În ianuarie 2022, Sebastian Androne-Nakanishi a fost desemnat compozitorul anului la International Classical Music Awards – printre cele mai importante distincții din lumea muzicii clasice.
Sebastian s-a născut în Azuga, unde a început să studieze pianul la vârsta de 5 ani. S-a simțit conectat de timpuriu cu latura sa creatoare – „încropea” mici lucrări muzicale de la 11 ani – , așa că a decis să studieze compoziția clasică mai întâi la București, apoi la Birmingham și Paris. Acum, la 33 de ani, este stabilit, alături de soția sa, la Zürich – oraș ce a devenit pentru el spațiu de perspectivă educativ-creativă și cămin totodată.
Sebastian scrie muzică clasică contemporană, dar și muzică electronică sau soundtrack-uri pentru filme, documentare și piese de teatru (Romeo & Julieta a Lilianei Pană, Wanda a lui Radu Apostol, Top Dogs a lui Theodor-Cristian Popescu, Nosferatu a lui Stephan Teuwissen, etc.). Două dintre cele mai importante distincții primite, Marele Premiu la Concursul Internațional George Enescu (2014) și Trofeul Golden Eye la Concursul Internațional de Muzică de Film din Zürich (2018), demonstrează capacitatea lui de a se dedubla în calitate de compozitor: el lasă deoparte credințele limitative și pornește în expediție creativă, indiferent de genul muzical abordat.
Am povestit online cu el despre granițe în muzică și societate, despre preconcepții și provocări, despre mentalități și „gălăgie” artistică.
Cum te-ai prezenta în câteva cuvinte?
Îmi este foarte dificil să mă caracterizez pe mine însumi din punct de vedere stilistic (sau compozițional). Mi-au plăcut atât muzica de film, cât și cea pe care o studiam la liceul de muzică, astfel că cele două influențe s-au întâlnit până la urmă. Cred într-o muzică scrisă în mod onest și profund. Onest e ușor, însă onestitatea pare mai firească atunci când vine din superficialitate, lucru cu care de multe ori trebuie să lupt. Pe de altă parte, căutarea în profunzime și despicarea firului în patru duce la îndepărtarea de onestitate. Astfel că de multe ori mă găsesc într-o stare tensionată de căutare a unui fel de echilibru...
Ai studiat compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din București și compoziție – muzică de film la Zürich, deci ai trăit experiența cunoașterii mentalităților (academice) diferite. Avem nevoie să punem limite între muzici? Crezi că e corectă o ierarhizare a importanței genurilor muzicale?
Cred că nevoia de a compartimenta este firească. Cu toate acestea, ea poate avea consecințe nefaste. De cele mai multe ori problema rezidă în modalitatea dogmatică în care e abordată clasificarea. Unele lucrări muzicale apar și prosperă în zonele liminale, în „între-compartimente”, de multe ori fără ca autorul să își dorească în mod explicit lucrul acesta. Cu toate acestea, mai toate platformele de redare audio (precum Soundcloud) îți cer să te încadrezi într-o categorie sau alta. Probabil e și o consecință a mercantilizării muzicii, care – sub ipostaza de produs – are nevoie să fie clar compartimentată și etichetată pentru a fi „furnizată” în cele din urmă către „consumator”. Avem nevoie de asta? Din punctul de vedere al muzicii în sine, nu. Însă dacă ne gândim la excesul de informații cu care suntem bombardați, la jungla aceasta care îți activează toți senzorii, punerea de limite între muzici pare a fi o necesitate pur organizatorică, de orientare. Atâta timp cât nu sunt dogmatizate și nu se uită scopul lor, aceste clasificări nu ar trebui să devină nocive.
Ce face o muzică să fie cultă și ce o face pe alta să fie ușoară?
Eu am ales să folosesc sintagma „muzică de concert” întrucât accentul se pune pe contextul socio-cultural în care se desfășoară muzica. Just, muzica de concert se poate cânta și în afara sălii de concert și poate într-adevăr fi asociată concertului instrumental. Cu toate acestea o prefer întrucât celelalte opțiuni fie conduc la o judecată de valoare („muzică cultă”), fie fac legătura cu o anumită atitudine estetică („muzică clasică”). Iar „muzica ușoară” prefer să o nominalizez cu „muzică pop”, întrucât cultura pop este de multe ori elefantul din cameră pe care îl ignorăm.
Diferențiez cele două muzici prin funcțiile principale pe care (de regulă) le au. Un song scris în prezent de Billie Eilish a fost menit să fie ascultat de-acasă, în intimitatea fiecăruia, la căști sau difuzoarele laptop-ului de lucru și asupra acestor detalii legate de sonoritate s-au investit sute de ore de lucru intens. Doar din prisma acestui lucru putem deduce cât de diferită e abordarea față de o muzică de concert. Aici compozitorul este reprezentat de partitură, contractul și rețeta de instrucțiuni care a necesitat sute de ore de lucru intens și pe care le preiau interpreții pentru a (re-)constitui live actul sonor. Nu există un intermediar tehnic, ci o legătură directă cu publicul. Pe lângă acest lucru, publicul muzicii de concert are o cu totul altă predispoziție spre ascultare și alte așteptări față de persoana care ascultă în propria intimitate song-ul lui Billie Eilish. Există un anumit cod vestimentar, o anumită atitudine pe care trebuie să o ai în timpul concertului și așa mai departe, pe când songul a devenit o resursă consumabilă accesată (și accesibilă) oricând în propria intimitate. Sigur că oricine poate asculta muzică de concert în aceleași circumstanțe menționate anterior, însă funcția ei a fost mereu să fie ascultată într-o sală de concert, live. Se depun eforturi tehnice uriașe pentru ca redarea digitală a unei astfel de muzici să sune în difuzoarele de acasă cât mai aproape de realitate. Și tot astfel putem spune că muzica pop se poate asculta și live, însă astăzi lucrul acesta se întâmplă din ce în ce mai rar (în opinia mea).*
Cum crezi că ar trebui să fie predată educația muzicală în școlile generale din România?
Cu empatie și multă dragoste față de orice fel de muzică. Cred că înainte de a fi capabil să guști anumite tipuri de muzici, trebuie poate să înțelegi de ce asculți ceea ce asculți. De multe ori motivul e pur și simplu cadrul social, contextul în care te afli și muzica pe care o ascultă cei din jur. De multe ori trebuie să realizezi că nu ai cum să știi ce îți place până când nu „guști” din mai multe feluri. Și chiar acest proces de explorare cred că ar ajuta mult.
În 2014 câștigai Concursul Internațional „George Enescu” cu lucrarea Tektonum în care ai integrat drujba electrică în orchestră. Acum ceva timp postai pe profilul personal de Facebook comentariul unui oarecare domn („Asta e muzica? De ce se promovează această gălăgie?”). Dacă părăsim spațiul învățământului muzical, cum și unde s-ar putea deschide dialoguri-punți între muzicieni și potențialul public?
Mă tem că în anumite cazuri nu se mai poate face nimic și nici nu ar trebui să se insiste prea tare. Opinia a ajuns astăzi la rang de axiomă. „E dreptul meu!” e primul lucru pe care îl scriu cei cărora li se atrage atenția că atitudinea asta apodictică poate dăuna. Rolul meu în calitate de compozitor se încheie la predarea partiturii. Sigur că îmi doresc să existe o comunicare între mine și public, însă reușesc (sau nu) să realizez acest lucru prin muzica însăși. Dacă lucrarea are nevoie de o sumedenie de explicații înainte și/sau după interpretare, atunci problema s-ar putea să rezide în muzica însăși. E firesc ca anumiți oameni să nu rezoneze la anumite tipuri de muzici, mai ales dacă universul muzical în care s-au aflat până la acel moment este extrem de limitat. Cred că punțile se realizează atunci când există dorința spre așa ceva... de ambele părți, nu doar din partea compozitorului.
Ai făcut coloana sonoră la podcast-ul „Obiceiul pământului”. Ce a însemnat pentru tine cufundarea într-un subiect cu puternice semnificații istorice, dar și personale?
Am fost surprins de o astfel de istorie despre care nu știam nimic. Colaborarea cu cei de la Decât o Revistă a fost incredibil de ușoară și plăcută. Au fost deschiși la propunerile mele și am rezonat imediat la materialul pe care îl prezintă. Sigur că a trezit anumite trăiri... puternice și ele au fost catalizatorul muzicii pe care am scris-o pentru proiectul acesta.
Având la rândul tău origini rome, te-ai simțit vreodată stigmatizat?
În clasele primare a trebuit de multe ori să ascund acest lucru. Copiii puteau fi extrem de cruzi și nu știam cum să manageriez o astfel de problemă. Din păcate și unii adulți pot fi cruzi cu cei de etnie romă, însă mie nu mi s-a întâmplat. Tatăl meu, însă, nu a avut o copilărie prea fericită, mai ales în acele decenii din perioada comunistă. Cu toate acestea, toate acele prejudecăți și nedreptăți au fost combustibil pentru o ambiție ieșită din comun și acest lucru l-a făcut un muzician mai bun (ambiție pe care cred că am moștenit-o și eu).
Există în limbajul comun expresii precum: „romii au muzica în sânge”, „cântă lăutărește” (fără a cunoaște notele). Cum crezi că s-ar putea atenua prejudecățile de acest fel?
Prin educație. Generalizarea a condus la cele mai mari atrocități (încă o face, după cum vedem...). Unii romi, da, au o predispoziție spre muzică așa cum și alte minorități o au și așa mai departe. Există un studiu care să aducă ceva dovezi în direcția asta? Dacă nu, de ce să propagi o superstiție?
Regretata Speranța Rădulescu le vorbea studenților de la Universitatea Națională de Muzică din București despre fenomenul manelelor, lovindu-se, însă, de ironii, glumițe, priviri ofensate (de altfel, ea susținea într-un interviu că „la Conservator există și un anumit conservatorism al studenților și al profesorilor”). Crezi că e utilă studierea și a altor muzici/culturi în mediul academic urmărind conștientizarea acestora?
Sigur că e utilă. Mărturisesc că și eu, din inerție, am avut un șoc atunci când am auzit de inițiativa aceasta și am întrebat atunci pe un profesor drag mie de ce e nevoie de așa ceva. Explicația mi s-a părut plină de sens: ca muzician profesionist (și mai ales ca muzicolog) trebuie să analizezi fenomenele muzicale contemporane, oricare ar fi ele. Judecata de valoare poate apărea mai târziu, dar într-o altă fază a procesului absolut firesc de radiografiere a culturii muzicale din prezent. Altfel spus: ce se ascultă? De ce acea muzică? De ce acele versuri? Și așa mai departe. Fenomenul trebuie înțeles pentru a ne înțelege pe noi și unde ne aflăm noi în raport cu ceilalți.
Ce i-ai sfătui pe elevii-muzicieni aflați la început de drum? Dar pe cei care își doresc să urmeze o carieră în compoziția muzicală?
Mulți oameni nu știu cât de mult timp investesc copiii din liceele de muzică, de cât de multă putere de muncă trebuie să dea dovadă zilnic. Dacă ați pornit pe drumul ăsta, al studiului unui instrument, faceți-o cu plăcere, iar dacă aceasta dispare, încercați să o regăsiți. Dacă ea nu mai revine... nu forțați lucrurile. Eu cred că muzica ar trebui făcută cu drag și dor, iar dacă un elev reușește acest lucru, bine ar fi să încerce să cultive acea atitudine și să încerce să nu o piardă nicicând! Iar profesorii tot asupra acestui lucru ar fi bine să se concentreze.
Eu nu mi-am dorit o carieră în compoziția muzicală. Mi-am dorit mai degrabă să mă joc cu sunete, cu sunete organizate de mine, nu de altcineva. Mai apoi mi-am dorit să mă refugiez în lumi sonore create de mine, după care am vrut ca acele lumi să fie suficient de bine făcute încât să răpească de pe scaun și pe cel care ascultă. În cele din urmă mi-am dat seama că asta e ceea ce vreau să fac toată viața, bucuria și plăcerea pe care le obțin scriind muzică îmi transformă „job”-ul într-o activitate recreativă. Cu toate acestea, bine ar fi să existe și o plasă de siguranță din punct de vedere profesional, întrucât aspectul financiar nu este un punct forte al acestei căi (pentru majoritatea dintre compozitori).
Îți mulțumesc, îți urez mult succes și – în final – te rog să lași cititorilor câteva cuvinte despre rolul muzicii, despre importanța și relevanța ei în contextul tragediilor pandemice, socio-politice, etc.
Am fost zguduit de campania de încurajare a artiștilor de a-și găsi un „real job” (un loc de muncă „adevărat”). Șocul a fost cu atât mai mare cu cât platforme media precum Netflix, în urma pandemiei și a recomandării de a sta cât mai mult în casă, începeau să aibă un număr din ce în ce mai mare de utilizatori, platforme care se bazează în mod exclusiv pe... artiști. Că vorbim de regizori, actori, compozitori, dramaturgi sau artiști plastici, noi toți am fost, suntem și vom fi relevanți. Într-o lume a „content”-ului, da, putem părea dispensabili, dar încercați să vă imaginați un film, o operă, o piesă de teatru realizate de creatorii de „content”. Sunt convins că miile de ore petrecute de artiști pentru a se perfecționa nu pot fi înlocuite de nimeni și nimic. Însuși acel efort e combustibilul numeroaselor rezultate artistice din întreaga lume de care ne bucurăm de acasă sau din sălile de spectacol. Fără acestea cine și ce suntem? Nu ne-am putea identifica nici măcar pe noi înșine.
*L-am rugat pe Sebastian să aleagă trei piese pop care-i plac. Iată ce mi-a trimis:
