Actual

Cum cântă Piața

de Filip Standavid, fotografii de Larisa Baltă

Cum să cânte? Cacofonic: cu excepția momentelor în care se intonează imnul (pe care nu le pot auzi decât cu-o ureche, căci mă tragi mai într-o parte ca să pot da corespondențele la radio), fiecare grup își vede de treabă.

În primul rînd, piața vuiește. Asta auzi de pe la Charles de Gaulle – un țiuit persistent și fără întrerupere, cam ca un ditamai roiul de albine, dar unul vălurit: BBbbbbbbbbzzzzZZZZZZZZzzzzzzZZZZZzzzzzzzzzzzzzz! Vreme de patru-cinci ore, sunetul vuvuzelelor o să crească și-o să se înstăpânească.

Noaptea, ca hoții!

În noaptea de 31, imediat după infama conferință a domnului “Altă întrebare”, asta se-aude cel mai îndârjit, un amestec de uluială și de hotărâre – ori noi, ori ei - cu aerul unei sentințe aruncate spre clădirea Guvernului ca o săgeată de darts: Noap-tea, ca hoții!/Noap-tea, ca hoții!, doar a doua silabă urcă puțin, restul pleacă dintr-o suflare, se-amalgamează furibund și parcă neputincios, trei cuvinte devin unul, Noapteacahoții/Noapteacahoții. Huiduiala de după lasă impresia unei respirații adânci, grăbite, după care lumea o ia de la capăt: NOAPTEACAHOȚII! Jandarmii nici n-apucaseră să monteze gărdulețele ălea de metal albastre, se dă buzna la intrările laterale – mergeți și dincolo, mergeți și dincolo! – noapteacahoții!, ridici telefonul și lași să se-audă, ce naiba să mai “relatezi”?, de la metrou se vine puhoi, mașini scrâșnesc brusc, o cariocă zgârie strident bucata de carton întinsă pe jos, când dracu’ s-a și umplut?, sunt mai mulți decât duminică?, noapteacahoțiinoapteacahoțiinoapteacahoții.

În noaptea de miercuri spre joi, Piața icnește sumbru în partea din dreapta, dinspre Bulevardul Iancu de Hunedoara, atunci când pornesc petardele: POC! Și iarăși: poc! poc! poc!

Pe-Se-De/Ciuma roșie!

Auzit, cu inima strânsă, încă din prima noapte, de pe 18. Reprodus cu inima îndoită – să spui că despre ciuma roșie cântau și trupele naziste în marș sau să n-o (mai) faci pe deșteptul? Ăsta urcă pe măsură ce e rostit/răcnit/scuipat, pare că pune automat în mișcare și mâinile drepte, care marchează apăsat silabele finale și inevitabilul crescendo, începe monolitic și de desface treptat : psd/ciuma roșie, Pe-Se-De/Ciuma Roșie/P-S-D-CIU-MA-RO-ȘI-E!

Piața mormăie prudent joi, când toată lumea privește-n jur mai cu băgare de seamă, dar vineri exultă deja ca un carnaval: e-un chef în toată regula, aducând aminte cel mai puternic de tămbălăul proaspăt și dezinhibat din vremea Roșiei Montane (care, acum, pare foarte departe).

A-bro-gați ordonaaan-ța!

Se putea fără Jack White? Evident că nu se putea: printre toboșari, violoniști lângă girafă, mame cu copii în brațe, un hit rock pursânge în stare să stârnească stadioane, terasa Controlului și – vreau să cred – chiar și oameni în vârstă. Lălăie riff-ul acela senzațional din Seven Nation Army mai ales studenții (pe pancarta unuia scrie “Dacă închisoarea-i chin, veniți să stați la cămin”, tensiunea pare să se fi disipat, A-brogați ordonaaanța, pedala care face chitara să sune ca un bas, se râde, ce bine că se râde, scandările oțărâte parcă se mai înmoaie, dar e drept că s-a mai și încălzit nițel, iar din vreo trei-patru locuri diferite puștimea pornește în cârduri, se-ncălzește, țopăie, și nu se oprește neam din cântat: A-brogați ordonaaanța, A-brogați ordonaaan-ța! După ce-a terminat de cântat, unul dintre violoniștii de lângă girafă așază instrumentul în cutie, primește aplauzele cu un zâmbet timid și deschide gura: „Să nu uităm de ce-am venit!”.

Piața zumzăie sâmbătă – se dezbate intens la Parlament, pe Calea Victoriei și înapoi la Guvern -, tace monumental duminică (e prea devreme, mult prea devreme să încerci să înțelegi, mai las-o naibii de rațiune, have a break, îți spui, și parcă te-ar bufni râsul când îți trece prin cap reclama aia cu “Have a break, have a KitKat”, dar te abții: nu e de râs!) și piața clănțăne zgribulită luni – aproape că s-a făcut o săptămână. Now what? Now „I’m gonna rip it off/A seven nation army couldn’t hold me back”. Să sperăm.

X Revista Scena9