Ce instituție se ocupă de strategia României pentru un viitor mai prietenos cu oamenii și cu natura? Și ce face ca planurile să treacă de pe hârtie în realitate? La întrebările astea încearcă să răspundă jurnalista Roxana Bucată în Revista Scena9 #3. Articol documentat, scris și publicat în 2020. Un material din arhiva Scena9.
Am supraestimat traficul de marți dimineața din București și am ajuns la Guvern cu douăzeci de minute mai devreme decât ora la care stabilisem interviul cu László Borbély. Fostul ministru al Mediului e azi șeful Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă, care se ocupă cu implementarea în România a Agendei 2030 a Organizației Națiunilor Unite, „un plan de acțiune pentru oameni, planetă și prosperitate”.
Intrarea din strada Paris era străjuită de jurnaliști cu microfoane și camere, dar numărul lor mic nu anunța nimic deosebit în Palatul Victoria, o clădire sobră pe dinafară și rece pe dinăuntru. La etajul al doilea, unde se află biroul consilierului de stat, tronează o machetă cât peretele cu cele 17 obiective de dezvoltare durabilă a omenirii – de la zero foamete, la muncă decentă. Borbély și-a pus masca imediat ce m-a văzut în pragul ușii și m-a salutat ștrengărește, pumn pe pumn. Biroul e clasic pentru o instituție a poporului: mic și ticsit cu hârtii, dar suficient cât să păstrăm distanța regulamentară. Am venit să aflu de la el cum se pregătește România pentru un viitor mai curat și mai echitabil.
Dezvoltarea societăților în care trăim nu mai poate fi decât durabilă, spune Agenda 2030 a Organizației Națiunilor Unite, planul asumat în 2015 de cele 193 de state membre. Dezvoltarea durabilă este un concept care își are originile în raportul Our Common Future (Viitorul nostru comun) pe care fostul premier norvegian Gro Harlem Brundtland l-a scris în 1987. Raportul o definea drept „dezvoltarea care acoperă nevoile prezentului fără a pune în pericol capacitatea generațiilor viitoare de a-și asigura propriile nevoie”. Rolul dezvoltării durabile, de a garanta un viitor generațiilor care vor veni după noi, a rămas valabil până astăzi, deși sintagma și-a cam pierdut din putere odată cu folosirea ei excesivă în orice discurs care vrea să bifeze interesul general pentru planetă.
2015, anul în care ONU a adoptat Agenda 2030, a fost al treilea cel mai călduros an din istoria modernă. Și la nivel instituțional, 2015 a fost unul transformator pentru societățile lumii, când au avut loc alte trei întâlniri globale importante pentru climă: summitul de la Sendai din Coreea de Sud pe tema dezastrelor naturale, summitul de la Addis Ababa, unde liderii lumii au dezbătut finanțarea dezvoltării durabile (estimată de ONU la peste 11 trilioane de dolari), și, cel mai important, negocierea Acordului de la Paris, prin care s-au stabilit ținte obligatorii pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Deși conceptul de dezvoltare durabilă este folosit în special cu trimitere la protecția mediului și la combaterea schimbărilor climatice, el trimite, de fapt, la mult mai multe domenii, de la educație și sănătate, până la cooperare între instituții. Fiindcă a lucra la un viitor mai bun cu natura și cu oamenii e ca și când ai încerca să rezolvi un cub Rubik.
Cele 17 obiective de dezvoltare durabilă (ODD) incluse în Agenda 2030 creionează în următorii zece ani o lume fără sărăcie, fără foamete și discriminare, cu inegalități reduse și energie curată, cu ape limpezi, orașe și comunități reziliente în fața încălzirii globale. Dintre cele 169 de ținte din Agenda Națiunilor Unite, prin care se urmărește atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă, 21 aveau deadline în 2020, dar bilanțul nu e grozav. Opt nu s-au îndeplinit deloc, iar printre ele se numără protejarea și restaurarea ecosistemelor de coastă, înjumătățirea morților cauzate de accidente rutiere sau reducerea procentului de tineri care nu sunt nici angajați, nici la școală. Zece au înregistrat progres insuficient sau nu pot fi evaluate fiindcă nu există date; unul dintre ele era strângerea a 100 de miliarde de dolari pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să combată schimbările climatice. Iar trei dintre ținte – printre care creșterea accesului la informație sau conservarea a cel puțin 10% din ecosistemele marine și de coastă – sunt pe cale să se îndeplinească sau chiar s-au îndeplinit în unele locuri.
Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), sărăcia este situația în care se află oamenii cu venituri atât de mici, încât nu pot atinge un standard de viață considerat acceptabil în societate. Cifrele INS citate în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă arată că media sărăciei relative în România în perioada 2007-2016 a fost cu 8% mai mare decât media Uniunii Europene. Iar conform Eurostat, în 2016, 49,2% dintre copiii din România, cu vârste între de 0 și 17 ani, trăiau în risc de excluziune socială, comparativ cu media UE de 26,4%. Din cel mai recent raport al INS privind starea sărăciei în România, apărut în 2019, aflăm că, într-adevăr, rata sărăciei relative în țara noastră ar fi în scădere. De la 25,4% în 2015 am ajuns la 23,5% în 2018, ceea ce înseamnă că în trei ani, statul român a reușit să scoată oficial din sărăcie 453 de persoane. Din 2017 până în 2018, au fost salvați din sărăcie doar 43 de oameni. În 2015, raportorul ONU Philip Alston spunea, după o misiune în România, că mulți oficiali români sunt refuză să recunoască situația de sărăcie din țară.
Și România se numără printre țările care visează pe hârtie la toate lucrurile astea. În prezent, ne aflăm pe locul 38 în topul celor 193 de țări membre ale ONU, între Australia pe 37 și Bulgaria pe 39. Scandinavii și-au făcut cel mai bine temele. Suedia, Danemarca și Finlanda ocupă primele trei locuri în topul care măsoară performanțele țărilor pentru fiecare țintă, pe baza datelor raportate de de fiecare guvern în parte. Dintre cele 17 obiective de dezvoltare durabilă, doar două sunt pe verde în România: un viitor fără sărăcie și viața pe uscat. Asta înseamnă că, după măsurătorile statului român, facem treabă bună ca să reducem degradarea habitatelor naturale și suntem pe drumul cel bun către eradicarea sărăciei.
Dacă sărăcia și viața pe uscat sunt pe verde, multe alte capitole sunt pe galben. Oficial, România înregistrează o îmbunătățire moderată la capitolele zero foamete, sănătate și bunăstare, egalitate de gen, apă curată și igienă, energie curată și la prețuri accesibile, muncă decentă și creștere economică, industrie, inovație și infrastructură, justiție și instituții eficiente, viață acvatică și pace.
Nu avem date suficiente ca să evaluăm ce se petrece cu reducerea inegalităților și cu consumul și producția responsabile. Iar la educație de calitate și parteneriate pentru realizarea obiectivelor din lista viitorului durabil, cifrele arată că suntem pe roșu - adică ne ducem în jos.
În România, Agenda care promite să ofere calea de a rezolva toate problemele astea se află în grija Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă, un departament cu 15 angajați, înființat în mai 2017 în cadrul Guvernului. La conducerea lui se află consilierul de stat László Borbély, fost ministru al Mediului, dar și fost actor, așa cum mi s-a prezentat când ne-am întâlnit în biroul lui. Nici nu mă așezasem bine pe fotoliu când Borbely, un bărbat înalt și cărunt, a început să povestească despre trupa de teatru studențesc Thespis de la Timișoara, în care a jucat și el. Trupa, mi-a explicat el, a sărbătorit 50 de ani de existență chiar în anul când a fost adoptată Agenda 2030. Ca actor în Trupa Thespis, recita adesea poezii de Nina Cassian, poetă care și-a găsit un loc special în amintirea consilierului.
„Fără cultură, ce să zic, uitați-vă în jur...”, mi-a spus serios László Borbély, imediat după ce a terminat de recitat o poezie în limba spargă, limbaj inventat de Nina Cassian. Momentul poetic m-a luat prin surprindere, dar măcar a spart plictisul unui interviu tipic cu funcționar public lângă steag:
„Gorsul își astrige dagul,
neurcit, nemirunit.
Jos, sub magăre,-i vereagul
surf pe care l-a țonit.
S-a plevins cu spina țargă
din căție și vlara.
Vâricând pe Chilnic Margă,
chilnicul arlise: „Gra!”
Făligată-i craia vendă.
Făligată foarte mult.
Lane, lane, gors de bendă,
unde ți-e corinul ult?”
Cultura ar trebui să se regăsească în toate cele 17 obiective de dezvoltare durabilă, mi-a mărturisit László Borbély, care a urcat ultima dată pe scenă în 1991, când a făcut un sketch la Cabaretul politic înființat la Târgu-Mureș de UDMR. Borbely are 66 de ani și oscilează între diplomat serios și bunic pus pe poante. Are un accent maghiar puternic și nu ratează nicio ocazie să facă glume despre vocabularul său bilingv. S-a declarat foarte mâhnit de noua realitate pandemică, când a fost nevoit să-și mute interacțiunea cu oamenii pe net. Din fericire, mi-a spus zâmbind de sub mască, reuniunile cu colegii de facultate se petrec nezdruncinate de 30 de ani încoace, chiar și în vremea COVID-ului.
Relațiile interumane sunt esențiale pentru Borbely, care mizează pe ele și la nivel înalt. În dulapul din birou păstrează și acum o cravată multicoloră cu care l-a impresionat pe Angel Gurria, secretarul general al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Datorită cravatei, pe care fostul ministru a scos-o din dulap și m-a lăsat s-o fotografiez, a primit ocazia să țină un discurs despre dezvoltarea durabilă la un summit al organizației. Nu știm dacă tot cravata multicoloră sau relațiile interumane l-au scăpat în 2011 de o urmărire penală pentru două fapte de trafic de influență și pentru fals în declarații. Cert e că atunci Camera Deputaților a respins solicitarea Direcției Naționale Anticorupție de a-l ancheta pentru acuzațiile că ar fi solicitat un comision pentru acordarea unor lucrări de îndiguire și consolidare pe râul Timiș, potrivit unor articole de presă. Digul construit nu a fost prea durabil, fiindcă s-a rupt anul acesta, în urma celei mai puternice viituri din zonă din ultimii 15 ani.
Cea mai longevivă parte din cariera lui László Borbély a fost ca deputat UDMR în Parlament, începând cu 1990, unde, în calitate de președinte al Comisiei pentru politică externă din Camera Deputaților, a înființat o subcomisie pentru dezvoltare durabilă. Borbely mi-a povestit că se „îndrăgostise” de dezvoltarea durabilă cu trei ani în urmă, în 2010, când fusese președintele Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă a ONU pentru un an. Comisia ONU, înființată în 1992, după Summit-ul Pământului, urmărea ce se întâmplă mai departe cu deciziile luate la summit. Cât a fost președinte, Borbély a prezidat a 19-a sesiune a Comisiei, în cadrul căreia statele membre au făcut negocieri pentru transport, chimicale, deșeuri, minerit, consum și producție sustenabile. Negocierile au eșuat și s-au încheiat fără acord.
Drumul dezvoltării durabile în România este pavat cu comisii, subcomisii, comitete, consilii, departamente, strategii, declarații și protocoale. După ce a înființat subcomisia pentru dezvoltare durabilă din cadrul Comisiei pentru politică externă din Camera Deputaților, Borbely s-a implicat în Uniunea Interparlamentară, o organizație internațională înființată în 1889, care reprezintă parlamentele statelor suverane. Uniunea cuprinde 179 de parlamente, iar în prezent are un rol destul de decorativ de a promova democrația, pacea și dezvoltarea durabilă în lume. Borbely s-a implicat într-un board căruia îi lipsea un membru din Europa Centrală și de Est, poziție din care a organizat trei întâlniri parlamentare regionale pe tema dezvoltării durabile.
Participarea României la Uniunea Interparlamentară, așa cum reiese de pe site-ul Camerei Deputaților, pare însă un șir de excursii pentru parlamentarii români la New York, Lisabona, Londra, Belgrad, Ciudad de México, Madrid, Geneva, Rabat, Dhaka, Ottawa, Paris, Bruxelles, Hanoi și alte destinații, de unde s-au întors cu concluzii de umplutură. „În ceea ce privește tematica sănătății și bunăstării sociale, participanții au subliniat că ideea principală pentru țările din cadrul Grupului geopolitic al Uniunii Interparlamentare este aceea că nimeni nu va fi lăsat în urmă,” arată unul dintre rapoartele lor de lucru.
Ca să sărbătorească 125 de ani de afiliere a României la Uniunea Interparlamentară, Borbély a scris o declarație prin care înființa un întreg Departament pentru dezvoltare durabilă pe lângă premierul României. În mai 2017, declarația a fost adoptată în unanimitate de Parlament și așa a devenit László Borbély conducătorul Departamentului care vrea să transforme modul de a planifica viitorul în România, prin introducerea obiectivelor de dezvoltare durabilă în orice strategie pentru viitor. Spune că e o mândrie pentru el să fie singurul consilier de stat care a „supraviețuit” trecerii a patru premieri pe la Palatul Victoria. „Nu știu dacă sunt un lider al dezvoltării durabile sau nu, vor aprecia alții, dar trebuie să ai leadership, oameni care au o concepție și pot să o ducă la sfârșit”, mi-a explicat Borbély.
În timp ce povestește, consilierul își suprapune traseul profesional prin diferite comisii și comitete cu traseul conceptului de dezvoltare durabilă în România. La orice întrebare pe care i-am adresat-o despre ce ar însemna „modelul românesc de dezvoltare durabilă”, a revenit inevitabil la propria carieră profesională, ca și cum chiar el ar fi dezvoltarea durabilă.
În cei trei ani de existență, principala realizare a Departamentului este elaborarea Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a României. Teoretic, strategia asta ar trebui să contextualizeze Agenda 2030 la nivel național și să stabilească un cadru instituțional prin care cele 17 obiective să fie îndeplinite în următorii zece ani. Dacă e să ne luăm după o prezentare de pe site-ul Departamentului, „strategia este orientată către cetățean și se centrează pe inovație, optimism, reziliență și încrederea că statul deservește nevoile fiecărui cetățean, într-un mod echitabil, eficient și într-un mediu curat, în mod echilibrat și integrat.”
Cele 112 pagini ale Strategiei, deschise de Gânditorul de la Hamangia și Coloana Infinitului, sunt presărate cu imagini idilice, în care toți oamenii zâmbesc, căprioarele zburdă, câmpurile rodesc și eolienele zbârnâie, și fiecare colț de natură pare decupat din grădina Raiului. Între ele, prezentul nostru în statistici și scenarii ideale pentru rezolvarea problemelor.
Strategia prezintă, pentru fiecare obiectiv de dezvoltare durabilă, starea de fapt a lucrurilor, așa cum reies ele din cifre adunate în tabele de diferite instituții, și țintele pentru 2020 și 2030, precum și câte o viziune generală despre viitor: „România are nevoie de o industrie cu impact minim asupra mediului” sau „sectorul energetic românesc trebuie să devină mai robust din punct de vedere economic (...) și mai puțin poluant”. În foarte puține locuri întâlnim și măsuri concrete pentru îndeplinirea țintelor vizate. Iar acolo unde sunt, constau în hotărâri de guvern sau alte strategii care se referă la obiectivele tematice. Asta se întâmplă și la capitolul dedicat combaterii schimbărilor climatice, unde citim o trecere în revistă pe larg a efectelor pe care le au emisiile de gaze cu efect de seră, dar prea puține despre măsurile care se iau. „Capacitatea de adaptare cuprinde totalitatea instrumentelor, resurselor și structurilor instituționale necesare implementării în mod eficient a măsurilor de adaptare”, arată, extrem de general, Strategia.
Nu lipsesc nici indicii despre promovarea unor soluții false pentru mediu, sub pretextul dezvoltării durabile. Din capitolul „Eradicarea foamei, asigurarea securității alimentare, îmbunătățirea nutriției și promovarea unei agriculturi sustenabile”, aflăm: „Provocarea viitoare este de a îmbunătăți nivelul productivității agricole, fără a periclita factorii de mediu (aer, apă, calitatea solului, biodiversitatea), prin eliminarea principalilor factori limitatori ai randamentului producției: fragmentarea exploatațiilor agricole și lipsa cooperării între fermieri (aproape 75% din fermele din România au o suprafață mai mică de 2 ha și 70% au venituri mai mici de 2.000 euro), nivelul de pregătire al fermierilor, nivelul redus de capitalizare, statutul profesional nedefinit cu claritate al agricultorului, nivelul de dotare tehnologică al fermelor.” Prin favorizarea comasării terenurilor agricole și a tehnologizării fermelor, Strategia se poziționează însă în detrimentul micilor fermieri care practică agricultura tradițională, în armonie cu mediul. Câștigătoare sunt fermele agricole industriale, hiper-tehnologizate, cu un impact extrem de agresiv asupra mediului.
În hățișul de probleme sociale și de mediu grave, László Borbély este un instituționalist: „Dacă nu ai acele instituții care să facă să fie funcțională, dezvoltarea durabilă este o idee foarte bună și atât”. Așa că Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă mizează pe mai multe entități în interiorul său sau în exterior, dar din care să facă parte. Borbély a înființat astfel un comitet interdepartamental la Guvern, care să armonizeze cooperarea între departamentele Guvernului, comitet care are o vechime de o ședință. De asemenea, anul acesta a fost aprobată hotărârea de guvern pentru înființarea unui Consiliu Consultativ cu 17 comisii și 34 de membri – „înțelepții neamului”, cum i-a numit consilierul de stat. Înțelepții, care urmează să fie selectați printr-o procedură pusă la punct de Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă, ar urma să vegheze asupra deciziilor luate în cadrul Departamentului. O altă entitate implicată în procesul implementării principiilor care fac posibilă dezvoltarea durabilă în România va fi și Coaliția Dezvoltării Durabile a Societății Civile, care este în proces de formalizare, și care vine din partea societății civile.
Pleiada de comisii și comitete este în sine o realizare pentru László Borbély, când vorbește despre rezultatele Departamentului pe care îl conduce. Fiind un departament cu o vechime de doar puțin peste trei ani, iar cum rotițele birocrației în România se mișcă lent, majoritatea proiectelor sunt la început de drum sau la timpul viitor, mi-a explicat el.
Comitetul interdepartamental pregătește acum primul raport al Guvernului către Parlament pe tema dezvoltării durabile, care va fi prezentat până la sfârșitul anului.
Tot la capitolul hârtii, Departamentul trebuie să armonizeze 96 de strategii existente de la diferite departamente, care trebuie puse „cap la cap”. În plus, lucrează la elaborarea a 80 de indicatori pentru dezvoltarea durabilă, precum și la standardul ocupațional pentru o nouă meserie în România: expert în dezvoltare durabilă. Totodată, Departamentul pregătește un cod de sustenabilitate pentru companiile din România, care va fi accesibil gratuit publicului din România, prin care vom afla ce politici de gen au companiile sau ce au făcut pentru protecția mediului. Doar timpul va arăta cum vor ajuta aceste instrumente la stimularea dezvoltării durabile în România și cum vor deveni companiile mai responsabile.
În timp ce mânuia un cub Rubik, branduit cu însemnele Departamentului său („Apropo, cubul Rubik a fost inventat de un ungur,” a ținut să precizeze), Borbély mi-a împărtășit că dezvoltarea durabilă trebuie să devină mai atractivă. Ca să-și comunice viziunea, le-a spus invitaților dintr-o întâlnire că dezvoltarea durabilă trebuie să devină sexi, dar terminologia i-a adus oarecare necazuri, iar acum folosește alt cuvânt pentru planul lui.
Când l-am întrebat cum definește, totuși, domeniul pe care-l păstorește, László Borbély mi-a mai spus, citând raportul Our Common Future din 1987, că „dezvoltarea durabilă este viitorul”. Deși a creat o rețea întreagă de instituții și departamente plătite din bani publici, secretarul de stat crede că această schimbare ține de fiecare în parte și că oamenii trebuie să se călăuzească după „precepte morale de bun simț care există în fiecare religie, cult”, care ne fac viața mai bună. „Nu e adevărat că nu putem face fiecare mai mult. Noi suntem proiectați pentru 120-140 de ani,” m-a asigurat.
„Implicarea fiecărui cetățean este imperativă în realizarea acestei strategii,” scrie el în introducerea Strategiei care ar trebui să ne aducă un viitor mai curat și mai echitabil. Dar deși autoritățile cheamă cetățenii la acțiune, datele arată, de pildă, că peste 70% dintre emisiile din lume provin de la doar 100 de mari companii, majoritatea din domeniul combustibililor fosili. România este, de asemenea, un stat dependent de combustibili fosili, unde oamenii suportă consecințele folosirii lor – poluarea aerului, a apelor, a solului. „În momentul de față nu putem renunța total” la combustibilii fosili, mi-a explicat Borbély. Din perspectiva lui, România stă destul de bine la reducerea poluării și energiilor regenerabile, astfel că nu vede necesară o eliminare completă a lor, ci este în favoarea retehnologizărilor care ar face investițiile „mai acceptabile din punct de vedere al poluării”. În realitate, emisiile nu sunt pe un trend descrescător în România. Dimpotrivă. În 2017 au crescut cu 7% față de anul precedent, fiind a șasea cea mai mare creștere din UE.
Totuși, trebuie să mai oprim din motoare, s-a învoit consilierul. „Trebuie să vină o pandemie să mai oprești din motoare, să-ți dai seama că poți face mai altfel? De ce a fost criza din 2008? Pentru că s-a mers numai pe profit, sunt convins”. Apoi mi-a citat binecunoscutul raport al organizației World Wide Fund for Nature, care anunță în fiecare an când se termină resursele planetei și omenirea începe să consume „pe datorie”. În contextul pandemiei, resursele naturale ale planetei au ținut anul ăsta cu trei săptămâni mai mult decât în 2019, chiar dacă s-au epuizat tot în august. Prin comparație, în anul 1978, resursele naturale s-au epuizat în decembrie. Pentru Borbély, pandemia „a fost un semnal. Eu cred în aceste semnale. Trebuie să regândim viața și nu e ceva complicat”.
Până acum, realitatea se încăpățânează însă să-l contrazică. Raportul ONU pe 2020 despre stadiul dezvoltării durabile în lume arată că omenirea nu este pe drumul cel bun către eradicarea sărăciei, iar nesiguranța alimentară era în creștere chiar și înainte să ne lovească pandemia. Noul coronavirus a înrăutățit situația, la toate capitolele. Educația inclusivă, care să ofere șanse egale copiilor nevoiași, înregistra un progres prea lent, egalitatea de gen nu a fost atinsă, iar miliarde de oameni încă nu au acces la apă curată și resurse minime de igienă.
Dacă dezvoltarea durabilă înaintează lent printre instituții, problemele din viața reală galopează de-a dreptul. Alianța Europeană de Sănătate Publică a lansat în octombrie cel mai cuprinzător studiu despre costurile poluării aerului în 432 de orașe din Europa, iar Bucureștiul plătește prețul cel mai mare: 3.004 de euro pe cap de locuitor pe an, media europeană fiind de 1.276 de euro. Organizația a calculat valoarea monetară a deceselor premature, a tratamentelor medicale, a zilelor de muncă pierdute și alte costuri cauzate de particulele în suspensie, ozon și dioxid de azot. România are deja o condamnare de la Curtea Europeană pentru Justiție pentru „încălcarea constantă” a limitelor de poluare a aerului. Uniunea Europeană atenționează statul român și la capitolul păduri pentru eșecul în combaterea exploatărilor ilegale de lemn, precum și pentru deficiențe în protejarea siturilor Natura 2000. Și capitolul deșeuri este o mare pată neagră, fiind un capitol la care România a avut probabil cele mai multe proceduri de infringement deschise de-a lungul timpului. În mai 2020, Comisia Europeană a cerut “insistent” României să închidă 48 de depozite ilegale de deșeuri. Țara noastră avea obligația de a închide depozitele neconforme de deșeuri încă din 2009.
Un telefon din camera cealaltă l-a anunțat pe consilier că îl așteaptă următorul vizitator. László Borbély și-a cerut scuze că s-a lungit cu atâtea povești care probabil au fost plictisitoare pentru mine. Am părăsit biroul însoțită de un angajat al Departamentului, care mi-a confirmat mărindu-și ochii pe deasupra măștii că domnul consilier e un povestitor. Chiar și el îmi spusese că-și mai întreabă uneori colegii uneori: „Unde mi-e corinul ult?”.
2030, anul în care, potrivit birocraților, ar trebui să trăim într-o societate de pliant utopic, este la doar un deceniu distanță. La cinci ani de la adoptarea Agendei 2030, omenirea a rămas deja în urmă, iar îndeplinirea țintelor nu e garantată. Șeful Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă din România, care și-a înființat propriul job, mizează pe comisii și comitete. Indicatorii la care lucrează Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă și Institutul Național de Statistică vor măsura îndeplinirea obiectivelor, dar tragerea la răspundere pentru neîndeplinire e neclară: „modul de acțiune în cazul în care există întârzieri în îndeplinirea anumitor ținte variază în funcție de autoritățile implicate în gestionarea domeniilor respective.” Ce e clar, însă, este că noi toți vom plăti prețul rămânerii în urmă.
