Petrișor Barbu are 22 de ani, iar pe ultimii doi i-a petrecut într-o garsonieră din Ferentari, cartierul bucureștean unde s-a născut. Stă cu chirie într-o casă mare, împărțită în mai multe apartamente, împreună cu motanul lui, Paco și trăiește din fotografie. Când ne-am cunoscut, făcea poze pentru un spectacol de teatru.
Și-a creat o solitudine autosuficientă în care munca e principalul motor. A fost învățat că doar prin ea poate să se simtă om. Și-a încheiat viața de copil mai devreme decât era pregătit. Părinții i-au pasat de la o vârstă fragedă sarcini de adult. Spune că a crescut într-o casă cu șase surori, cu o mamă care l-a văzut mult timp prin oglinda unui tată violent și cu un fundal de țipete și frică. Întâlnirea cu oamenii de la Studiourile Ferentari și cursurile de la Centrul de Resurse în Fotografie l-au ajutat să se „dezmorțească”, să se confrunte cu traumele trecutului și să-și găsească un drum al lui.
Astăzi, nu mai vede în singurătate doar un refugiu sau o fugă, ci o stare prin care încearcă să se înțeleagă și să se accepte. Spune că a vânat-o toată adolescența, dar acum, după doi ani trăiți singur, începe să-l apese. Uneori îl prinde din urmă și-l face să se simtă din nou ca un copil încolțit. Alteori îl învață să aibă răbdare cu el.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Am rămas cu un zgomot perpetuu în cap din cauza copilăriei”
Eu am crescut doar cu femei. Taică-miu a murit când eram puștan și am rămas cu mama și cu surorile mele. Am doi frați mai mari, dar au plecat din casă înainte să mă nasc. I-am cunoscut abia de curând. Maică-mea și-a îndreptat mai mult atenția spre surorile mele. Singurătatea a apărut în familie de la o vârstă destul de fragedă. Într-un fel sau altul, a fost o inițiere pentru viața de adult.
Pentru că eram băiat, maică-mea se gândea că mă descurc. A început să se bazeze pe mine și a fost în detrimentul meu. Nu e amuzant să-i dai unui puștan responsabilități de adult. Să plătească rate la bancă. Să țină contul la facturi. Să-și bată capul cum naiba plătește grădinița pentru sora lui la Trezoria Sectorului 5. Să meargă după acte până-n Târgu Jiu. Multe responsabilități pentru care nu am fost pregătit și pe care nu mi le-am dorit.
Până să mi le paseze maică-mea, mi le-a pasat taică-miu. Eu, în generală, în loc să vin acasă de la școală și să mă duc să bat mingea cu copiii de pe stradă, mă duceam cu taică-miu ca ajutor de electrician pe șantier. Mă trimitea să fac piața, mă punea să ajut la gătit, la curățenie, să spăl haine, apoi pune mâna și învață și somn. Iar următoarea zi la 7 în picioare, că școală. Cred că pot să număr pe degete dățile în care taică-miu m-a lăsat să ies din casă.
Despărțirea alor mei a fost o întreagă telenovelă, cu jandarmerie și spitalizări. Ce vede lumea la știri legat de violență domestică și tentative de femicide, eu le-am trăit. Maică-mea s-a săturat să fie bătută. E m-am săturat să fiu bătut. Taică-miu m-a bătut și cu toporul. Nu te-ai gândi să bați pe cineva cu un kilogram de biscuiți întăriți, dar taică-miu s-a gândit. Omul devenise inventiv cu asta. Mi-au rămas două coaste îndoite și o îndoitură în cap de la el.
La un moment dat, am decis că trebuie să plecăm și a fost o săptămână de groază. El s-a asigurat că o să am parte de iadul pe pământ. Bătăi și amenințări cu moartea zilnic. Am suportat, ca să-mi protejez surorile cât de mult posibil. Am ajuns cu ele și cu mama într-un centru pentru victime ale violenței domestice. Am stat acolo două săptămâni până ne-am găsit prima chirie, de unde proprietara ne-a dat afară în mijloc de noapte, pe ploaie.
Norocul nostru a fost că maică-mea a găsit repede o chirie, undeva unde nu mai intrase nimeni de patru ani, de când murise o bătrânică acolo. O casă plină de gunoaie, pe care o curățam după liceu. De multe ori nici nu m-am mai dus la școală în perioada aia. Frecam și căram gunoaie de dimineață până seara. Dar am supraviețuit. Nu sunt un erou de basm sau un om mândru de sine.
Toată adolescența mi-am dorit doar singurătate. Când crești numai în stres și presiune, când ți se pun atât de multe chestii pe cap de la o vârstă fragedă, când simți că poți să mori, îmbătrânești mai repede. Când toți ai mei dormeau acasă, stăteam și fumam singur în bucătărie, pe întuneric. Nu mai suportam gălăgia.
Am rămas cu un zgomot perpetuu în cap din cauza copilăriei. E ca sunetul ăla pe care îl făceau frigiderele vechi; îl auzeai toată ziua în casă, era deja zgomot de fundal. Așa e capul meu acum, nu știe să facă liniște. Am vânat mereu singurătatea și am primit-o. Nu regret asta, dar acum încerc să scap un pic de ea. Mi-a ajuns doi ani de zile. Încep s-o iau un pic razna. Am început să vorbesc singur și nu-mi dau seama că fac asta. Îmi trimit singur mesaje pe WhatsApp cu lucruri pe care aș vrea să i le spun unei persoane.
„Mă simt tot mai distanțat de prietenii mei”
Am un grup de prieteni cu care băteam mingea pe maidan când eram mici, ne plimbam cu bicicletele, exploram clădiri abandonate și stăteam la povești până la trei dimineața. Azi sunt rare ocaziile când ne vedem la o sămânță sau la un remi. Unii și-au făcut relații de lungă durată, s-au refugiat în casele lor și cu toții am început să simțim responsabilitățile vieții de adult. Trecerea de la tânăr și neliniștit la adult cu facturi de plătit e atât de rapidă, că nici nu realizezi. Mi-am dat seama de asta când am început să ies singur.
În ultimii doi ani, am trăit într-o solitudine de care am devenit conștient recent. Nu sunt un pustnic — sunt fotograf de profesie, jobul mei implică să muncesc cu oamenii nonstop, dar dacă vreau să ies undeva, ies singur. Dacă vreau să mă duc la o bere, de cele mai multe ori merg singur. Dacă am ceva de rezolvat în viața mea personală, o să fac chestia asta singur. Nu mai e ca înainte.
La 17 ani, dacă unul din grup avea o problemă, tot grupul avea o problemă și o rezolvam cu toții. Încă se mai întâmplă asta, dar altfel. Te mai sună câte unul: „Boss, ai să-mi dai un million până mâine?”. Cam astea sunt problemele acum. Totul se învârte în jurul casei, facturilor, stresului zilnic, iar conversațiile sunt tot mai rare.
Mă simt tot mai distanțat de ei. Sun un om o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori să-l întreb: Vii cu mine la cumpărături? sau Ai chef să ieșim la o bere? N-am chef, am avut o săptămână lungă și vreau să stau să mă joc pe calculator. Mi-e lene, sunt obosit. Nu mai suni după. Ușor-ușor, te retragi și te obișnuiești să fii singur.
Îi și înțeleg. Mare parte din prietenii mei băieți lucrează pe șantier sau la birou. Fie stau izolați într-un spațiu micuț, fie muncesc numai în praf și cu cârca. Nu le mai arde să iasă la bere când termină munca. Nu le mai arde să plece subit din București, că așa are chef prietenul lor fotograf, care are un program super împrăștiat. Se plâng și că n-au bani. Din păcate, cu cât crești mai mult, cu atât lucrurile se învârt mai mult în jurul banilor. Eu nu am stresul ăsta în prezent, sunt stabil financiar. Ne distanțează și asta.
Încă vorbim, ne dăm mesaje dacă unul are o perioadă mai grea și întotdeauna vom fi acolo unul pentru celălalt. Dar nu mai e ca înainte. Mai demult, dacă voiam să ies pe-afară cu vreunul din ei, îi aruncam cu pietre în geam. Acum trebuie să-l sun de zece ori ca să-mi răspundă, seara, și mă întreabă: Da’ nu vrei tu să ne jucăm mai bine un LOL? Ce atâta pe-afară? Sunt obosit de la muncă. Mie nu-mi arde, pentru că jumătate din munca mea e să stau în fața unui calculator. Dar când trebuie să pui parchet și să suporți șefi figuranți, când ajungi acasă, vrei să te retragi într-un colț și de multe ori colțul ăla e online-ul, care ne mănâncă viața de zi cu zi.
Spre norocul meu, am un prieten foarte bun, contabil, care mă sună zilnic, de la 6 până la 7 seara, pe ceas. Atât îi ia să ajungă acasă de la job și să scoată câinele la plimbare. Eu, la ora aia, dacă sunt acasă, îmi gătesc sau procesez poze și avem o mică interacțiune. Prietenul ăsta chiar a fost un lifeline pentru mine; am avut mereu pe cineva cui să-i povestesc. Dar unele chestii, oricât de bun prieten mi-ar fi, nu pot să i le spun. Mi le spun doar mie.
„Singurătatea se simte ca și copilăria”
Cred că simt singurătatea cel mai rău atunci când stau în casă și nu am nimic de făcut. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care muncesc atât de mult, ca să fug de ea. Dar uneori ea fuge mai repede decât mine și mă prinde din urmă. E foarte enervantă. Devine țepoasă. Încep să mă simt ca atunci când eram mic și mă certau părinții. Aud țipete. Am impresia că toată lumea se strânge în jurul meu — mă simt mic, privit din fiecare colț, judecat.
Singurătatea se simte ca și copilăria. În momentele alea, nu mai sunt un adult tânăr, independent, care face ceva cu viața lui. Sunt Petrișor ăla micuț, bătut și opresat, care stătea într-un colț. Mă zvârcolesc în pat, nu pot să adorm și mintea mi-o ia razna. Ajung să mă gândesc că sunt greșit că simt toate astea și că merit să le simt pentru că sunt greșit. Stau și mă gândesc: De ce, la 20 de ani, muncesc încontinuu, de dimineață până noaptea, de parc-aș avea patru copii? De ce trebuie să fiu mereu un adult pe speed run?
Am o teamă constantă că o să dau greș. Presiunea pe care o simt mereu, aia de a munci nonstop, vine dintr-o percepție moștenită că nu sunt bun de nimic și că îmi voi rata viața — lucruri pe care le-am auzit foarte des de la maică-mea și de la surorile mele. Mă simt om, simt că merit să trăiesc doar când mă muncesc până la epuizare. Sunt conștient că e greșit, dar o fac în continuare.
Când simt că a fost ultimul strop și cedez, apar forțe noi și o iau de la capăt. Chit că-mi stă inima în loc, îmi țin respirația și merg, nu mă opresc. Urăsc să stagnez. Dacă stagnez, o să înnebunesc. O să mă găsiți pe un perete, ca o pisică speriată, cu spume la gură. Ca să nu stagnez, de multe ori merg din reflex. Orice s-ar întâmpla, viața merge înainte. E alegerea noastră dacă mergem odată cu ea sau rămânem pe loc. Eu prefer să mai patinez așa, pe nămol.
Sunt mereu în contra-cronometru și de multe ori simt că viața se scurge pe lângă mine. Mă izolez singur față de societate. Am pierdut persoane foarte mișto din cauza asta și uneori am impresia că am pierdut o fărâmă din mine. Dar, deși urăsc s-o spun, treaba asta mi-a adus și multe lucruri benefice. Am trecut de la un puștan care nu vedea rostul zilei de mâine la un om cu un plan de viitor.
Până am plecat de-acasă, maică-mea îmi spunea că nu sunt bun de nimic. Taică-miu era un alcoolic care o bătea, iar ea a început să urască bărbații din cauza asta. Îl vedea pe el în mine; îi vedea trăsăturile din tinerețe și felul de-a vorbi. Surorile mele au preluat de la ea aceste gânduri. Am crescut într-o casă misandrică.
Sunt conștient că nu toți bărbații sunt răi, dar am avut destul de multe exemple de bărbați foarte nasoi, plus realitatea actuală, cu tot mai multe femicide, încât s-o înțeleg pe mama. Dar m-a dat afară din casă. A considerat că problemele din casa aia erau din vina mea. De curând, și-a dat seama că a greșit și și-a cerut scuze față de mine. A fost uimitor. Nu mai vorbisem cu ea de aproape un an. Dar nu m-am mutat singur la 20 de ani pentru că am vrut. N-am avut de ales și n-a interesat-o ce se întâmplă cu mine.
Asta doar a adâncit dorința mea de a mă izola. Când ești rănit, e o vorbă la români: dacă te arzi cu ciorba, o să sufli și-n iaurt. Și care e cea mai bună metodă ca să nu mai fii rănit? Te izolezi. Îți ții un cerc cât mai mic de oameni în jurul tău și te închizi în tine. Nu-ți exprimi sentimentele în fața oamenilor și-ți este frică să simți. Din cauza asta, s-a ajuns în puncte în care persoane foarte dragi mi-au spus că sunt un monstru. Că n-am sentimente. Că nu sunt viu.
„Acum nu-mi e rușine să mă simt vulnerabil”
Mi-a luat ceva să realizez că Barbu Marian Claudiu Petrișor este o ființă vie pe această lume. A fost o revelație faptul că am sentimente. Mi-am dat seama de asta și săptămâna trecută, când am aflat că motanul meu are probleme la ficat și la inimă și că s-ar putea să moară. Am plâns în hohote. Am crezut că mi se sfărâmă lumea. Eu moștenisem părerea altora despre mine, deși eram conștient că nu sunt așa. Dar dacă auzi asta constant de la propria familie, de la fosta ta iubită, pe-atunci actuala, îți rămâne în cap.
Plângeam mult când eram mic și maică-mea se lua mereu de mine din cauza asta. Așa că mult timp n-am mai fost în stare să plâng. Dar, ușor-ușor, Petrișor s-a dezmorțit. M-a dezmorțit faptul că am început să-mi aduc aminte copilăria și să încerc să mă împac cu ea. Nu într-un fel plăcut, că nu-i plăcut să ai coșmaruri un an de zile. Dar am sentimente și nu mi-e rușine să plâng. Nu mi-e rușine să mă simt vulnerabil. Nu mi-e rușine să trăiesc, să fiu fericit.
Azi eram în metrou și râdeam singur ca un prost, de se uitau toți la mine. Am avut o zi bună. Regizorul de la spectacolul de teatru pentru care lucrez mi-a spus că toată lumea i-a dat mesaje legat de pozele mele. Că a fost arhi încântată de ele și că el e foarte mulțumit de mine. E minunat să auzi asta, mai ales ca artist. Arta ta e o bucată din tine. Să accepte cineva o bucată din tine e uimitor. Am venit acasă pe norișori de cafeluță și visuri de unicorn.
Am o tonă de jurnale. Scriu orice lucru bun și rău pe care îl trăiesc. Îmi notez, de exemplu, momentele în care simt că o să înnebunesc, mă uit la ele peste o săptămână și zic hai bă, că n-a fost chiar atât de rău. A fost doar panica de moment. Ionuț Oprea, de la Studiourile Ferentari, m-a învățat o chestie: când lucrurile devin rele, nu trebuie să le înfrunți atunci, pe moment; e OK să le lași într-un colț și să revii la ele când ai puterea să le înfrunți.
Dacă simt că o iau razna, spun stop! Îmi aprind o țigară, beau o cafeluță, mă liniștesc. Ignor total chestia aia, stau cu spatele la ea. Când mă calmez și pot să fiu eu, mă gândesc: De ce am pățit asta? Ce puteam să fac altceva? Care erau opțiunile? OK, data viitoare o să știu să fac așa și-așa. Încerc pe cât posibil să nu mai disec chestii și să nu-mi mai dau capace singur. Să nu mă mai presez așa tare.
Reușesc să mai depășesc trăirile nasoale prin tot felul de proiecte fotografice sau activități în casă. Mă pun să pictez sau să cos o pereche de blugi, numai să-mi iau mintea de acolo. Mă mai ajută și motanul, e foarte plăcut să mă joc cu el; am o undiță pe care o tot arunc și el vine după ea. Sau ies din casă. Mă plimb, mă duc până la magazin, îmi iau ceva dulce și mă mai scutur de sentimentul nasol. Dar el tot revine. Încă nu am o rețetă perfectă pentru cum să scap de această singurătate și nu cred că voi găsi prea curând. Dar sunt foarte mândru că sunt conștient de ea și că nu mă mai sperie așa de tare gândul că mintea mea o s-o ia razna o dată la ceva timp. Mă accept și zic aia e: trebuie să înfrunt cumva chestia asta.
Singurătatea mi-a fost și foarte benefică. Am realizat cât de idiot sunt și că am fost un nenorocit de om în anumite momente. Îți dai seama că dacă oferi ajutorul unei persoane fără ca ea să ți-l ceară, doar pentru satisfacția ta proprie, e o formă de agresiune; o faci să se simtă mică. Te învață să fii mai înțelegător și mai răbdător cu tine și cu oamenii din jurul tău. Să te apreciezi pe tine. Eu nu eram în stare să mă apreciez. Singurătatea m-a învățat că am de ce.
Dacă ai o singurătate care nu e indusă de social media și de online, ci una de tip solitudine, când îți zdrăngăne ceva prost în cap, când o să ieși în societate, o să fii foarte recunoscător că-ți zâmbește un străin. Eu sunt foarte bucuros că am jobul ăsta. Cunosc mulți oameni, interacționez cu persoane atât de diferite. Și cu toții avem aceleași probleme, același stres. Ajungi acasă și spui nu sunt singurul și e foarte bine să simți asta. Chit că ești singur, știi că undeva, cineva se mai confruntă cu problema ta și este OK.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:Bucureşti”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
