Alberto Păduraru are 25 de ani și e din Botoșani. După trei ani de Drept la Cluj-Napoca, a ales să se mute în București și să studieze Jurnalismul. Scrie poezie, a publicat deja câteva volume și locuiește în Rahova. Împarte chiria cu un băiat și o fată din orașul natal, într-un apartament luminos, cu trei camere și o bucătărie încăpătoare. De lângă baie se aude nonstop mașina de spălat, iar de afară răzbat zgomote de picamăre și bormașini, amestecate, uneori, cu vocea unei femei care strigă după fiare vechi.
Alberto e la fel de energic ca mediul în care locuiește. Ne povestește despre singurătatea în raport cu oameni și spații. Despre indisponibilitatea emoțională pe care o vede tot mai prezentă la Generația Z. Despre teama de abandon și relații intense care se sting brusc. Își gestionează momentele grele prin muncă. Încearcă să mențină un echilibru între hipersocializare și solitudine. Când începe să se simtă singur, iese din casă și găsește sprijin în gesturi mici, conversații spontane și prietenii constante.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Avem cea mai mare rată de indisponibilitate emoțională”
Asociez singurătatea cu neîmplinirea. Cu suferința. Cu burnout-ul. Cu căutarea. Cu faptul că nu ești niciodată mulțumit de momentul în care ești, că trăiești în viitor sau în trecut. Either way, nu ești acolo, nu ești prezent. Singurătatea se leagă foarte mult de ideea de prezent. Eu pot să fiu singur doar în prezent. Pot să-ți dau acum o definiție, pentru mine, a singurătății și mâine să fie alta. Dacă mă uit în trecut și analizez ce aveam în jur, n-am fost niciodată singur. Nimeni nu e în totalitate singur. Depinde pe ce alegi să te focusezi: poți să fii singur emoțional, poți să fii singur într-un spațiu.
Eu am avut așteptări de la niște oameni, să fie acolo pentru mine în anumite momente, iar când nu au fost acolo, am crezut că sunt singur. Doar că eu nu-i observam pe oamenii care erau acolo, pentru că de la ei nu aveam așteptări. Deci ține și de un orizont de așteptare. Caut apropiere, de orice natură ar fi ea, și când nu o obțin, automat mă gândesc: singurătate.
Am învățat, în timp, să nu mai cer de la oameni ce nu pot să-mi ofere, să nu mai am așteptări atât de mari. Am ajuns să fac o analiză de costuri și beneficii în relații. Nu-mi place să fiu tranzacțional, dar vreau să știu că dacă mă implic acolo, am cu ce, nu mă duc să sparg cu picamărul zidurile unor oameni.
Avem cea mai mare rată de indisponibilitate emoțională ca generație. Nu mai e așa de ușor, din perspectivă emoțională, romantică, dar și la nivel de prietenii, să te apropii de cineva. E și faptul că ai o paletă foarte mare de opțiuni. Se datorează tiparelor de consum care au evoluat: doomscrolling-ul, faptul că poți să-ți iei dopamină super ușor acum și nu mai trebuie să faci un efort sau să treci printr-un proces de incubare. Te simți rău, dai o comandă de mâncare și te simți bine o perioadă, apoi continui. E un ciclu.
Nu te mai oprești să vezi, să investești. Asta pare bizar, pierdere de timp. N-avem răbdare ca generație. Vrem, dacă s-ar putea, s-avem totul de-a gata. Și după ce avem totul de-a gata, durează o perioadă și apoi căutăm iar totul de-a gata. Stilul ăsta de viață accelerat ne face să credem că putem accesa orice, oriunde, oricând, cu o lejeritate super mare. Asta ne îndepărtează unii de alții. Te întrebi de ce să mai investesc într-o conexiune dacă pot să am patru conexiuni, chiar dacă nu de același calibru? Mai intervine și frica de abandon, de refuz, care te ține la distanță de ceilalți.
Întâlnesc situații extraordinar de repetitive la vârsta asta. Sunt oameni care vin și se instalează cu o mare deschidere față de tine: se deschid despre traume, despre problematici destul de hard de procesat, cel puțin de la început. Se deschid așa, ca să fie un fel de hook, tu mergi mai departe cu încrederea că așa o să continue dar, la un moment dat, conexiunile se fade-uiesc.
„De cele mai multe ori, evităm closure-ul”
Uite, m-am împrietenit foarte bine cu o persoană care nu stă în țară. Ne sunam pe video și povesteam multe lucruri. Odată cu frecvența, creștea și intensitatea chestiilor pe care le vorbeam și însemnătatea legăturii. Apoi, ușor-ușor, n-am mai interacționat deloc. Fără supărare, fără vreun trigger specific. Nu mai există trigger-e specifice pentru care se încheie legăturile între oameni. Poți fi și ghostuit. De cele mai multe ori, evităm closure-ul.
Declamăm o grămadă de chestii, spunem că nu vrem să se comporte cineva așa cu noi, dar nu adresăm anumite lucruri. Dacă te apropii de un om, trebuie să te confrunți și cu părți mai puțin plăcute ale lui, pe care poate că n-o să le schimbe pentru tine, pentru că așa e el. Și trebuie să te gândești: poți să gestionezi asta? Dacă poți bine, dacă nu, nu. Doar că nu adresăm chestii la timp, se adună, la un moment dat refulează și salut, s-a spart comunicarea.
Sunt o grămadă de lucruri care se întâmplă cu frâna pusă, apropo de indisponibilitate emoțională: sunt aici, dar nu sunt chiar aici. În genul ăsta de dinamici, mă simt singur. Drained. Le dau curs pentru că am încredere într-un potențial. Dacă văd un lucru care-mi place sau o serie de lucruri care-mi plac, mă duc după ele și încerc să văd ce e în spatele lor. Mai ales dacă se combină cu genul meu de apropiere, care este discursul. Dacă la apropierea fizică, însemnătatea crește progresiv, la discurs nu e așa. Dacă ai un discurs bun din prima, e suficient. Trebuie doar să menții ce ai spus. Dar am văzut multe contraste între ce se spune versus ce se întâmplă.
Cel puțin la vârsta asta, îmi plac și raporturile unde există „componenta imposibilului”. Eu sunt o persoană care trebuie să muncească constant și îmi place să am de lucru inclusiv în raporturi sentimentale. Anduranța emoțională de acum îmi permite asta. Dar o chestie care mă intriga la un moment și de care începe să mi se ia e inconsistența. Dai 200% la început, ua, super tare, it’s meant to be, apoi, după o săptămână, din toată treaba aia nu se mai alege nici măcar o cafea la filtru în Obor. Probabil că există tot felul de așteptări sau proiecții despre cum ar trebui să fie alți oameni.
Mai e o chestie. Când apare o persoană indisponibilă, ne disponibilizăm. Pare că, în lanțul trofic, persoana aia a făcut mai multe. E un pic unbothered și ar trebui să verificăm acolo. Și din acest motiv cred că apare teama de abandon de care spuneam mai devreme, că nu te vezi tu suficient de bun sau nu te pui pe tine prima oară acolo. Apare ideea că sunt oameni care o fac mai bine. Mai am de învățat, de făcut.
Eu am niște țeluri care pot părea overwhelming. I aim big. Dar când obțin ceva, nu zic: bun, hai să stau să mă bucur de asta. Mereu: what's next? Tinzi să nu-i crezi pe oamenii care te felicită pentru ce ai făcut până acum, iar stima de sine are de suferit. Nu vreau să cad în capcana de a spune mamă, ce tare sunt. Mi se pare că asta vine dintr-o zonă rea. Dar în egală măsură I look up to oamenii care zic asta despre ei. Mă gândesc: ești mai cool decât mine, trebuie să fac ceva la fel de cool ca să fie even raportul.
„Nu știu câte zile am pe lume, dar în toate am ieșit afară”
Întotdeauna am urmărit ca o anumită situație, cum e singurătatea, să nu mă afecteze așa de tare încât să stau să mă uit în tavan. Când mă afectează ceva, am o productivitate sporită. Știu că o să am drive să fac mai multe lucruri dacă trec printr-o situație nașpa. Mă epuizează, dar coping-ul meu e munca. Sau, dacă am o stare nasoală, simpla chestie de a schimba mediul e perfectă.
Nu știu câte zile am pe lume, dar în toate am ieșit afară. Mi s-a imprimat din educație să nu concep o zi în care să nu ies din casă. Drumurile pe care le fac singur, I spice them up cu bicicletă, cu căști. Muzica are un rol foarte mare. Mai dau câte un telefon pe drum, obișnuiesc să dau telefoane. Sunt omul care face video call-uri, FaceTime-uri. Asta mi-a rămas întipărită de la un prieten care suna oameni random cu video. Ceilalți credeau că s-a întâmplat ceva grav și răspundeau, că na, nu sună oricine. Ce faci? Ei, uite, eram pe canapea și am sunat doar să văd ce faci. Atâta? Da. Super simplu.
Mă gândesc mereu la multă lume. Când mi se întâmplă chestii, mă gândesc la oameni cărora să le povestesc. Dacă plec singur într-o vacanță, câtă vreme am un purpose, adică vreau să experimentez aia și aia, am oamenii cărora să le povestesc. Pentru fiecare tip de poveste am câte un om și nu mă simt singur. Dacă întrețin prietenii constante, asta e toată chestia.
Sunt un social butterfly, pot să interacționez cu 20 de persoane seara, în oraș. Dar sunt și o persoană care alege să stea singură. Uneori simt nevoia să mă deconectez, să iau o pauză de la interacțiuni. Mă izolez ca să scriu, să citesc, să plec în locuri, să fac chestii pentru mine. O fac și ca să văd cine mă caută, să testez reacțiile oamenilor. E ca mema aia: Salut, urmăritorii mei. Eu sunt mama copilului care avea contul ăsta de Instagram. Din păcate, copilul nu mai e, dar voiam să vă întreb: aveați crush pe el? Prefer să fiu chemat în locuri și să zic nu decât să nu fiu chemat și să vreau asta.
„Un oraș te face să te simți mai singur decât altul”
Tendința inițială este să ne raportăm la persoane atunci când vorbim de singurătate, dar există și o singurătate specifică spațiilor. Ele dictează, într-un fel, apropierea ta de tine. Am locuit, de exemplu, la Grigorescu și mi-a plăcut cartierul. După care m-am mutat la Victoriei, într-un apartament super mic. Am simțit diferența și toată ziua eram afară, nu stăteam în casă.
De apartamentul unde stau acum m-am atașat mai tare și atunci îmi vine să stau mai mult acasă. Am stat singur aici șase luni, până să vină oamenii cu care locuiesc acum. Nu m-am simțit singur cât am stat doar eu aici, dar de când au venit ei, m-am simțit singur retroactiv. Ajungeam acasă și cineva gătea, altcineva vorbea din cameră, era într-o ședință și m-am gândit că e tare să stai cu oamenii. Pe lângă conversația minimală sau mai largă din timpul zilei, era și o sticlă de vin pe masă, ceea ce eu singur nu făceam.
Un anumit oraș te face să te simți mai singur decât altul. Pui o ștampilă pe un loc după experiența pe care ai avut-o în el. Mi-a venit să plec cu totul din Cluj pe ideea de singurătate absolută. Și atunci eram și într-o relație. Am avut un downfall cu facultatea și m-am izolat. Am făcut-o conștient, cumva.
Stăteam în casă, mai mult somn, greutate de trezire, food delivery – că nu mai aveam tragere de inimă să mă ridic din pat. Simțeam că nu pot să vorbesc în relație la nivelul la care să mă înțeleg, nu puteam să vorbesc deschis și am ales să plec. M-am simțit mai singur în relația aia decât în tot ce s-a întâmplat în Cluj dacă eram singur. Asociez orașul cu experiențe negative și nu-mi mai vine să mă întorc acolo ca să-mi fac unele pozitive.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:Bucureşti”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
