Ana-Maria Boeru are 23 de ani și e actriță. A terminat UNATC în urmă cu doi ani, iar acum studiază la masterul de actorie de film de la Universitatea Ovidius din Constanța. În paralel, lucrează la Biroul de Evenimente Culturale al Uniunii Armenilor din România.
S-a născut în Cireșoaia, un sat de lângă Slănic Moldova. A crescut alături de două surori și un frate într-o familie agitată, într-o curte împărțită cu bunici, unchi și veri. Deși era mereu înconjurată de oameni, a simțit din copilărie o singurătate și o furie născute din senzația că nu e ascultată și înțeleasă. Era vocea din familie care protesta când nu-i convenea ceva, dar adulții n-o băgau în seamă.
Anii de liceu i-au adâncit sentimentul că nu e văzută. Își dorea actorie într-o clasă de mate-info, iar profesorii care ar fi trebuit s-o susțină o ridiculizau în fața colegilor. Confruntarea reală cu singurătatea a venit însă când s-a mutat în București, la facultate, unde s-a simțit mică și nepregătită. S-a ascuns în spatele unei identități construite și s-a refugiat online. Cu timpul, și-a dat seama că multe dintre bariere erau autoimpuse: frica de a fi judecată, rușinea, dorința de a părea altfel. A învățat să-și numească emoțiile atunci când apar și să lase furia să se așeze înainte s-o consume. În acest proces, singurătatea i-a devenit aliat.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Furia mea e ca o bilă mare, roșu-portocalie”
Mă simt singură mai ales când am senzația că sunt neînțeleasă și nevăzută. Când am impresia că nu aparțin. E foarte rău să te simți neimportant, mai ales în lumea asta a actoriei, unde am ales să fim văzuți. În relația pe care o am cu prietenul meu, mă simt singură când avem o discuție în contradictoriu și nu putem să vedem punctul de vedere al celuilalt ca fiind valid. Mi se întâmplă des să văd doar punctul meu de vedere ca fiind important. Am o dorință de a avea dreptate, de a fi puțin mai presus. Nu e ceva conștient.
Au fost multe momente în copilărie când m-am simțit așa. Cred că de prin clasa a șaptea sau a opta, am început să mă cert cu toți din familie, pe tot felul de tematici. Mă zgâria mereu ceva și trebuia să ripostez, mai ales când unele lucruri mi se păreau nedrepte. De exemplu, după o petrecere, noi, fetele, trebuia să strângem masa, iar bărbații stăteau pe margine și eu le spuneam că nu e în regulă.
Mă simțeam rău în anumite situații și nu înțelegeam neapărat de ce. Îmi dădeam seama că ceva era în neregulă când lucrurile se repetau sau când citeam un articol ori vedeam un videoclip pe YouTube pe tema respectivă. Adulții nu mă băgau în seamă, eram tratată cu „se găsesc și copchiii să vorbească.” Când mă simțeam neînțeleasă, mai ales după o discuție în contradictoriu cu părinții sau cu bunica, mă închideam la mine-n cameră și nu voiam să vorbesc cu nimeni. Ascultam muzică și, de multe ori, plângeam.
Aveam o furie interioară care a rămas cu mine până azi, doar că se manifestă mai puțin. O simt în cap și în piept, e ca o bilă mare, roșu-portocalie, ca un soare care arde încontinuu, alimentat de frustrare și neputință. Când eram mică, se aprindea când mi se puneau opreliști sau apărea întrebarea „ce-o să zică lumea?”, care m-a marcat profund. Se aprindea când problemele mele nu păreau importante pentru părinți, deși pentru mine erau fundamentale, viscerale. Mai e și furia feminină, despre care nu știu exact cum să vorbesc, dar care a fost mereu prezentă și reală.
E teribil când te lupți să le dovedești oamenilor că unele lucruri sunt greșite. Mai ales când ei au trăit toată viața cu ideea că „așa e normalul”, iar tu, un copil, vii și le spui că nu e în regulă. Nu te ascultă, poate te mai și ceartă și te simți nebună. După certuri, de multe ori continuam ciclul violenței verbale: mă luam de soră-mea sau de prieteni, deși nu aveau nicio vină. Era problema mea, pe care o răsfrângeam asupra lor doar pentru că ei mă ascultau.
Îmi amintesc momente din liceu când furia mea interioară a crescut. Eram într-o clasă de mate-info și aveam note mici. Matematica mi se părea foarte grea și nici nu-mi dădeam interesul. Abia spre finalul clasei a 11-a mi-am dat seama că vreau să dau la actorie, deși nu prea fusesem la teatru și nu făcusem pregătire. Într-a 12-a, profa cu care făceam pregătire la mate m-a întrebat ce vreau să fac mai departe. I-am zis actorie, iar ea mi-a spus că-mi înțelege visurile, dar mai întâi să luăm BAC-ul. Din cum a spus-o, mi-a dat zero șanse, de parcă nici BAC-ul nu-l puteam lua.
Proful meu de istorie, când voia să mai râdă în clasă, mă ridica în picioare și spunea: „Ia zi, Boeru, tu ce vrei să faci mai departe?”. Eu ziceam actorie și el începea să râdă de mine. Mă simțeam foarte neînțeleasă, mică. Foarte singură. Cum să-i faci asta unui copil de-a 12-a care vrea altceva decât ce-i propuneți voi? Nu știu dacă am vrut să le demonstrez că pot, dacă am dat la actorie în ciuda lor.
O singură profă m-a susținut. Mi-a dat numărul unei actrițe cu care să fac pregătire. La oră m-a întrebat dacă am sunat-o. I-am zis că nu, că mi-era rușine. Mi-a spus să ies din clasă și să nu intru înapoi până n-o sun. Dacă nu făcea asta, n-aș fi sunat-o niciodată. Am stat până mi-a răspuns, am vorbit și am început pregătirea cu ea.
„Simțeam că era ceva greșit la mine”
Cel mai puternic am simțit singurătatea când m-am mutat la facultate, în București și am stat singură în cămin. Nu mai era nimeni cu mine să-mi spună ce să fac, să mă controleze, să-mi facă de mâncare sau să-mi spele hainele. Pe de-o parte, asta m-a făcut să mă simt independentă, iar pe de altă parte, foarte mică, pentru că eram doar eu cu deciziile mele și cu consecințele lor.
La școală simțeam că vin dintr-o poziție inferioară: nu făcusem cursuri de actorie și nu avusesem contact cu teatrul. La noi, la Slănic, nu exista teatru. Țin minte doar că, de Ziua Copilului, au venit niște trupe la Cazinou și am văzut „Scufița Roșie”. În rest, vedeam filme acasă cu ai mei: „Toate pânzele sus”, „Pistruiatul”. Astea erau referințele mele. Mulți colegi făcuseră actorie în liceu sau, fiind din București, avuseseră mai mult acces la spectacole. Unii se și știau între ei, fuseseră în aceeași trupă de teatru în liceu.
Din start știam mai puține decât ei. Aveau deja păreri fondate despre ce se întâmplă pe scenă sau la film, iar mie nu-mi venea să deschid gura și să emit o părere neavizată. Chiar și după ce am început să văd filme și spectacole, tot mi-era rușine să-mi spun părerea. Aveam impresia că nu era la fel de importantă ca a lor. Mulți aveau firi mai expansive, voiau să se afirme, să fie văzuți, să fie în centrul atenției. Eu, în facultate, n-am simțit că vreau asta, să fie mereu doar eu, eu, eu. Pentru că nu-mi exprimam părerea, nici nu eram băgată în seamă și simțeam că era ceva greșit la mine.
M-am simțit foarte singură din cauza asta. Cel mai rău lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să fiu ca toată lumea, ca să nu mă simt dată la o parte. Să par cool, ca să mă cheme și pe mine lumea la petreceri. M-am ascuns mult în facultate, la licență. Când încerci să fii altcineva, te distanțezi de tine. Nu-ți mai dai seama cine ești.
M-am ascuns și fizic. La cursuri, stăteam tot timpul mai în spate și nu ridicam mâna ca să fac exerciții. Nu mă consideram suficient de bună. Mi-era foarte greu să fiu văzută greșind. Nu reușeam să mă detașez de emoțiile mele și să mă arăt, să mă vulnerabilizez.
Nici nu mă consideram la fel de frumoasă ca alte colege. Simțeam că nu trebuia să se uite nimeni la mine. Aveam ochelari de vedere și aparat dentar. Mi s-a sugerat să scap de ele: nu mi se vedeau bine trăsăturile feței, iar vorbirea îmi era modificată. Am trecut la lentile de contact și m-am simțit mai eliberată. Cât am purtat ochelarii, nu mi-a spus nimeni că am ochi frumoși. După ce mi-am pus lentile: „Uau, ce ochi frumoși și mari ai. Porți lentile colorate?”. „Nu, așa sunt ochii mei.” Nu mă observase nimeni până atunci.
Cu aparatul dentar a fost mai greu; nu puteam să întrerup un parcurs început înainte de pandemie. Eram întrebată cam la fiecare curs când o să-l scot, așa că încercam să-mi corectez vorbirea, ca să se simtă că nu-l am. Nu simțeam că mi-o modifica foarte mult, dar încercam să plusez, să supracompensez.
Perioada asta de inadaptare a coincis și cu cea în care am stat singură la cămin. Colega mea de cameră era mai mult plecată. Nici sora mea mai mare nu era în București în acel moment, din cauza pandemiei. Am început să stau mult pe social media, unde mă refugiez și acum din păcate. Mă foloseam de confortul telefonului.
„Singurătatea pe care am simțit-o era, cumva, autoimpusă”
Doar după ce am terminat licența mi-am dat seama cât de izolată m-am simțit și cât de mult încercam să par altfel. Am avut un an de pauză până am dat la master. Am avut timp să respir și să rup în bucățele tot ce se întâmplase. M-am gândit că poate am greșit și eu că m-am izolat și am analizat unde au greșit alții. Am încercat să ies din capul meu și să vorbesc real cu oamenii de lângă mine, să văd dacă chiar eram neînțeleasă sau era doar percepția mea.
Am reușit să-mi spun că am greșit, ceea ce e extraordinar în procesul de devenire. Mi-am propus că dacă mă mai simt neînțeleasă într-un context, să le spun oamenilor direct ce se întâmplă: „Acum mă simt neînțeleasă, simt că ați vorbit urât cu mine, că vorbesc cu pereții sau poate nu m-am exprimat eu corect. Hai să vorbim din nou.” Încerc să numesc sentimentele când apar, ceea ce nu făceam înainte. Rămâneam în capul meu și-mi făceam mii de filme. Acum încerc să exprim clar ce simt, ca să nu mă mai izolez și să fiu ca o ceapă care tot adună straturi de neînțelegere.
Cred că de asta s-a mai domolit și furia mea. În loc să-i dau foale, o las să existe și apoi zic: stai, hai să întrebăm lumea, să dezbatem, poate nu e chiar atât de rău pe cât crezi. Am învățat asta la terapie — am făcut o vreme și apoi am întrerupt — și de la oameni care mi-au dat siguranță și liniște. M-au ajutat și cursurile de la școală, unde suntem învățați să ne deschidem și să o facem cu grijă, fără să-i atacăm pe alții. Nu reușesc mereu, dar când apare sentimentul și îl observ, încerc să corectez. Așa se creează un automatism.
Acum, la master, e diferit. Am câteva prietene apropiate la școală și mereu facem decompresie împreună după cursuri. Vorbim despre lucruri personale sau despre cum ne-am simțit în anumite contexte, dacă ni s-a părut că cineva a avut dreptate sau nu, dacă ne-am simțit atacate de ce a spus un profesor sau coleg. Venim fiecare cu o perspectivă, iar asta ne aduce mai aproape. E foarte important să nu rămână lucruri nespuse și să ai cui să i le spui.
Mi-am dat seama că era problema mea că mă simțeam inferioară; nu cred că mi-a transmis cineva asta din exterior. Venea din teama mea, din faptul că veneam dintr-un orășel din Bacău într-un mediu complet diferit, unde nu mă simțeam suficientă. Singurătatea pe care am simțit-o era, cumva, autoimpusă. Dacă aș fi ieșit din bula mea și aș fi dat la o parte frica de a fi judecată, nu m-aș mai fi simțit atât de singură. Așa am rămas doar eu cu părerile mele; mă certam singură și nu aveam cui să povestesc.
Cred că multe persoane din generația mea au o singurătate autoimpusă, dar e și un răspuns la ce vine din exterior. Ni se spune mereu că „trebuie” să stăm cu emoțiile noastre. „Trebuie” e un cuvânt dur, care poate să-i închidă pe cei care nu știu cum să lucreze cu trăirile lor. Toată lumea vorbește acum despre emoții, traume, terapie. Asta e extraordinar, dar poate că unii n-au avut traume sau probleme atât de mari și, auzind atât de mult despre asta, încep să creadă că e ceva în neregulă cu ei și se izolează.
E greu să te expui și să spui clar ce simți. Mulți poate nu au disponibilitate emoțională, timp sau resurse. Poate nu au un mediu safe în care să se exprime, oameni care să-i înțeleagă sau au atât de multă muncă, încât trec peste sentimente până bubuie și se întâmplă lucruri nasoale, irecuperabile. E urât să ajungi acolo.
„Trebuie să te autocunoști ca să poți funcționa în exterior”
Cred că singurătatea e o problemă răspândită la Generația Z. Lumea e atât de agitată încât nu mai avem răgaz să vorbim real despre cum ne simțim și să ne ascultăm pe bune. Suntem selfish și self-centered. Vrem ca povestea să fie doar despre noi. Asta vine și din școală, unde suntem comparați constant și ajungem să tragem fiecare la căruța lui, dar și din social media, care ne pun mereu sub reflector: fiecare postează doar „eu aici, eu făcând asta.”
Social media sunt și mereu la îndemână. Când am o problemă sau sunt tristă și pot să citesc, să văd un film, să spăl vasele sau să stau pe telefon, o să aleg telefonul. Mă uit puțin pe Instagram, pare că-mi trece tristețea și nu mai las o oră telefonul din mână. Dar tristețea nu trece, doar se sedimentează, ca o stalagmită: pic, pic, pic, pic, până se face un munte pe care nu stai să-l descompui. Fugi de emoții, te ascunzi în telefon și consumi ce postează alții, chestii ușoare, la care nu trebuie să-ți folosești prea mult creierul.
Mai e și partea asta cu social media: se întâmplă mereu foarte multe lucruri în jur și vrem să fim la zi cu tot. Cred că asta te face să te simți foarte singur și foarte mic. Când vezi cum alții călătoresc și sunt fericiți sau, pe de altă parte, că se întâmplă lucruri extrem de triste, ajungi să te simți neînsemnat și singur, cu emoțiile tale mici.
Dacă îți exprimi o opinie și nu e bine, poți fi „cancelled”. Poți fi foarte ușor cringe zilele astea. Orice ai face, la un moment dat vei fi judecat, iar asta e nasol; nimeni nu vrea să-i fie atacată persoana. E o frică legitimă. E mai confortabil să judeci din exterior decât să iei frâiele și să faci tu ceva. E greu să lucrezi cu tine, să pui energie, timp, suflet în ceva. E mai ușor să stai pe margine, să te uiți cum alții fac și, dacă greșesc, să spui că tu ai fi făcut diferit, deși nu ai încercat nimic. Și eu fac asta uneori, din teamă. Teama că n-o să fac bine, că nu contează ce am de zis. E frica de a te expune unor oameni care pot fi foarte răi și care pot comenta despre o creație intimă a ta, în care ți-ai pus sufletul, mintea, energia, timpul.
E oribil și să ai atât de multe opțiuni și să nu mai știi ce să alegi. Parcă avem o mie de idei și zero în același timp. Nu știi care e mai validă și apare mereu ceva nou. Așa ajungem să ne imunizăm: nu mai avem emoții puternice nici la lucruri foarte negative, nici la cele pozitive. Ne obișnuim cu ideea că „se poate întâmpla orice”. Iar avalanșa asta de informații ne și distanțează unii de alții.
Asta se întâmplă și când oamenii au opinii diferite legat de ceva: fiecare are dreptatea lui, „let’s agree to disagree” și se mai rupe o prietenie. Sau alegem să nu vorbim, de teamă că nu vom fi înțeleși și validați. Așa ajungem să nu mai spunem ce se întâmplă real în interiorul nostru. Rămânem la discuții de suprafață, care ne distanțează. Eu cred că e bine să avem discuțiile astea, chiar dacă sunt în contradictoriu sau ne dezbină. E absolut necesar să dezbatem, mai ales problemele care ne afectează pe toți.
Izolarea are însă și efecte benefice. Pentru o persoană care n-a trăit niciodată singurătatea, ea poate fi ceva uau. Poate că n-a avut niciodată răgaz să stea cu ea înșăși și atunci poate fi ceva revelator. Când ești doar tu cu tine, nu mai contează nimic din exterior. Ești ca o masă pe care o poți modela, îți procesezi sentimentele și îți dai seama de greșelile pe care le-ai făcut — iar asta e cel mai greu.
E minunat să creezi împreună cu alți oameni, dar pentru asta trebuie mai întâi să forezi în tine, să găsești resorturi și lucruri din sufletul tău pe care să le pui la comun. Singurătatea ajută la asta. Cred că trebuie să te autocunoști ca să poți funcționa în exterior.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:Bucureşti”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
