Am întâlnit-o pe Laura Murariu în București, într-o perioadă de tranziție. Se întorsese în Capitală pentru un proiect de dans contemporan și locuia temporar în apartamentul unei colege, în Colentina. Are 25 de ani și s-a născut în Iași, unde a făcut 11 ani de balet. Apoi s-a format ca performer și coregrafă între București și Bruxelles — unde a studiat la o școală prestigioasă de dans.
Acum trăiește „între lumi”: nu știe încă dacă vrea să rămână în țară sau să revină în străinătate. Și-a creat un ritm de viață flexibil, care-i lasă loc să se gândească la ce urmează. Crede că mutările constante nu-i aduc singurătate, ci îi deschid noi orizonturi. „Fiecare spațiu are propriile posibilități și slăbiciuni, iar faptul că m-am întors în unele dintre ele cu un alt bagaj de experiență mi-a oferit o altă perspectivă și un suflu nou”, spune ea. „Spațiile sunt mereu în mișcare și au nevoie de energii vii, nu stătătoare.”
Singurătatea apare însă atunci când ceea ce urmărește devine neclar și se îndepărtează de ea, iar sprijinul din jur se risipește. Când se întâmplă asta, apare o stare de confuzie și de pierdere. A resimțit-o cel mai intens în ultimul an de studii la Bruxelles.
Într-o generație copleșită de informații și opțiuni, pe care le consumă prea repede pentru a le putea asimila, Laura caută încetinirea, conexiunea și dialogul sincer. Crede că izolarea tinerilor vine nu doar din comoditate, ci și din teama de eșec, de judecată, de neapartenență. Dar și că poți alege să nu fii singur.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Am simțit cum este să ai responsabilitatea în mâna ta”
Cred că singurătatea este o problemă mai pregnantă la Gen Z. Suntem și generația care a avut cel mai mare acces la informație. Am fost bombardați și cred că am intrat într-un val de confuzie și incertitudine. Nu mai știm ce e real și ce nu. Nu mai știm ce vrem să facem, în ce direcție s-o apucăm. Poate că e un fel mai conservative de a pune problema, dar să zicem că mai demult, dacă porneai pe un drum, mergeai pe el până la capăt. Acum, dacă pornești pe un drum și întâmpini niște greutăți, imediat îți dorești să-l schimbi. Îl schimbi, întâmpini iar greutăți și tot așa.
Cred că asta ține și de cum evoluează educația la noi. Nu suntem învățați în școală să gestionăm viața. E un sistem care te pune într-o cutie, te pune să înveți niște lucruri mecanic, dar nu te ajută să gestionezi probleme. Mai târziu, îți va fi foarte greu. Vei ajunge să crezi că nu mai știi ce să faci cu tine, că nu ți se potrivește nimic.
Eu am fost foarte pasionată de dans de mică. Bunica, văzând că nu am stare, m-a trimis la pian și vioară. Nu mi-a plăcut niciuna dintre ele, așa că m-a trimis la balet. Am făcut 11 ani de balet intensiv, până când am simțit că nu mi se potrivește. Trăiam cumva într-o cutie. Baletul îți creează un fel de rigiditate. Eram și debusolată de scena artistică din Iași, așa că am plecat la București, la Academia de Dans și Performance de la Centrul Dansului (CNDB).
Acolo am descoperit o lume nouă și am început pentru prima dată un drum independent. Am simțit cum este să ai responsabilitatea în mâna ta. Eram și foarte tânără, aveam 18 ani. Am descoperit multe despre ce poți să faci cu corpul, iar asta mi-a dat un boost să explorez mai departe. Așa că m-am înscris la Coregrafie, la UNATC.
Mi se pare că mereu am avut o perioadă bună, urmată de una foarte provocatoare. Spre deosebire de Academia de Dans de la CNDB, UNATC nu-mi oferea ce aveam eu nevoie ca să mă dezvolt. Erau și puțini oameni din zona artistică cu care rezonam. Exista un fel de ruptură între noi. Toți erau nemulțumiți. Nu reușeam să dezvoltăm lucruri împreună. Aveam impresia că stagnez și că lumea din jur se scurge. Am simțit nevoia să mă mut în altă parte.
„Mi se părea ceva incredibil să intru acolo”
Am descoperit această audition la școala de dans „P.A.R.T.S.” din Bruxelles. Au un program care se organizează o dată la trei ani și pentru care fac preselecții în multe orașe din Europa și din lume. Apoi, au o probă finală la Bruxelles. Știam de acest program de când mă mutasem în București, dar nu mă vedeam capabilă să iau casting-ul. Îl fac la un nivel foarte înalt. Au fost 1100 de persoane la preselecție, iar la proba finală 160, dintre care s-au selectat doar 40 de dansatori. Mi se părea ceva incredibil să intru acolo.
Am dat preselecția când eram în anul doi la UNATC, cu gândul că va fi doar o experiență frumoasă pentru mine. Am ajuns la proba finală și a fost efectiv amazing. Mă simțeam pentru prima oară înconjurată de oameni care mă inspirau foarte mult. Eram 160 de dansatori într-un studio foarte, foarte mare și simțeai energia aia dornică de a face lucruri. Eram de pe toate continentele. Cei de la școală urmăresc să se creeze o diversitate, să învățăm unii de la ceilalți inclusiv din diferențele de cultură, să ne ridicăm unii pe alții și să ne susținem. Când m-au anunțat că am intrat, am simțit că era efectiv momentul de care aveam nevoie ca să fac o schimbare.
La început, m-am gândit că nu o să mă mai întorc, pentru că îmi doream foarte mult să plec din țară. Aveam nevoie să fiu în altă parte, cu alți oameni. Primul an acolo l-am făcut în paralel cu ultimul an de licență din București și vedeam diferențele. Era o diferență foarte mare între felurile în care eram tratați, atât ca persoane, cât și ca dansatori. Acolo, oamenilor chiar le pasă de tine ca și om. În plus, ei urmăresc ca tu să ai o evoluție, să înveți niște lucruri și nu pun atât de mult accent pe frustrare, pe greșeală.
„Cred că ni s-a indus ideea de individualism”
Cu timpul, lucrurile s-au schimbat și în Bruxelles. Am început să mă simt înstrăinată, dar nu de la început. Programul lor mizează mult pe ideea de a crea o comunitate. Una în care oamenii fac eforturi să se accepte și să colaboreze, conștienți că nu suntem perfecți și că nu gândim la fel, că putem discuta în contradictoriu. Am simțit asta când am ajuns acolo și eram fascinată de comunitatea mea. Eram 40 de persoane din atâtea țări și locuri diferite și nu era ceva ce nu-mi doream să descopăr sau să absorb.
Pe măsură ce am evoluat însă în această școală, cred că ni s-a indus ideea de identitate, de individualism, care e prezentă peste tot. Cred că asta ne-a înstrăinat unul față de celălalt. Văd un pattern legat de ideea de a fi individual. Se fac multe spectacole acum despre asta. Multe lucrări artistice gravitează în jurul individualității. Fiecare cu personalitatea lui, cu unicitatea lui. Mie nu mi se pare ceva relevant. Degeaba avem 15000 de unicități dacă nu reușim să ne acceptăm între noi când suntem împreună.
Înstrăinarea a apărut și de la diferența de limbă. Multe persoane din școală vorbeau franceza. Eu eram singura româncă, iar toți colegii aveau măcar o persoană cu care să poată vorbi în limba lor natală. Și atunci mă simțeam singură. Eu vorbeam engleza, iar unii nu erau confortabili să vorbească în această limbă. Se creea o distanță. Am simțit mai ales la belgieni și francezi că nu vorbesc cu tine cum ar vorbi cu cineva în franceză sau că nu te respectă la fel de tare. Părea că nu am aceeași poziție. Dacă aș fi vorbit franceza, aș fi fost mult mai sus și era ciudat. Limba avea autoritate, inducea un fel de relație de putere, ceea ce e paradoxal în domeniul artistic.
Când mă gândesc la singurătate, pot să spun că am simțit-o mai mult în ultimul an de studii la „P.A.R.T.S.”. Am început să am o stare de confuzie și de neliniște. Nu știam dacă vreau să rămân acolo sau să mă întorc în România. Era un cumul de sentimente și neliniști care m-au dus într-o bulă. O bulă pe care ți-o creezi tu singur și care poate că nu se pliază pe realitatea pe care o văd cei din jurul tău. E un norișor pe care ți-l aduci singur asupra ta.
„Nu mai știu care e locul meu”
O problemă la Gen Z este că ai o paletă foarte largă de opțiuni și e greu să iei decizii. Mă regăsesc des în situația asta. Ți se oferă prea multe de-a gata și te debusolează. Ajungi într-un punct în care vrei să iei decizia perfectă, dar dacă ai 20 de lucruri dintre care să alegi, te gândești că dacă alegi unul, ai putea să-l alegi și pe celălalt și intri într-un loop. Ajungi să perpetuezi acest mecanism și poate peste cinci ani îți zici: Nu-mi place ce fac. Ar trebui să fac altceva, dar ce? Sunt un milion de lucruri pe care aș putea să le fac.
Nu doar că ni se oferă lucruri de-a gata, dar suntem obligați și să le procesăm foarte repede. Mi se pare că viteza cu care se întâmplă acum lucrurile nu se pliază pe viteza noastră de a procesa. Iar asta ne debusolează și mai tare. Poate avem un ritm mai lent, avem nevoie de timp să asimilăm niște lucruri. Dacă nu ții pasul cu avalanșa de informații, te înstrăinezi. Te gândești că nu ai viteza potrivită pentru contextul în care ești, chiar dacă e cea pe care o ai natural. Pare că e ceva wrong la tine. Te simți singur și neînțeles.
Mie îmi place să am spațiul meu. Îmi place să stau singură, să fac lucruri singură. Nu depind mereu de ceilalți. Dar în Bruxelles, ajunsesem într-un punct în care mă simțeam singură cu mine și nu știam cum să gestionez asta. Îmi place să fiu în preajma oamenilor și să fie reciproc, dar colegii mei aveau și ei prioritățile lor, treceau prin același proces. Programul nostru era foarte intens — repetiții, spectacole, cursuri de dimineață până seara — și nu ajungeai într-un spațiu în care să-ți clarifici ce vrei cu adevărat.
Abia în ultimul an am avut mai multe momente în care am fost singură și am reușit să pun lucrurile în balanță. Cred că insecuritatea din domeniu și contextul politic de acum mi-au indus și mai tare sentimentul de singurătate. Îl asociam și cu familia. Eram departe de casă. La modul cel mai simplu, ce înseamnă singurătatea? Să nu ai pe cineva lângă tine care să-ți ofere suportul de care ai nevoie. Eu eram cea care trebuia să facă lucruri și să le ducă la capăt. Să gestionez singură stările pe care le are un om normal când pleacă de-acasă și nu vorbește limba lui.
S-au suprapus mai multe layer-e, așa că în ultimul an de școală am simțit destul de puternic singurătatea. Aș descrie-o ca pe o stare de confuzie și de chasing. Tu urmărești ceva, îți dorești foarte mult un lucru: poate fi o persoană, un colectiv, o oportunitate. Simți că ai primit foarte mult suport — de la oameni, de la spațiul în care ești, din domeniul în care activezi — în obținerea lui, dar, la un moment dat, tot acest suport și lucrul pe care l-ai urmărit încep să se îndepărteze de tine. Apar distanța și sentimentul de pierdere.
Aș vedea tipul ăsta de singurătate pe două planuri: pe de o parte, te îndepărtezi de tine însuți și nu-ți mai găsești liniștea; pe de altă parte, te îndepărtezi de ceva ce-ți dorești, iar golul dintre tine și acel lucru se transformă într-o stare de rătăcire, de confuzie. Cred că așa am regăsit cel mai mult singurătatea la mine, până acum.
Am terminat studiile anul acesta. Am plecat din Bruxelles, pentru că îmi era dor de casă și din cauza nesiguranței financiare. Acolo, la un casting, vin cam 1000 de persoane, dintre care se aleg patru. Nimeni nu mi-a garantat că aș putea să prind un job, iar asta mi-a indus panică. Am stat puțin în Iași și am revenit în București, pentru o perioadă. Mi-am creat un plan de rezervă aici, care să-mi permită să fiu mai flexibilă și să plec înapoi, dacă va fi cazul.
Acum sunt așa, între lumi. Nu mai știu care e locul meu și nici unde mi-ar plăcea să fiu mai mult. E foarte confuză treaba. Asta atrage și singurătate, pentru că e greu să o iei tot timpul de la capăt. Să-ți creezi o comunitate, să-ți faci prieteni, să ai proiecte. Dar e un risc pe care mi l-am și asumat.
„Avem nevoie să vorbim unii cu alții”
Ca generație, cred că suntem înstrăinați de realitate și prin social media. A devenit o platformă periculoasă pentru a accesa informații. Distorsionează lucrurile. Le ambalează în așa fel încât să fie plăcute, să prindă la public. Dacă ți se impune un fel de a te prezenta, de a comunica, iar tu nu poți să-l asimilezi, și nici n-ar trebui, pentru că e un model fals, atunci te face să simți și mai tare că nu ții pasul. Am devenit cumva dependenți de genul acesta de content setat pe afirmare, pe validare. Până nu dispare cu totul, nu e ceva ce poți să elimini. Face parte din noi momentan. E ceva care ne hrănește și ne distruge, ne face să ne înstrăinăm de realitate.
Nu mai reușim să ne conectăm unii cu alții. Devenim dependenți de anumite lucruri și obiceiuri, iar asta ne separă. Cel mai evident este telefonul. Din punctul ăsta de vedere, simt că nu aparțin generației mele. Cât am stat în Bruxelles, de exemplu, ieșeam mult și mă conectam cu oamenii — ascultam muzică, dansam și desenam împreună, discutam. Avem nevoie să vorbim unii cu alții.
Cred că faptul că discutăm mai mult prin mesaje decât față în față transformă mult comunicarea. Ea a devenit comodă și accesibilă, iar asta ne face să nu dorim să depășim anumite granițe. Dacă mi-e atât de ușor să trimit un text cuiva, poate mi-e mai dificil să fiu față în față cu persoana respectivă, să punem niște probleme, să avem niște argumente unul față de celălalt. Apoi, cum totul e la un click distanță, unii nu-și mai doresc să iasă și să facă lucruri. Acum, totul se poate întâmpla în casă. Poți să ai activități numai în spațiul tău, care e comod, îți oferă confort, dar te izolează.
„Nu cred că e atât de greu să nu fii singur”
Izolarea asta vine nu doar din comoditate, ci și din frică. Frica de a eșua, de a nu te adapta într-un spațiu, de a avea alte păreri față de cele validate, de a fi judecat. Convingerile creează bariere între oamenii din generația mea. Se vorbește mult despre stânga și dreapta. Lumea e foarte activă politic și social și mi se pare că, uneori, dacă nu împărtășești aceeași părere cu o persoană, parcă nu poți să ai o deschidere față de ea. Simți că te va judeca.
Ajungem într-un punct în care ne e fie frică să ne exprimăm. Parcă nu mai știm de unde să ne luăm, cum să ne purtăm unii cu alții. Suntem atât de complecși, avem atât de multe issues, de lucruri la care ne gândim, că simțim că nu mai există acceptare. Și atunci apare instinctul de a ne izola. Măcar să fim în spațiul nostru, cu telefonul nostru, să nu ne mai confruntăm cu ce vine din exterior. Multe lucruri se bazează acum pe confruntare. Ne confruntăm unii cu alții constant. Simt că ne lipsește un gând comun.
Nu cred că e atât de greu să te apropii de cineva și să nu fii singur. Necesită puțină determinare. De multe ori ne complacem în situația în care suntem. Ne și autoinducem starea de singurătate și ne punem într-o poziție de victimă. Este un soi de renunțare la provocare, pentru că să fii cu alții, să ai o comunitate, e o provocare.
Cum spuneam, avem multe opțiuni, dar uneori trebuie să și alegem. E o alegere să nu fii singur. Dacă alegem să nu fim singuri și să comunicăm, putem să lăsăm prejudecățile la o parte și să fim sinceri unii cu ceilalți. Faptul că ne ascundem lucruri ne face să nu ne dăm seama că poate și alții simt la fel ca noi. E o problemă pe care putem s-o depășim împreună. Fiecare generație are puterea ei. Cum s-a văzut în Nepal, unde au fost recent proteste create de Generația Z și mi s-a părut wow! E important cum direcționezi genul acesta de putere și cum te focusezi pe o cauză comună. Poate că asta ne e uneori greu să găsim, această cauză comună.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:Bucureşti”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
