Teatru

„Spune-ți că nu ești singur”. Ce rămâne de zis și de făcut după un abuz

De Oana Stoica

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 12 octombrie 2023

Prima ediție a X-FEST, Festivalul Internațional de Teatru Tânăr Excelsior organizat de Teatrul Excelsior din București, aflat acum sub direcția interimară a regizorului Vlad Cristache, l-a avut ca invitat pe regizorul Thomas Ostermeier, prezent cu spectacolul O istorie a violenței de la Schaubühne Berlin. Notorietatea lui Ostermeier, prezența lui aici și întâlnirea cu publicul, au făcut ca aceasta să fie atracția principală a festivalului, deși atât selecția națională, cât și cea internațională au fost interesante, iar o serie de evenimente conexe – workshop de dramaturgie cu Alexandra Badea, expoziții, spectacole în școli  – a adus un plus de consistență evenimentului. Spectacolul prezentat la București de Ostermeier, O istorie a violenței, este parte dintr-o etapă relativ nouă în creația sa, care a urmat celei în care a recontextualizat (și rescris) texte clasice în problematicile prezentului. În ultimii ani, regizorul a fost interesat de texte contemporane, unele non-dramatice și non-ficționale și care investighează relația dintre generații (părinți-copii adulți) prin prisma diferențelor, uneori ireconciliabile, de mentalitate pe care le-au produs contextele politice diferite în care acestea au trăit. Exponenți ai acestei direcții sunt scriitorii Didier Eribon (Retour à Reims) și Édouard Louis (Sfârșitul lui Eddy Belleguelle, O istorie a violenței, Cine l-a ucis pe tata?).

În 2012, Édouard Louis, tânăr scriitor francez provenit din clasa muncitoare provincială, încă nepublicat și în căutarea unei identități, a fost victima unui incident violent. Un bărbat magrebian, pe care îl cunoaște pe stradă și cu care trăiește o aventură de-o noapte chiar în ajun de Crăciun, îl agresează și violează. Louis, care purta încă numele Eddy Belleguelle, se duce la spital, unde i se administrează antivirale și este examinat, apoi reclamă incidentul la poliție, unde este interogat. Agresorul este identificat și se pornește mașinăria justiției, un proces care va dura 10 ani. Între timp, în 2014, tânărul scriitor, care și-a luat pseudonimul Édouard Louis (după unele informații, și-a schimbat oficial numele), scrie prima sa carte, Sfârșitul lui Eddy Belleguelle, în care explică cum s-a desprins de mediul muncitoresc, violent și patriarhal în care a crescut și care căpătase accente naționaliste și homofobe.

În 2016, scrie O istorie a violenței, în care relatează și analizează incidentul din seara de Ajun 2012. Ulterior, Louis va investiga în mai multe cărți relația dintre clasa muncitoare, mediul provincial, politicile conservatoare care au precarizat muncitorii și au dus la devierea acestora către dreapta, către populism, naționalism, rasism și homofobie. Cine l-a ucis pe tata?, Changer: méthode, Combats et métamorphoses d'une femme sunt cărți care l-au propulsat pe Louis sub reflectoarele lumii literare europene și care au generat numeroase dezbateri, nu doar literare. În același timp, unele dintre cărțile sale, ca și Retour à Reims a lui Didier Eribon, sunt adaptate pentru scenă de staruri ale teatrului european, Ivo Van Hove, Milo Rau, Thomas Ostermeier. Este vorba despre O istorie a violenței, Cine l-a ucis pe tata? (cartea despre tată) și Combats et métamorphoses d'une femme (cartea despre mamă). Mai mult, Ostermeier creează la Schaubühne Berlin un spectacol după Cine l-a ucis pe tata? cu Louis însuși ca performer. Până în 2022, Édouard Louis devine unul dintre cei mai apreciați scriitori de non-ficțiune din Europa, ba chiar faima sa ajunge și peste ocean. Însă asta nu îl ajută să încheie urmările agresiunii din 2012 în favoarea sa. Procesul deschis împotriva agresorului său este închis fără nicio condamnare după 10 ani. Voi reveni asupra acestei informații.  

Poate părea o prea lungă introducere pentru o cronică de spectacol. O istorie a violenței, spectacol creat de Thomas Ostermeier la Schaubühne Berlin (2018) după cartea lui Édouard Louis, are nevoie de aceste informații pentru a percepe complexitatea montării. Unii critici străini i-au reproșat regizorului că s-a ținut prea tare de firul cărții, de structura ei, fără să creeze un angrenaj scenic spectaculos, uitând, probabil, că este vorba despre non-ficțiune. 
        
În adaptarea sa după Retour à Reims de Didier Eribon, cu Nina Hosse și Bush Moukarzel în distribuția inițială, Ostermeier respecta stilul narativ al cărții – Eribon investiga acolo modul în care părinții săi, muncitori cu vederi de stânga, glisează în timp spre dreapta politică, spre naționalism și rasism (anti-magrebian) —, dar aducea și o investigare similară făcută pe biografia actriței Nina Hosse, fiica unui fondator al Partidului verzilor, care a luptat pentru dreptul la apă al indigenilor brazilieni, și câteva tușe la biografia regizorului însuși, fiul unui militar cu accese de violență.

În O istorie a violenței, Ostermeier rămâne în cadrul cărții lui Louis și îi transpune scenic stilul de scriitură care analizează ceea ce s-a întâmplat, nu redă cronologic faptele și nici nu ficționalizează incidentul. Rememorarea unor scene din seara de Ajun, refugierea post-incident la sora sa, Claire, interacțiunea cu medicii și polițiștii se conjugă fragmentar în carte, scriitorul analizând detalii și contextualizând evenimentul. În spectacol, aceste scene cu timpi de acțiune diferiți se joacă simultan, personajele își răspund unele altora dintr-un timp în altul. Un ecran de fundal imens este folosit pentru proiectarea filmărilor în timp real, ceea ce creează un vizual plin de simboluri prin juxtapunerea cu planul live al spectacolului: cei doi frați, Édouard și Claire, sub ochii mamei, Louis sub privirea agresorului său etc. Scenografia este un cadru potrivit mai degrabă pentru dezbateri decât pentru un spectacol, cu microfoane la care personajele comentează și teoretizează evenimentele, cu ecranul de fundal și universul sonor live.  

Sunt patru actori în spectacol. Doi dintre aceștia, Alina Stiegler și Christoph Gawenda, joacă toate personajele secundare: sora Claire și soțul ei, provinciali și neșlefuiți cultural, dar (auto)ironici (replica „ăsta e umorul nostru, nu?” după o glumă grosieră bate mai degrabă obrazul elitei care îi etichetează stereotipic-peiorativ); cei doi polițiști, ambii ușor condescendenți și subtil rasiști (Louis menționează că a simțit rasismul anti-magrebian). Christoph Gawenda o joacă și pe mama lui Louis, un pic caricatural, dar cu o anume tandrețe, o femeie nevoită să facă o muncă înjositoare – este îngrijitoare la un cămin de bătrâni —, dar și vag homofobă sau cel puțin distantă față de fiul ei efeminat cu care nu găsește o cale de comunicare. Mama va face mai târziu subiectul unei alte cărți a lui Louis, Combats et métamorphoses d'une femme, în care e descris drumul ei din acest punct la statutul de femeie independentă: a divorțat, s-a mutat, și-a construit un destin singură. Unul dintre spectacolele create după această carte a fost făcut de Falk Richter la Schauspielhaus Hamburg și în acest video se vede cum la finalul unei reprezentații, mama, care asista prima dată la spectacol, este chemată pe scenă, alături de actori. 

Foto: Arno Declair

Alți doi actori interpretează personajele principale. Renato Schuch îl joacă pe magrebianul Reda, cu o aparență de mascul alfa, puternic, un pic grobian, frust, descendent al unui muncitor imigrant cu un statut aproape inuman în Franța. Este kabil, nu arab și insistă pe această diferență, deși în țara în care trăiește asta nu contează. Ce face Louis aici și pune bine în cadru Ostermeier este să reflecte rădăcinile similare ale celor doi protagoniști și să arate drumul lor diferit. Căci Reda a rămas în aceeași zonă invizibilă de la baza societății ca și tatăl său, precaritatea și rasismul având contribuții majore la transformarea sa într-o persoană violentă, în timp ce Louis s-a rupt de mediul părinților lui și și-a construit, cu efort și tenacitate, după cum arată în Changer: méthode, un drum propriu. Ce e fascinant de-a dreptul în spectacolul berlinez – și asta se vede cel mai bine în reprezentația live în sală, mai puțin în celelalte două formule în care am văzut spectacolul, înregistrat (2020) și prin livestream (2022) — este că actorul care îl joacă pe Louis, Laurenz Laufenberg, aduce în interpretarea sa acest parcurs transformator al scriitorului, de la frizura stilizată și verificată compulsiv cu mâna la hainele care îi vin ca turnate, spre deosebire de cele informe ale lui Reda. Peste toate, o anume stângăcie, mai bine zis un disconfort mascat de a păstra imaginea la care a lucrat atât însoțește personajul pe tot parcursul spectacolului (în realitate, Louis nu emană acest disconfort, dar pe scenă apare ca parte din construcția personajului).

În carte, violul nu ocupă un loc central, Louis tot evită să numească exact ce s-a întâmplat, iar când o face, narațiunea este dură și scurtă. Louis preferă să vorbească mult despre simptomele traumei – detalii care capătă amploare în defavoarea acțiunilor principale, amintiri care vin de-a valma, nu cronologic (aici ecranul folosit de Ostermeier este util pentru transpunerea scenică, de exemplu, prin mărirea unor detalii vizuale – chipul lui Reda ca o prezență continuă, apăsătoare, etc.). Louis face observații de finețe privind simptomele traumei, precum faptul că nu mai suportă să vadă oameni fericiți, dar nici nefericiți, sau nevoia de a vorbi continuu. Louis se prăbușește în traumă în timp ce o neagă – nu sunt o victimă, nu vreau să fiu o victimă zice el. Și ultima imagine din spectacol îl arată luând poziția victimei (așa cum e desenată cu creta în cazurile violente), de unde face tremurând semnul victoriei. Sublinierea regizorală a acestei victorii asupra traumei nu face altceva decât să o invalideze (victoria, nu trauma). Și realitatea o confirmă.  

Cu asta revin la procesul lui Édouard Louis împotriva lui Reda. La 10 ani de la incident, în 2022, procesul se închide din lipsă de probe, autoritățile acuzând faptul că victima a refuzat să se confrunte cu agresorul, ceea ce arată că trauma era acolo, oricât a bravat scriitorul. În ciuda probelor medicale și a celor ridicate de polițiști de la locul faptei, refuzul lui Louis de a se confrunta cu Reda a înclinat balanța în favoarea agresorului. Furios, Louis a comentat în social media încheierea procesului:

„Astăzi (n.a. 7 februarie 2022) s-a emis hotărârea judecătorească, acuzatul a fost achitat, din nou, ca aproape sistematic în cazurile de viol sau agresiune sexuală. Pentru că pentru ei nu există niciodată suficiente dovezi. Pentru că pentru ei victimele sunt mereu vinovate. Cum poate un sistem atât de distructiv pentru victime să se reproducă într-un mod atât de grotesc și violent, în ciuda tuturor bătăliilor politice, a tuturor discursurilor? Sistemul de justiție îmi reproșează în special – așa cum a reproșat atâtor altora – că am refuzat să-l confrunt pe acuzat. Dar cum îți poți imagina că te confrunți cu o persoană care a încercat să te distrugă? Unii au această putere. Eu nu. Mi-a fost frică, mi-e teamă.

Am pierdut azi? Nu știu, n-am avut nimic de câștigat, nu poți câștiga niciodată trecând prin astfel de experiențe, poți doar să pierzi. Nu am avut niciodată suficientă încredere în acest sistem pentru a aștepta ceva de la el și, în orice caz, nu m-am gândit niciodată că posibilitățile pe care mi le oferea acest sistem — de a pedepsi — ar fi putut să-mi aducă ceva bun. Sunt doar uluit, chiar abătut, că un judecător ar fi putut pune la îndoială povestea mea.

Îmi amintesc cum Primo Levi spunea – evident, la un cu totul alt nivel de violență — că supraviețuitorii lagărelor, chiar și fără să fi vorbit vreodată între ei, spuneau același lucru: adesea, noaptea, visau că au povestit ceea ce au văzut și trăit, dar persoana cu care au vorbit nu i-a ascultat. Din acest coșmar s-a născut o durere imensă, de nedescris pentru supraviețuitori. Cineva care nu a experimentat-o cred că nu va putea niciodată să înțeleagă această durere de nespus. Această durere pe care alții au experimentat-o, pe care alții, în acest sistem pervers de persecuție a victimelor, vor continua să o experimenteze. În ultimii ani am vrut să vorbesc cât mai puțin despre această aventură: trăirea ei era deja destul de violentă, repetarea în cuvinte m-ar fi distrus. Dubla suferință, cea a trupului, și cea a cuvintelor, nu este ceva ce aș mai putea suporta.
 
Dacă scriu această postare astăzi este ca să vorbesc cu cei care au experimentat, trăiesc sau vor experimenta același lucru. Spune-ți că nu ești singur, pare o prostie, dar este un lucru atât de important. Spune-ți că depunerea unei reclamații, în sistemul nostru, nu este neapărat soluția potrivită. Instituțiile judiciare funcționează pentru a zdrobi victimele, în special în acest tip de violență. Ani de zile te vor bănui, te vor răni, vor pune mereu la îndoială ceea ce ai spus – făcându-te să retrăiești, iar și iar, în viața reală, coșmarul descris de Primo Levi. Dacă vrei să lupți, fă-o politic, ieși în stradă, implică-te, înconjoară-te de oameni pe care îi iubești, dar nu te confrunta cu o instituție care nu vrea să te audă. Dacă ai puterea, dorința, curajul, evident fă-o, nimeni nu ar trebui să îți dicteze cum să faci față durerii tale, dar să știi că dreptatea nu este acolo pentru tine.”

FOTO main: Arno Declair


Schaubühne Berlin 
O istorie a violenței 
de Édouard Louis
Versiune scenică: Thomas Ostermeier, Florian Borchmeyer și Édouard Louis
Traducere în germană: Hinrich Schmidt-Henkel
Regie: Thomas Ostermeier
Regizor secund: David Stöhr
Scenografie: Nina Wetzel
Muzica: Nils Ostendorf
Video: Sébastien Dupouey
Dramaturg: Florian Borchmeyer
Lighting design: Michael Wetzel
Asistent coregrafie: Johanna Lemke
Cu: Christoph Gawenda, Laurenz Laufenberg, Renato Schuch, Alina Stiegler
Muzician: Thomas Witte

Producție Schaubühne Berlin  în coproducție cu Théâtre de la Ville Paris, Théâtre National Wallonie-Bruxelles și St. Ann’s Warehouse Brooklyn

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK