani întregi documentându-se, suferă la venirea inspirației și iese la suprafață cu o operă-emanație a sinelui său profund. Sigur, rezultatele chiar sunt vizibile, dar nu e de neglijat că Rosalía consideră că Lux este 97% creația ei, un procent totuși generos având în vedere întreaga plajă de colaboratoare și colaboratori. Adăugând și componenta har - el duende, cum îl numește Rosalía via flamenco - profilul romantic e complet. E totuși o concepție lăsată de ceva timp în offside istoric de idei mai democratice și mai lumești despre procesul artistic. Cu riscul de a cârcoti un pic, e un anacronism care, privit în context, merge mână în mână și cu valul de narcisism neoliberal al perioadei.
Și totuși, Lux este un succes răsunător - poate cel mai mare de anul ăsta dacă e să facem media între popularitate și critical acclaim. Cum se face? E doar pentru că sună atât de bine? Pentru că majoritatea lumii oricum nu asimilează versurile din cauza barierei de limbă? Pentru că e Rosalía, o figură cu o cotație pop-culturală prea mare ca să nu fie urmată oricum, cu atât mai mult face și probă (incontestabilă) de virtuozitate? E virtuozitatea în sine, skill-ul de compozitioare și interpretă care atinge o culme și îi permite să se impună malgré tout ca experiență estetică sublimă™? E echipa numeroasă din spatele albumului, multitudinea de referințe care vin cu flavour high concept și dau de lucru fanbase-ului?
Probabil, dar aș zice că mai e ceva: albumul vine în întâmpinarea unei nevoi colective de a crede din nou în lucruri la modul general. Cum sugerează și Bjork pe Berghain, suntem într-un punct în care speranța că problemele lumii se vor rezolva nu prea se mai descurcă fără gândire magică: the only way to save us is through divine intervention. Cuplat cu faptul că, într-adevăr, e cam greu și în orice caz dezarmant să trăiești în post-autenticitate. Uneori, prinde bine să crezi la modul delulu că e mai mult acolo, că mai rămâne ceva plin și după ce (social) media, algoritmii și capitalismul și-au băgat coada. Și atunci poate de aceea ne place și Lux. E un album convingător în calitatea sa de artă-ca-pe-vremuri, cu claim de universalitate și perenitate, care vine într-o lume care nu mai e cu de-astea, dar le simte lipsa. E un fel de dovadă vie a faptului că popul are încă niște suflet necolonizat, e încă în stare să se ia în serios, poate încă să propună forme riscante și să discute sincer, cu contradicțiile la vedere, lucruri mari dar uncool ca iubirea, credința sau moartea. În sensul ăsta, Lux e un statement puternic indiferent de relația pe care o avem cu Dumnezeu - e holy regardless.
